Browsing Tag

parenting constient

prietenie
Copii

Prietenii născute-n suflet

Copiii simt foarte bine oamenii, le simt intenţiile, le simt atitudinile şi simt sau nu ataşamentul lor.

Ei sunt ei înşişi tot timpul, nu pot să fie altfel decât autentici, numai dacă nu le impunem noi silit să-mbrace diferite roluri. Ca noi aşa ne-am învăţat, să fim pe placul altora, eu am uitat mult timp de mine, cea adevărată, am fost ceea ce-au vrut alţii şi mă doare enorm pierderea asta, chiar dacă am avut de învăţat multe în urma acestor experienţe.

Când suntem copii, nu ştim să ne dăm alţii, ceea ce-mi demonstrează că oricum ajungem la un moment dat să ne câştigăm propria identitate, pentru c-am trăit-o cândva.

Am observat la copiii mei că nu se prea joacă cu alţi copii de la terenul de joacă şi asta uneori mă ducea la disperare „mă, da nu-i chip şi băieţii ăştia ai mei să se joace ca toţi copiii, cu alţi copii?”. Se mai jucau uneori cu alţi copii, dar erau timizi, închişi, nu erau deloc în pielea lor.

Până într-o zi, când s-au imprietenit cu un băieţel din alt bloc. Alături de acest băieţel, copiii mei sunt ei înşişi, sunt veseli şi-şi manifestă prin râsete şi voie bună dragul de acest băieţel. Ei sunt conştienţi de această prietenie, care-i înfloreşte şi se plac şi ei pe ei aşa plini de viaţă.

Nu le e bine acolo unde nu se văd pe ei înşişi, nu vor să fie falşi, de aceea leagă prietenii cu sufletul. Mă leagă şi pe mine cu gânduri noi, nu poţi să impui cuiva să fie el însuşi atunci când el nu se simte, nu poţi să pui pe cineva să danseze sub muzica ta. Avem nevoie să ne vedem pe noi tot timpul, pentru că asta ne-nfloreşte ca oameni. Acum stiu că la un moment dat întâlnim oamenii de care avem nevoie, oamenii care ne transmit acceptare şi iubire. Şi mai ştiu şi de ce, deseori copiii se bucura de propria companie decât a celor zeci de copii de la terenul de joacă.

Text: Mariana Macovei
Alte texte de Mariana, puteti citi pe blogul ei.

Din viață

Cine sunt eu, ca părinte

Peste câteva zile copilul meu începe școala. Este o etapă de care mi-a fost frică încă de când am fost gravidă, pentru că formarea mea în psihologie, maturizarea și lecțiile de viață pe care le-am primit m-au făcut să înțeleg foarte bine limitarea sistemului educațional al cărui produs social suntem toți. Experiența mea personală cu învățătoarea nu a fost una de care îmi doresc să îmi amintesc și fricile mele s-au activat foarte serios atunci când am realizat că vine acel moment inevitabil, când copilul va intra serios în contact cu o parte importantă a sistemului educațional, școala.

Spun cu o parte pentru ca eu cred ca sistemul educațional nu este doar școala și nu îl poți separa de ceilalți actori implicați în el. Și nu îl putem separa de noi, părinții. Cred cu tărie că implicarea activă a părintelui poate influența pozitiv relația copilului cu școala și poate transforma această actuală segregare într-o colaborare prin care să se urmărească dezvoltarea armonioasă a copilului.

Dar părintele nu poate fi un actor decizional, dacă nu trece printr-un proces de auto-cunoaștere, de creștere personală și acțiunile lui nu vin dintr-o convingere conștientă. Pentru că atunci când ne dorim să influențăm ceva, trebuie să fim foarte clari și siguri pe ceea ce credem și valorile după care ne ghidăm.

Atunci când luăm decizii, atunci când stabilim niște reguli sau trasăm niște limite, atunci când avem niște așteptări foarte concrete de la copiii noștri, cred că este foarte important să avem un dialog interior prin care să ne răspundem nouă la câteva întrebări foarte simple:

  1. De ce am ales o astfel de strategie?

  2. Această strategie sau cerință este ceva în ce cred cu adevărat? Pot găsi un răspuns care să îl utilizez ca un argument valid?

