Browsing Tag

Natașa Bujor

Din viață

Unde am greșit?

„Sunt tânără. Mai am atâtea să învăț”, îți spui de fiecare dată când nu ai curaj să iei o decizie ce ți-ar putea schimba radical viața. Citești cărți motivaționale, te abonezi la pagini pentru femei, plângi la postările siropoase și la cele în care soțiile își batjocoresc soții alcoolici, curvari, leneși și indiferenți, încerci să compari eșecurile tale cu eșecul altor ființe necăjite, care pierd busola în mijlocul greutăților. Te minți și începi a crede în clișee impuse tot de femei care, probabil, au fost și sunt nefericite în relațiile pe care le au. De ce nefericite? Pentru că o femeie care e satisfăcută de viața ei, nu dă  sfaturi altor femei despre cum e bine să trăiască, ce Sfânt al casei să aleagă și la ce oră să se culce cu bărbații. Ok, nu acorzi mare atenție acestor detalii, pentru că ești obsedată de o singură întrebare: „Unde greșesc și de ce mă simt străină în relația pe care o am?”

Îți pui această întrebare seara, înainte de somn, pe drum spre magazin, în troleu și în pat, lângă el. Îl iubești, iar aceasta este cea mai frumoasă scuză pe care o găsești. Nu mai crezi în tine, în ceea ce spui, în ceea ce faci și ce vrei. Tu crezi în el, deși  poate el e greșeala care se ascunde de rațiune în inimă. Nu este exclusă nici a doua variantă – tu ești o greșeală pentru el, iar din această cauză relația voastră începe a șchiopăta.

La început nu era la fel. La început credeai că pentru a construi o relație sănătoasă, este suficientă dragostea pe care v-o dăruiți reciproc. La început nu te gândeai că interesele personale pot suferi din cauza  celor comune și invers. La început nu vă reproșați unul altuia că sunteți indiferenți față de problemele celuilalt (deși nu e așa), și nu te gândeai că, într-o relație, compatibilitatea psihologică e mult mai importantă decât cea dintre zodii. Îți repeți insistent că va fi bine, că într-o relație există diverse etape și teste prin care sunteți nevoiți să treceți, că înțelepciunea vine odată cu timpul, valabil în ambele cazuri, că tot ce se face, se face spre bine și alte bullshituri care nu au nicio relevanță atunci când doi oameni, care impart același pat, trăiesc în lumi paralele. Te gândești că într-o relație totul se împarte la doi, chiar și nefericirea. Cu timpul, răbdarea devine cel mai temut dușman al tău, iar confortul pe care ți-l oferă ideea că nu ești singură, te ajută să mai treci o zi boțită în calendar.

Mă gândesc uneori că ne merităm sorțile. Că, defapt, problema nu e în bărbații noștri, ci în noi. Așa vine frustrarea în femei – din frică. Din neîncredere și din nepăsare față de noi.

Eu nu cred că un barbat care trăiește lângă o femeie paralizată psihologic pe jumătate, este fericit. Resemnat poate e, fericit, însă, niciodată. La fel ca și noi, cele care credem că timpul le aranjează pe toate. Timpul are o singură funcție, de a trece. Să nu căutăm scuze acolo unde ele nu-s. Pentru că ele chiar nu-s și nici nu vor fi.

Revenind la întrebarea: „Unde am greșit?”. Probabil acolo unde te-ai rupt de tine. Sau încă mai greșești, crezând că doar iubirea salvează tot. Comunicarea ne salvează, în primul rând. Vorbește cu bărbatul de lângă tine, spune-i ce-ți place și ce nu, lasă-l să-ți explice de ce e atât de absent, sau prea mult prezent în viața ta. Comunicarea e unica modalitate prin care înțelegi dacă omul de lângă tine e al tău. Dacă nici comunicarea nu ajută, înseamnă că, pur și simplu, bărbatul tău e prea rupt de tine și de ceea ce numești tu relație.

