Browsing Tag

Mexic

Femei

Câinii cu colaci în coadă. Sau cum o moldoveancă a ajuns să facă cofetarie înalta în Mexic

femme cherche pompier celibataire Ei nu te așteaptă la frontieră, când decizi să-ți iei valiza și hulubii și-o iei cătinel spre altă țară. Dimpotrivă. Din acel moment începe viața de „înainte” și „după”. Înainte — când acasă erai jurnalist, jurist, doctor —și cea de „după”, acolo, peste hotare, unde începi cu titlul onorific de „nimeni”. Peste hotare te duci dezbrăcat. De tot ce-ai fost până. Tot ce îți rămâne e să redevii. Dacă providența nu ți-a luminat calea la timpul potrivit și nu ai în CV o profesie internațională. E rău. Pentru că nu e ușor să te aduni pe cioburi. E și bine. Pentru că e o doză de libertate în asta. Iar unica persoană la care mai trebuie să-i demonstrezi ceva, ești dor tu.

binära optioner demo  

dating someone in wheelchair La ideea de cofetărie am ajuns în Mexic. Nu pentru că ar fi cea mai recomandată destinație pentru devoratorii ispitelor dulci. Cofetaria mexicană, să fim sinceri, ar merge doar la o foame. Flan, arroz con leche (lapte cu orez), tort Tres leches, brownies și prăjitură de morcovi. Multe chifle și cornuri. Cu margarină. Care se simte lipicioasă pe cerul gurii. Și glazură de zahăr în verde, roz și mov aprins.

 

http://celebritysex.cz/?triores=90s-dating-shows-uk&f61=07 În Mexic, însă, urmând exemplul american sunt multe școli de gastronomie. Facultăți chiar. Accesibile ca preț și cu profesori de peste hotare. Eu am ales o școală argentiniană. Patagonica îi este numele. Că argentinienii sunt buni în ale cofetăriei, m-am convins pe propriile papile gustative Țara ceea în genere parcă nu știi ce caută în America Latină. Spre deosebire de ceilalți vecini, oamenii acolo sunt sobri, se îmbracă în culori calme (bej, gri, negru). Vorbesc în spaniolă cu accent italian. Consumă bucate delicate. Beau cafea la ora 5. Cu prăjituri. Fine. Clasice. Din bucătăria europeană.

https://infotuc.es/esminec/5187  

Norocul a făcut ca chef-ul nostru argentinain să fie și exigent. De la el pleci știind pe de rost rețeta cremei pastelere. În câtă apă se hidratează gelatina, la câte grade se activează, la câte se arde. Prin ce diferă ea de pectină, agar, kappa și alte gelificante. Ce înseamnă mousse și ce este bavaroise. Câte grame are un petit gateau și ce este un petit four. Și tot de la el pleci cu peste 200 de rețete de torturi, biscuiți, înghețate, bomboane de ciocolată, checuri, creme, spume etc. făcute cu mânuța ta și gustate apoi cu cei apropiați — tot ce gătim la lecții, împărțim apoi și aducem acasă.

11749823_10153430538013116_1112330361_n

Cofetăria e pasiune. Un drog. Niciodată nu e suficient și mereu ai ceva nou de descoperit. Dacă până acum cofetăria clasică franceză reprezenta petru mine totul, acum modernul îmi captivează gândurile și mâinile. Iată cum s-a întâmplat.

 

Într-o bună zi, am dat în oraș de cofetăria „La Postreria”. Prăjiturile lor sunt atât de diferite de tot ce am văzut până acum, ca aspect — sfere din caramel umplute cu spumă de fructe sau… fum de tămâie, cheesecake de portocale în formă de portocală sau Pădurea Neagră cu vișine mimetice, din mousse — și compoziție — o singură prăjitură poate să includă cel puțin la 5 componente, toate preparate pe loc(merengue ars, bază crocantă, mousse, pireu din coajă de fruct, înghețată, un biscuit spongios, flori comestibile, quenelles etc. — încât cea mai mare dorință a devenit să învăț de la ei.