  3. Modul în care am reacționat mă face să ma simt bine? Există în mine regrete și sentimente de vinovăție? – mulți dintre noi cred că a fi un părinte bun vine la pachet cu lipsa bucuriei și chiar spunem că trebuie să ne călcăm pe inimă pentru că este în beneficiul copilului. Ei bine, cred că această modalitate de gândire este un mecanism de apărare atent construit prin care am reușit să dă un sens rațional propriilor noastre experiențe de viață. Și chiar am ajuns să credem că dragostea trebuie să doară. Pentru că pe noi ne-a durut… Dar oare este chiar așa?

  4. Ceea ce am spus sau am ales este în conformitate cu valorile mele sau este ceea ce mi-a fost transmis ca adevăr de către societate?

  5. Care este viziunea mea de părinte și care sunt valorile pe care vreau să le transmit mai departe?

Și mai cred că cele mai importante 2 întrebări la care trebuie să găsim răspuns este de fapt un exercițiu de imaginație:

6. Care ar fi calitățile și aptitudinile pe care aș vrea să le aibă copilul la vârsta adultă?

7. Ce fac eu ACUM pentru ca să îl sprijin pe copil să dezvolte aceste calități și să îl ghidez înspre a-și manifesta tot potențialul cu care a venit această lume?

Conștiența noastră vine din faptul că suntem capabili să analizăm și să chestionăm acolo unde este cazul ceea ce am trăit noi, ceea ce ne spune societatea sau chiar experții în parentare și prin asta să începem să ne înțlegem pe noi înșine, pentru a nu mai avea reacții automate sau învățate, pentru a nu mai perpetua modele pe care le luăm drept general valabile și a face acțiuni gândite și înțelese.

Cred ca este extrem de necesar să începem să vedem acest drum al parentajului ca pe cel mai important proiect la care vom lucra toată viața noastră, în mod constant, zilnic, cu foarte puține zile de odihnă.

Deși suntem conștienți de importanța creșterii unei alte ființe, cei mai mulți dintre noi abordează această sarcină într-un mod pe care nu l-ar folosi pentru a aborda viața profesională, de exemplu.

Dacă am fi la conducerea unei organizații care este foarte valoroasă, am îndeplini o misiune atent gândită. Ne-am cunoaște obiectivul și modul în care îl putem atinge. În încercarea de a ne realiza misiunea, ne-am cunoaște bine personalul și modul în care îi putem folosi potențialul. Ca parte a strategiei noastre, ne-am identifica atuurile și ne-am da seama cum am putea să le folosim în avantajul nostru, dar ne-am identifica și slăbiciunile, astfel încât să minimizăm impactul. Succesul organizației ar fi rezultatul unei strategii de succes.

Astfel, este foarte important să ne întrebăm care este misiunea mea de părinte, care este filozofia mea de parentaj? Cum o pun în aplicare în interacțiunile mele zilnice cu copilul? Oare mi-am stabilit o misiune atentă, bine gândită, ca și cum aș fi liderul unei organizații importante?

Oare stilul meu de parentaj îl afectează cumva pe copilul meu? Metoda pe care o folosesc îl ajută pe copilul meu să înflorească? Sunt dispus să schimb felul în care interacționez cu copilul meu, dacă ar fi clar că lucrurile pe care le fac nu funcționează?

Părințeala ne oferă numeroase ocazii în care ne trezim în mijlocul unei lupte între inimă și minte, ceea ce face creșterea unui copil asemănătoare cu mersul pe sârmă. Un singur răspuns prost ales poate face spiritul copilului să se contracte, în vreme ce comentariul potrivit îl poate face pe copil să se avânte.

Așa că, acum în prag de școală, cred că este un moment bun de introspecție și este un moment bun să ne gândim cum am vrea sa fie experiența școlară a copilului nostru? Și să ne stabilim câteva repere în acest nou an școlar. Dar aceste repere să nu aibă legătură cu performanța copiilor, dar să aibă legătură cu modul în care noi ne vom manifesta și modul în care vom oferi sprijin copilului. Dar aceste repere să fie puse conștient, după ce am trecut măcar o dată prin procesul pe care vi l-am propus mai sus.

 

Text: Adriana Boroș/educator de parentare empatică și una din fondatoarele Clubului Părinților Conștienți (pagină Facebook).

***

Pentru a citi alte articole de Adriana Boroș, accesați site-ul Clubului Părinților Conștienți.

Pentru a o auzi live pe Adriana Boroș, mergeți la atelierul de sâmbătă ”Cum dezvoltăm stima de sine a copiilor”.

 

 

 

Copii

Pana acum credeam ca noi dam aripi copiilor. De fapt, e invers

Ilinca a plecat azi cu avionul de la 12.30. Nu pe o vara. Pentru o viata.