 

Text și imagine: Natașa Bujor

Din viață

”Cazi, n-ai grijă! Eu am să te prind”

Relația mea cu tata a fost mereu pe cât de complicată, pe atât de specială. N-a fost vreodată echilibru, am alergat de la o emoție la alta, cum aleargă degetele pe o strună de chitară.

Mi-a fost complicat să comunic cu el, dar și ușor. Uneori nu aveam nevoie de cuvinte ca el să mă înțeleagă, era destul să se uite la mine și el știa ce mă doare sau ce e cu mine. E adevărat că eu n-am fost vreodată foarte deschisă în fața lui, mai mult am tăcut decât am vorbit… și m-am tot supărat pe el.

Niciodată nu mi-a spus ”cazi, n-ai grijă, eu am să te prind”, dar eu mereu am știut că pot cădea. Pentru că de fiecare dată el m-a prins. Uneori, când eram deja în cădere liberă în timp ce levitam, el mă apucă în palmele lui. Și aceste căderi ale mele au devenit o normalitate. Și în timp, s-a transformat în forma noastră de comunicare. Am devenit dependeți de ele. Eu aveam nevoie să cad, ca el să-mi confirme odată în plus că mă prinde, iar el avea nevoie să mă țină, ca să-și confirme că o mai poate face pentru mine. Și da, nu e simplu să supraviețuiești în așa relație cu tata.

Pe cât de mult l-am învinovățit pentru felul în care m-a educat, pe atât de mult îi sunt recunoscătoare. Pentru că datorită lui am învățat să mă autodepășesc, am făcut mereu mai mult decât am putut, am avut sau am vrut. Pentru că n-am vrut să-l dezamăgesc. Dar l-am dezamăgit, de câte ori l-am dezamăgit (asta am simțit eu, dar el niciodată n-a crezut că am făcut-o). Și știu că aceste dezamăgiri sunt dureroase pentru el, pentru că-mi provoacă durere mie. La fiecare cucui al meu, cel mai mult suferă el.

Suferă că așa și n-a reușit să creeze în jurul meu o membrană protectivă care să mă apere de toate relele și toate nereușitele. Îl doare că mă doare pe mine, dar el încă n-a învățat să înțeleagă că numai prin aceste dureri eu am învățat să cresc, să mă dezvolt, să simt, să iubesc, să iert și să trăiesc.

Aveam 10 ani, am urcat în copac după cireșe și pentru că cele mai frumoase și mai coapte erau aproape în vârf, eu acolo am vrut să ajung – sus, cât mai sus, după cireșe coapte! Am întins mâna să iau smocul de fructe roșii și am încremenit așa, pentru că în mine a apărut o frică nebună. Nu mai puteam să mă mișc. Nici în față, nici în spate. Mă blocasem. Și cum eram la vreo 3 metri deasupra pământului, nu știam ce să fac. Așa că m-am gândit că trebuie să cer ajutor, dar de frică, nici să strig nu puteam. Dar până la urmă, mi-am adunat forțele și am început să strig ”mama, mama, mama”, într-un final, a venit mama speriată. Eu stăteam pe vârf, pe una dintre cele mai firave crengi ale copacului. Mama s-a uitat la mine și mi-a zis să cobor, să am încredere și să cobor încetișor de pe o creangă pe alta, să las picioarele în jos, exact pe unde am urcat. Dar eu n-am avut încredere în soluția ei. M-am încăpăținat și i-am spus că mi-e frică, nu pot să fac vreo mișcare. Așa că l-a chemat pe tata. S-a uitat el în sus la mine și mi-a zis să cobor, iar eu i-am răspuns că n-am s-o fac, pentru că mă tem să nu cad. Eram toată în lacrimi și muci. Nu știu cât a durat asta. Frica de înălțime a amplificat toate senzațiile mele. Tremuram ca o frunză în bătaia vântului și pentru că tata nu mai putea suporta bocitele mele, a urcat după mine în copac. Și cu fiecare cm urcat mai sus, intensitatea fricii mele creștea. Mă temeam că o să se rupă copacul dacă suntem ambii în el, mă temeam că o să mă certe că am urcat prea sus, mă temeam că n-am să am putere să mă țin până vine el, mă temeam de toate. Dar până frica să ajungă la cea mai mare intensitate, tata, cu o rapiditate de atlet, în câteva mișcări a fost sus, lângă mine.