 

Chef-ul și creatorul de rețete de aici, Jesus Escalera, este fost elev al renumitului chef spaniol Ferran Adria, care prin intermediul restaurantului „El Bulli” a promovat bucătăria moleculară. El este cel care a dăruit gastronomiei sferificarea, prin care bucatele obișnuite pentru noi, de exemplu, o supă, se transformă în sfere lichide în interior, prinse într-o pojghiță, care se sparg în gură și-ți redau exact gustul supei. Nu, gastronomia moleculară nu e bazată doar pe memoria gustativă. E chiar mâncarea pe care o consumăm, doar că e descompusă sau prezentată într-o formă neobișnuită pentru noi. Tot Ferran Adria ne-a dăruit noile capacități ale sifonului pentru frișcă. De exemplu, cu ajutorul sifonului și a unui cuptor cu microunde, în 40 de secunde ai cel mai aerat biscuit din lume, preparat în pahare de plastic.

11787237_10153430538548116_765568419_n

De Paști, când toată lumea cocea pască, eu învățam cum să fac popcorn din iaurt și căpșune mimetice, false adică, dar care arată ca cele adevărate, din gel și sorbet, forme de ciocolată în format 3D. La ei am trecut și un curs de macarons. Apoi, cu mult greu și insistență, am obținut un stagiu la cofetărie timp în care am descoperit cum se fac sferele din caramel suflat, păstăi de vanilie din espresso deshidratat, mărgele din iaurt în nitrogen.

 11793360_10153430536608116_1899862732_n

Acum, îmi fac laborator acasă. Din călătoria în SUA, m-am întors fără bani, dar cu comori: sifon, mașină de stropit prăjituri, forme și lampă de ars. În drum spre mine este deja o pompă pentru suflat caramel. Iar visul meu e să mă fac cu o adevărată carte, pe suport de hârtie, a lui Jordi Roca, chef-ul spaniol care a transformat cofetăria în artă. Un stagiu la el e cam imposibil, dar eu vreau să visez.

 

Încă nu știu unde, cum, când și unde îmi voi realiza visul. Pentru că nu știu unde voi fi mâine. Nu mi-aș dori o cofetărie clasică, prinsă în 4 pereți. Iar motivul este că de cele mai multe ori, costul ingredientelor de calitate, când vrei să iasă cu adevărat bune și munca depusă, nu coincide cu prețul pe care este gata să-l dea clientul. Dovadă este și faptul că una din cofetăriile de aici, fondată de o mamă cu fiica sa acum un an, și care mă făceau să cred că totul e posibil, a dat recent faliment. La fel și „El Bulli” s-a închis pentru lipsă de bani și se va transforma în institut de cercetare gastronomică. „La Postreria” există pentru că totul este executat de practicanți, cărora nu li se plătesc salarii. Am în cap deja o formă, totuși, și abia aștept să o aplic în practică pentru a vedea cum funcționează. Până atunci, voi sta cu mâinile în aluat și lingurile în creme pentru a-mi forma stilul propriu și o carte de rețete.

 

Fete pe drum

Casa Miracolelor

Azi ne plimbam prin casa din Yelapa, satul pierdut intre jungla si ocean, in care am petrecut cateva zile in luna februarie. Locatia am gasit-o chiar in ajun, oarecum stresati ca am ajuns pe malul oceanului si nu avem cazare. Dupa cateva ore de cautare intensa pe toate site-urile specializate, dupa multe insuccese, din cauza ca mai totul era ocupat sau prea scump, am gasit „Casa Milagros”, sau, in romaneste, „Casa Miracolelor”. Avea camere libere, era accesibila ca pret si locul parea destul de simpatic.

 

Cand am ajuns la destinatie, localnicii  ne-au spus ca pana la Casa Milagros sunt doua drumuri, unul usor, iar altul greu. Noi, evident ne-am pornit pe cel usor, care, de fapt, era in realitate destul de anevoios. Am parcurs o buna bucata de sat, tot urcand muntele, si cand am ajuns la cimitir, ne-am lasat batuti. Credeam ca am gresit ceva. In acea clipa, din vale urca o femeie in varsta, care, apropiindu-se, aducea cu ea amintirea unei frumuseti candva orbitoare. Dansa ne-a spus ca suntem pe calea cea dreapta. Casa e chiar la capatul cimitirului. Sa o urmam.