Stiam ca aceasta zi va veni. De cativa ani ea devenise o certitudine. O asteptam insa, in alt an. Intr-o alta vara. Mi-l dadusem pe 2016 ca pe o trambulina de pe care sa sar, ca sa ajung acolo unde gandurile imi vor fi limpezi si unde nu va mai exista nicio urma de sentimentalism. Acolo unde totul se va juca cu cartea viitorului luminos si european, care e deasupra oricarei tanguieli materne. Dar viata se intampla altfel. Si oamenii functioneaza altfel. Mai ales mamele.

Nici acum, la 4 oare de cand a aterizat la punctul de destinatie, nu sunt pregatita de plecarea ei. Si nici maine, cand ma voi trezi dimineata si imi voi aduce aminte ca in august Ilinca nu se va intoarce din vacanta, tot nu voi fi.

De azi, am devenit vacanta ei.

In ultimii cativa ani, am trecut prin tote fazele de acceptare a faptului ca ea va pleca. De la nu-ul categoric, la da-ul incert, in care ma vedeam resemnata si ramasa dupa cortina de fier, separata definitiv de ea. Ma imaginam cu oroare intr-o familie noua, cu un alt copil, neputincioasa in fata zidului care ne desparte. Eu aici, ea acolo. Cand ma inecaseram definitiv in amaraciunea filmelor dramatice din capul meu, mi-am dat o palma si mi-am zis ca nu ar fi rau sa-mi aduc aminte ca suntem totusi in secolul XXI si ca Uniunea Sovietica demult a murit. Si ca se poate de facut ceva. Ca eu pot face ceva.

De atunci am inceput sa vad lucrurile altfel – oportunitate, civilizatie, scoala fara mamele care ma ameninta ca fata mea nu va intra in clasa la orele la care se vor folosi de televizorul pentru care nu am dat bani, veceuri fara usi si mancarea nesanatoasa de la cantina, imbulzeala din troleibuzul 21, alcoolicii care o bagau in boale, vecina de la etajul 7 care stinge intotdeauna lumina in scara, ambulantele care nu vin, spitalele in care innebunesti vara de caldura… Si tot asa.

Intre timp, au fost voci care mi-au spus sa nu o las sa plece. Dar nici asta nu am inteles. Cum poti sa interzici unui copil, care e deja in stare sa aleaga si sa decida unde si cu cine vrea sa traiasca, sa zboare de sub aripa, mascandu-ti frica de aceasta despartire cu nobilul costum al actului de dedicatie materna? Or, daca e sa fim sincere, cel mai mult in aceasta situatie, sufera mama. E un sentiment de nedescris cand realizezi ca de azi inainte ai fost inlaturata de la cea mai importanta functie pe care o indeplineai. Cea de mama cu copil acasa. Si nu e vorba, poate nu faceai nimic cu mainile tale, poate exista o dadaca, o bunica sau oricare alt ajutor, dar insusi faptul ca traiai cu aceasta responsabilitate, care era mai mult decat atat – era axa in jurul careia se invartea viata ta, iar acum ea s-a mutat, nu mai este acolo, te duce intr-un punct din care nu vezi inca bine de ce sa te tii. Ce faci de maine? Cum iti constuiesti viata mai departe? Construiesti ceva, in genere?

De azi, cica, sunt libera. Libera cum nu am mai fost. Si doar cu avantaje. Cu ani de experienta de viata in spate, fara ceasul biologic care sa-mi numere secundele, datoria fata de natura fiind demult si cu succes indeplinita, fara bagaje inutile, cu valori bine conturate si, cel mai important, cu lista de lucruri pe care nu mai vreau sa le accept. Cu visuri, pana la urma. Care sunt tot acolo si care asteapta. Si, daca pana acum asteptau sa creasca copilul si sa-si ia zborul cand si unde o vrea, acum ma asteapta doar pe mine. Si simt eu ca anume aceste visuri vor deveni noile mele repere. Axa in jurul careia se va roti viata mea.

Schimbarile sunt strasnice. Numai eu stiu cate cosmaruri am vazut in ultimul timp. Uneori imi era frica sa inchid ochii. Un gand mai negru si mai apocaliptic decat altul. Toate aceste saptamani au fost un adevarat Purgatoriu. Tot de ce m-am temut vreodata, a trecut prin fata ochilor mei. Let go. Imi repetam intr-una. Tu nu poti sa controlezi decat ceea ce se face in tine. Nu si in altul. Let go. Tu ai calea ta. Iar calea ta trece anume prin aceasta experienta. Let go. Asta e realitatea ta si nu alta. Traiesti-o.