M-a apucat de mână și m-a luat ca pe un sac de mijloc și cu mine în brațe a coborât din copac. Simțeam mare rușine pentru că am urcat, pentru că am plâns, pentru că n-am putut coborî, eram rușinată, dar liniștită și ușurată. Eram cu pământul sub picioare. Iar tata nu m-a lăsat să cad, m-a ținut în brațe.

Vârful pomului și frica de înălțime e ca o metaforă, pentru că până la ai mei 30 de ani am urcat de multe ori în copac și tot de atâtea ori n-am știut cum să cobor. Iar el a fost de fiecare dată lângă mine și cu mine. De fiecare dată am simțit aceeași frică de cădere, aceeași rușine că n-am putut, rușine că am urcat prea sus, sau am coborât mult prea jos, dar la final am simțit totuși pământul sub picioare, pentru că el a fost alături. Pentru că așa e el, e tatăl meu, care o să mă prindă de câte ori am să cad. Și eu am să cad, iar el o să mă țină. Iar azi este ziua în care îi sunt recunoscătoare pentru tot, pentru bune, rele, perfecțiune și imperfecțiune.

 

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Din viață

Love kills slowly

Într-o bună zi iubirea trece și ne lasă-n c**** gol și cu jumătate din sistemul nervos aruncat în bătaia vântului. Și ustură. Ne rupe până la carne și ne pune contra tuturor crezurilor avute până o dinioară. Ca urmare apar bocetele, scârțâiturile, durerile de inimă, nopțile albe și blestemele. Vărsături de venin peste numele lui Dumnezeu, acuzații precum că nu ne-a protejat fericirea și multe alte arătări prostești, caracteristice victimilor în iubire. Dar Dumnezeu, săracul, nu e vinovat că noi  vedem fericirea în tot și-n toate și alergăm mii de kilometri pentru a o prinde, deși ea știe singură drumul către noi.

Eu nu știu cine a spus că marea iubire se întâlnește o dată în viață. O poți întâlni de 10 ori și să o pierzi cam tot de atâtea. Prima dată e greu, a doua, a treia… După, înțelegi că orice relație în care nu mai e loc pentru tine, trebuie încheiată. Ai scos valiza, ți-ai pus într-o pungă lacrimile, ai lasat pe masă fața camuflată de om fericit și împlinit într-o iubire, pe care tu ai târâit-o până aici și pleci.

E greu să cauți vinovatul atunci când marea dragoste căreia te-ai dedicat trup și suflet ți se scurge printre degete, de aceea preferăm să-l căutăm peste tot, deși el stă frumos, relaxat în noi și-n lipsa noastră de atitudine. Cine nu știe că tot  ce se aprinde se și stinge? Toți știu. Nimeni nu vrea să recunoască.

Unele femei cred prea mult în serialele la care se uită. Își admiră prea mult prietenele pentru iscusința cu care își țin bărbații în chiloți. Au prea multă încredere în plăcintele făcute pentru odraslele lor și cred că dragostea se ține pe sex, atunci cand restul resurselor sunt epuizate. Apoi se arată dezamăgite când adorm singure, când pe ei îi doare fix în bască de culoarea  lenjeriei de pe ele, când plăcintele stau și se răcesc sau prind mucegai pe masa din bucătărie.

Am admirat întotdeauna femeile care nu se tem de sfârșituri. Care sunt conștiente că de la asta nu se moare. Care plâng, țipă, urlă, trântesc și după 10 minute își au capul pe umeri.

Așa e la toți. Suferința reușește să intre la un ceai în fiecare casă. Eu, spre exemplu, nu vreau să ajung peste ani și să regret că nu am pus punctele la timp. Să înțeleg că n-am făcut decât să cerșesc dragoste și să o cer în cele mai umile moduri, deși nu avea de unde să-mi fie oferită.