 

Aceasta femeie era, de fapt, stapana locului. O doamna de aproape 70 de ani, care locuia singura intr-o casa situata intre cimitir, jungla si ocean. Cand am intrat in Casa Milagros si am vazut panorama care se deschidea de pe terasa, jungla, care vorbea in toate limbile din geamul baii, dar si linistea care domnea pe hol, liniste ce vibra in ritmul pasilor unei femei extrem de frumoase, care pastra in ochii ei un foc magic, am inceput sa ne punem intrebari, de genul celor care apar in capul personajelor filmelor horror, care incep cu o vacanta de vis intr-o casa ireal de draguta.

 

Oricum, fanteziile noastre horror s-au spulberat. Locul era prea frumos ca sa ne petrecem timpul, gandindu-ne la scenarii macabre.

 

Privelistea de pe terasa spre sat.

unnamed (5)

Privelistea spre ocean.

unnamed (18)

Casa Milagros avea doua camere la parter, care erau cele mai confortabile si alte cateva camere micute, printre care si o cabana, pe acoperis, transformat intr-o tersasa mare.

unnamed (14)

unnamed (40)

Camerele aveau strictul necesar, intr-o stare destul de vetusta, dar acest detaliu conferea locului si mai mult exotism.

unnamed (21)

Cuverturile chinezesti sunt peste tot.

unnamed (23)

Pe langa terasa, care era toata a noastra, Casa Milagros mai avea un loc magic – bucataria. Mare, plina de ustensile, de vesela din lut, care in Mexic este multa si frumoasa, de tot felul de cratite, tigai si ceainice pentru tot felul de necesitati si gusturi. Asa o bucatarie merita sa fie utilizata la maximum. Din pacate, noi trei nu reuseam sa-i dam viata, iar stapana locurilor nu mai avea puteri sa creeze atmosfera potrivita intr-o bucatarie care, cu siguranta, a vazut timpuri mai animate.

unnamed (17)

unnamed (30)

unnamed (37)

In Casa Milagros am vazut multe obiecte vechi, unele drept decor, altele in folosinta. Puteam sa petrec o seara intreaga, analizand fiecare coltisor.

unnamed (31) unnamed (35)

unnamed (39)

Scarile care duc spre sat si care, de fapt, erau drumul cel greu, despre care ne vorbise localnicii in prima zi.

unnamed (41)

Acum, cand vreau liniste in cap, inchid ochii si-mi imaginez terasa Casei Miracolelor, oamenii dragi cu care am fost acolo, sunetul junglei, care se amesteca cu cel al oceanului, si totul se transforma.

unnamed (42)

PS: cel mai mult imi pare rau ca nu am fotografiat stapana casei si ca i-am uitat numele.

Fete pe drum

Satul din care se vad Hawaii

Satul din care se vad Hawaii este intre jungla si ocean, despartit in doua de un rau care se saruta cu apa Pacificului. http://thingstodoinphils.com/?mioslies=rencontre-amoureuse-100-gratuit-belgique&c0a=d3 Yelapa este un sat mexican in care, daca ajungi, vrei sa ramai. Daca nu pentru o viata, cea ramasa, asa cum au facut-o toti cei de pe loc, care nu sunt indigeni, atunci pentru un anotimp. Yelapa a fost Raiul in care isi plimba geniul Bob Dylan. Si multi alti egali in nebunie cu el, dar poate mai putin talentati.

 

In Yelapa se poate de ajuns prin cateva metode – sa cobori muntele, pe un drum ingust si anevoios, sa mergi de-a lungul coastei oceanului sau… sa iei maxi-taxiul de apa. Noi l-am luat din satul Boca de Tomatlan, situat la vreo 20 de kilometri de Puerto Vallarta, cel mai mare oras din zona. Mare insa e mai degraba o forma de comparatie.

unnamed (16)

 

La fiecare ora cate un maxi-taxi pleaca spre Yelapa. Ultimul pleaca din statie la 6 seara.

unnamed (15)

unnamed (17)

Calatoria de 45 de minute cu maxi-taxiul de apa e o adevarata provocare. Pe stanga ai stanci, pe dreapta oceanul. Tot drumul socoteam in gand cam la ce distanta de mal m-as ineca, in caz ca barca se rastoarna. Numai faptul ca vedeam cum stau relaxati barcagii pe nasul barcii, in picioare, imi dadea cateva grame de curaj.

unnamed (18)

unnamed (19)

unnamed (20)

Pana la Yelapa, barca se opreste la toate statiile. Acestea deservesc satele de pe coasta.

unnamed (21)

unnamed (22)

Yelapa, care acum are in jur de 1500 de locuitori, a fost fondat de patru familii care au coborat de pe varf de munte. Aceastea sunt in fruntea comunitatii pana in ziua de azi.

unnamed (23)

 

Statia de maxi-taxi din Yelapa.

unnamed (24)

Apropo, Yelapa este printre putinile locuri din lume unde indigenii au ramas stapani pe pamanturile lor, care sunt propietate colectiva. Strainii nu pot cumpara pamant in Yelapa, dar il pot inchiria pe termen lung.

unnamed (31)

In acest loc, raul se intalneste cu Oceanul Pacific.

unnamed (34)

Pana in jurul anilor 60, Yelapa a fost un loc destul de inapoiat. Nici vorba de drumuri pavate sau alta infrastructura de baza. Lucrurile au inceput sa se schimbe cand satul a fost descoperit de americanii in cautare de un loc exotic, in care ei ar fi putut sa se izoleze de viata moderna. Cu toate acestea, electricitatea si telefonia au aparut in sat abia in 2001.

unnamed (28)

unnamed (26)

Acum satul e plin de americani in varsta, care s-au mutat acolo sa-si petreaca ceea ce le-a mai ramas din viata. Acestia au creat o comunitate destul de puternica, editeaza un ziar local in limba engleza, au cenacluri de poezii, serate muzicale, un cerc dramatic, clase de yoga si alte activitati. Placut e insa faptul ca prezenta acestora nu stirbeste deloc din farmecul si exotismului locului, poate din cauza ca majoritatea americanilor din Yelapa sunt fosti hippy. In schimb, datorita acestei invazii, in Yelapa s-au deschis multe localuri unde poti manca foarte gustos. Unele sunt tinute de americani, altele de localnici.

unnamed (32)

Caii si catarii sunt cea mai populara sursa de transport din sat. Localnicii de pe malul raului mai utilizeaza si un fel de tractoare mici.

unnamed (27)

Apropo, in Yelapa indigenii locuiesc mai mult pe malul raului, unde locul nu este atat de stancos. Pe stanci, care rasar pe malul oceanului, sunt situate casele in care locuiesc cei veniti – fie turistii de scurta durata, care inchiriaza camere in multitudinea de guest house-uri, deseori tinute tot de americani, fie cei care au ales sa ramana acolo pe mai mult timp. Casa in care am locuit noi era chiar la capatul cimitirului. Despre ea voi scrie mai multe data viitoare.

unnamed (30)

Si chiar se vad din Yelapa insulele Hawaii? Nu, desigur. Dar eu imi imaginam ca suntem destul de aproape si asta ma facea si mai fericita.

Distrito Federal
Fete pe drum

#cdmx

Mi-au trebuit 3 luni de la intoarcere ca sa pot incepe a procesa Mexicul.

IMG_0382[1]

follow Ciudad de Mexico, capitala, mi s-a parut un oras destul de sinistru. Am ajuns luni seara, iar drumul de la Aeroport pana la hostelul situat la cateva stradele de follow site Casa Guvernului, a fost pustiu. Cu cat ne apropiam de punctul central, cu atat lumea devenea mai rara, luminile mai plapande, strazile mai inguste si mai austere. Pe alocuri se zarea cate un localnic care neaparat taraia ceva. Un copil, o taraboanta, o bicicleta ruginita…

Mexico_2 Mexico_5 Mexico_6 Mexico-03

Locuitorii capitalei seamana cu orasul lor. Ei au acelasi temperament. Sobru, parca patrat, cu multe umbre si ceva imperceptibil care pluteste in aer. Aura lor e formata de secole de civilizatie, cultura, lupte, revolutii, morti, incendii, comploturi si initieri.