Dacă nu e, nu e. Va fi altadată, cu altcineva, altundeva. Plâng! Dau cu capul de pereți, dar nu căut să iau de unde nu este. Voi găsi în altă parte. Și poate că va fi mai mult decât mi-aș fi putut imagina.

Ce nu e lângă noi, e fix în fața noastră. Și ne așteaptă.

 

Text: Natașa Bujor

Foto: Jez Timms

Din viață

Regret nothing

Azi vreau să îmi vorbesc despre greșeli. Despre cele pe care le-am comis conștient și inconștient. Despre cele care mă dor și cele care mi-au schimbat viața. Azi vreau să fiu sinceră cu mine și să recunosc, că întotdeauna mi-a fost frică de judecata celorlalți, una dintre cele mai grave greșeli pe care le-am comis.

Frica, această stare incontrolabilă a minții, m-a transformat într-un om care trăiește și se alimentează cu părerile și sfaturile altora. Iar eu, la rândul meu, am făcut și fac la fel. Îmi dau cu părerea și ofer sfaturi oricui și oricând, dar mai puțin mie. M-am obișnuit să vorbesc despre cum greșesc alții și aproape deloc despre cum greșesc eu. Am crezut că asta va fi un scut de apărare, dar de cine trebuie să mă apar nu am înțeles niciodată. Scutul meu imaginar e o altă mare greșeală.

E greu să recunoști că nu ești perfect, pentru că societatea în care trăim asta cere, asta promovează și asta impune, uneori. Femei perfecte, bărbați perfecți, copii mai mult decât perfecți.

Eu am preferat dintotdeauna să nu-mi recunosc păcatele, pentru că în copilărie acestea se pedepseau, iar apoi despre ele nu se mai vorbea, pentru că „subiect închis”. Pentru că în adolescență ele se repetau, dar pe ascuns. Pentru că port cu mine două etichete: fetița tatei și mândria mamei. Fetița lu tata știe că Dumnezeu pedepsește orice păcat și se teme. Mândria mamei pur și simplu nu are voie să clacheze, deoarece mama riscă să nu mai fie mândră. Iaca-așa și trăim.

Probabil o să pară absurd, dar eu admir oamenii care știu să greșească. Da, au regrete. Da, plâng și dau cu capurile de pereți. Dar își asumă, trăiesc mai departe, învață niște lecții și pun preț, în primul rând, pe ceea ce simt și ce cred ei, deoarece calcă pe greblele lor. Nu ale mele și nu ale altcuiva. Eu abia acum am înțeles un lucru foarte important și anume că, nu greșelile mă sperie cel mai mult, ci modul în care eu sunt pregătită să le accept.

Toți ne vrem corecți. Niciunul, însă, nu este. Eu  m-am lovit mereu de „se poate” și nu „se poate”. Și culmea, nu se poate m-a tentat de cele mai multe ori. Pentru că asta-s eu. Am pierdut oameni, drumuri și timp. M-am dedicat prea mult și am primit prea puțin. Am vrut și n-am putut. Am putut, dar n-am vrut.  În miezul tuturor acestor stări, reflexe și schimbări s-au comis greșeli, iar eu abia acum înțeleg că pe nimeni, dar absolut pe nimeni nu trebuie să întereseze când, unde și cum au fost comise, fiindcă ele-s doar ale mele. Eu trebuie să mă cert pentru ce am făcut sau n-am făcut. Eu sunt confindenta mea. Eu am greșit și tot eu suport consecințele.

Mi-am promis să nu uit niciodată că există și greșeli frumoase. Prea frumoase ca să nu se repete și prea dulci ca să nu mă tenteze. Învăț să-mi asum orice. Să le accept așa cum sunt și să nu le transform în tragedii, sau în „subiecte închise”. Să nu mă tem de regrete, pentru că ele mă maturizează. Sunt stări naturale. Sunt parte din mine.

Text și foto: Natașa Bujor