Mexico_16 Mexico_17 Mexico_18 Mexico_26

Distrito Federal, cum ii spun localnicii sau, simplu de tot – D.F. (a se citi „de efe”) are de toate, desi, la prima vedere, iti pare ca ai nimerit intr-un oras surrealist, in care la ora 10 seara ai ramas singurul om care nu a gasit iesirea din cetate. Aici sunt si cartiere de afaceri, cu zgarie-nori impresionanti, cu centre comerciale foarte moderne, hoteluri de lux si cate un Starbucks la fiecare 50 de metri. Partea adorabila este ca la doar cativa metri de aceste locuri, care te fac sa te simti ca in orice alt oras mare si important, se gasesc aceleasi strazi populare, cu multe tarabe cu mancare, cu ateliere in care se repara cam tot ce-ti poate trece prin cap, ca seara, in fata obloanelor trase, sa gasesti prostituate de toate varstele si culorile, scotandu-si la vedere ce cred ele ca au mai bun.

MEXICO_XX

Mexico_19

Mexico_20

Aici sunt si cartiere pitoresti, cu case colorate, cu drumuri pavate, cu multe flori cataratoare, mozaicuri si portite care te invita intr-o altfel de lume. sites rencontres Lumea Fridei Kahlo, care a trait in unul dintre cele mai frumoase locuri din D.F., Coyoacán.

Mexico_7 Mexico_9

IMG_0388[1]

IMG_0393[1]

Mexico_13 Mexico_14

Mexico_3

Aici mai sunt cartiere care nu stiu de ora. site de rencontre pour médecins Condesa, de exemplu. Cartierul cu multe localuri, resedinte, buticuri si galerii de arta. Condesa este atat de viu, eclectic, plin de sarbatoare si foarte boem, incat, nimerind acolo, simti ca esti intr-o vesnica vara pe malul marii. Desi marea e destul de departe si… jos. Nu uitati, Mexico e situat la peste 2000 de metri deasupra nivelului marii.

Mexico_22

mexico_15

Dar Ciudad de Mexico e cu mult mai mult decat atat. El e saptezeci de mii de culori, gusturi si arome. El e mancare la fiecare pas. El e arhitectura din cea mai diversa. El e high tech si rural. El e mic, pipernicit, sarac si arid. Si el e imens, extrem de bogat, stralucitor si luxuriant. Un lucru, insa, e unic, neschimbat, unul pentru toti – cerul. Asa apus ca in Mexico City nu am vazut nicaieri.

Mexico_24

IMG_0527[1]

 

Fete pe drum

Intimitati. Casa Albastra

Nici in ruptul capului nu-mi pot aduce aminte cum am aflat de Frida Kahlo. Ce tin minte este ca in anul 2006, la 3 ani de la aniversarea casatoriei noastre, tatal Ilincai mi-a daruit o carte, care asa si se numea: „Frida Kahlo” si continea biografia ei, dar si o serie de reproduceri a celor mai valoroase lucrari ale pictoritei.

 

Frida ma fascineaza. Asa cum fascineaza alte cateva sute de mii, poate chiar milioane de locuitori ai acestei planete. Istoria ei, mustata ei, cele doua sprancene unite in una, salurile ei, fustele si iile brodate, barbatul ei, casa ei, toate istoriile de dragoste prin care a trecut, ca fumul prin crapatura usii, totul despre ea imi pare atat de magic, atat de frumos, atat de diferit de tot ce se intampla cu oricare alta femeie.

 

Cand am ajuns in Mexico City, primull lucru, unicul lucru, de fapt, pe care stiam sa vreau sa-l vad neaparat, a fost casa-muzeu a Fridei Kahlo, mai exact Casa Azul, Casa Albastra, locul in care ea si-a petrecut cea mai mare parte din viata.

 

Casa Azul se afla in Coyoacán, una dintre cele mai pitoresti zone din Mexico City. Drumul pana acolo a fost destul de lung si plin de peripetii, cum ar fi iesirea din metrou atunci cand nu trebuia sau invartirea in cercuri in jurul a cateva strazi, cu speranta de a gasi Casa Azul. Pe cand Casa Azul era la cativa kilometri.

 

Despre muzeul Fridei se poate de scris multe. Pentru fiecare camera cate o istorioara. Azi ma voi opri la atelierul ei, unde lucrurile au ramas asa cum le-a lasat Frida, si la cateva camarute unde artista isi petrecea timpul, una din care e dormitorul ei, in care usa la baie a ramas inchisa de la moartea sa pana in 2004. Aceasta a fost dorinta lui Diego Riviera, care a adunat acolo peste 300 de obiecte personale ale femeii sale iubite si a lasat cuvant ca 15 ani dupa moartea lui acolo sa nu intre nimeni. Desi Diego a murit la doar 3 luni dupa Frida, in baie s-a intrat abia in anul 2004, cand angajatii muzeului au fortat lacatul, pentru a intra in altarul pictoritei.

 

 

 

Pentru cei care sunt curiosi sa vada cum aratau obiectele personale ale Fridei, care au fost tinute captive cinci decenii in baia din Casa Albastra, le recomand sa viziteze expozitia care se va inaugura la Londra pe 14 mai, la Michael Hoppen Gallery, care se va numi simplu, „Frida”. Acolo vor fi expuse lucrarile fotografei  Ishiuchi Miyako, care a avut acces in baie pentru a fotografia cele mai intime obiecte ale artistei. Printre acestea se gasesc ochelarii ei preferati, corsetu pictat de mana, fuste de matase, sticlute de la oje etc.

 

foto: Vogue.ru

Fete pe drum

Puterea frumusetii. In Mexic.

Mexicancele se machiaza in transport. La orice ora de zi. Intr-o zi, in Mexico City, intr-un vagon de metrou, o femeie tanara a deschis geanta si a scos de acolo o lingura. Lingura era pentru alungirea genelor.

 

 

Fete pe drum

Pericolele mexicane

Pericolele mexicane sunt multe si iminente. Despre asta mi-a spus fiecare al doilea om care a aflat unde ma duc sau, mai recent, unde ma aflu. Primele zile asa si ma simteam. Ca intr-un joc video plin de obstacole. Drumul pana la magazin? Camuflaj. O plimbare seara pe bulevard? Camuflaj dublu. Pasi atenti. Vocea mica. Pentru ca e periculos. Pe urma mi-am dat seama ca in tara noastra lucrurile nu stau mai bine, doar ca la nivel oficial inca nimeni nu a declarat ca toti traim intr-un stat plin de pericole si ca o calatorie simpla cu maxi-taxi ne poate costa viata. Nu azi, atunci maine.

 

Cred ca si eu ca e periculos in Mexic. Aici se sechestreaza oameni, dispar oameni, se taie capete, se impusca in multime cand vreun boier narco are niste chestii de impartit cu alt boier narco, politia e corupta si participa in scheme dubioase.

 

Exact ca in Moldova. Cu mica diferenta ca la noi boierii nu sunt narco. Cel putin oficial. Alta diferenta este ca rahatul zilnic in care noi traim devine insuportbabil cand afara e glod sau – 15 grade si cand ai de platit facturi care sunt la inaltimea salariului tau de om care nu lucreaza in proiecte sau in alte structuri glamuroase. In Mexic e cald si asta salveaza situatia. Afara miroase frumos a portocali infloriti, a guyaba si papaya coapte, hipsterii misuna prin cartierele construite in stilul mid century, beau cafele de la agricultori organici, mananca traditional in interpretare minimalista. Oamenii mai saraci ocupa centrul, masoara distantele intre catedrale si piete, privesc cu gura cascata spectacolele stradale, mananca trestie de zahar si soric cu chili si lime. Ei se bucura de viata asa cum pot. Asa cum le este la indemana. Si chiar se bucura. Nu ai sa vezi niciun mexican care este indispus, brutal, arogant. Prostie este si la ei, doar ca atunci cand iti este servita cu umilitate, ti se pare mai putin grava.

 

In pofida a ceea ce credem noi despre Mexic si mexicani, atmosfera de aici nu este kitsch-oasa. Acesti oameni au stiu sa-si pastreze cultura si s-o valorifice. Sigur, sunt si din cei care se rusineaza de ea, mai ales pentru ca nu vor sa fie asociati cu taranii inculti, dar asta nu-i impiedica pe acestia sa-si vanda mestesugitul prin pietile orasanesti si astfel sa-si castige existenta.

 

Eu voi mai povesti despre Mexic. Azi am vrut doar sa spun ca de departe, de pe alt continent, Moldova pare cu mult mai periculoasa decat orice tara din America Centrala.