In continuare simt frica. Putina pentru viata ei de mai departe si multa pentru mine. Paradoxal, nu?

Abia acum am simtit pana in maduva fiintei mele cat de mult avem nevoie de copiii nostri. Noi mai multa decat ei. Cata transformare aduc ei in vietile noastre, punandu-ne zi de zi sa ne vedem demonii, fricile, incertitudinile. Ma simt la marginea unei prapastii, spre care m-a impins copilul meu. Iar eu pot sa aleg – sa zbor sau sa cad cu capul in jos.

 

Copii

Copiii liberi de parinti

Intr-o seara, ajungand acasa, am descoperit ca baschetii mei de alergat lipsesc.

Cred ca imi va lua mult timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca copilul pe care l-am nascut nu atat de mult timp in urma, imi incalta papucii si se duce in treaba lui.

De fiecare data cand aud „dar noi nu am fost asa pe timpul lor”, imi vine sa dau palme la stanga si la dreapta. Dar de ce ei trebuie sa fie asa cum am fost noi? Am fost noi oare modele de conduita? Supracopii? Fiinte fara de cusur? Si chiar sa fi fost, de ce ei, cei de azi, sa nu fie altfel?

Ma fascineaza viata copilului meu. Felul in care interactioneaza. Cum isi organizeaza zilele. Cum stie sa negocieze cu maturii din afara familiei si cum niciodata nu-i trece prin cap ca „copiii asa nu fac”. Felul in care isi alege prioritatile si realaxarea cu care priveste lucruri ce pe mine m-ar scoate din sarite.

Nu, eu nu sunt de acord cu ea 100%. Uneori abia ajung la 50%. Dar o las sa-si invete lectiile. Sa-si traiasca temeperamentul. Sa calce prin strachini. Sa piarda si sa mearga mai departe. Sau sa castige si sa-si asume.

Ma fascineaza curajul ei. Deschiderea. Incapatanarea si convingerea ca se va descurca, atunci cand isi pune ceva in cap. Si faptul ca niciodata nu uita ceea ce-i spun si de fiecare data foloseste cuvintele mele impotriva mea, atunci cand eu le uit.

Daca as vrea sa schimb ceva in copilul meu? Nu. De ce? Cu ce drept? Cine sunt sa vreau sa o cioplesc dupa chipul si asemanarea mea?

Uneori ma simt atat de mica in comparatie cu puterea ei de copil.

Evenimente

Adriana Boros: „A fi parinte este un proces de incercare si eroare continua”

Adriana Boros este un parinte constient, cu studiii in psihologie. Multi dintre cititorii blogului posibil o cunosc in urma atelierelor pe care le organizeaza sub egida Clubului Parintilor Constienti. De la un atelier la altul, locurile devin tot mai cautate, lista de asteptare tot mai lunga. Semn bun pentru noi.

Sambata, 23 aprilie, Adriana organizeaza o conferinta de parenting constient, la care vreau sa va invit. Adriana este un speaker foarte bun si are un dar deosebit de a interactiona cu publicul, ceea ce o face credibila si adevarata.

Pentru a afla mai multe despre eveniment si organizatoarea lui, am realizat un interviu cu Adriana, in care cu siguranta veti gasi multe chestii utile si care va va face sa vreti sa auziti mai multe, chiar din gura ei.

PS: in acest material a fost o lipsa totala de gestionare a presentei diacriticelor, dar sa am iertare, calculatorul meu nu le are.

conferinta

Ce inseamna parenting constient si cum ai ajuns sa-l descoperi?

Pentru mine parentare conștientă este un mod de viață. Este o călătorie permanentă înspre auto-cunoaștere și auto-depășire, o călătorie în care iubirea și respectul sunt pilonii de bază. Iubirea și respectul față de tine însuți, în primul rând, pentru că doar așa poți să oferi iubire și respect celor din jur.

Atunci când devenim părinți, pornim cu o imagine deja făcută despre ce înseamnă să ai un copil, avem o grămadă de teorii și planuri despre cum va arăta viața noastră împreună cu acel copil și avem o hartă a drumului pe care va merge în viață. Știm ce ne dorim să ajungă, știm ce grădiniță, școală sau meserie ne-am dori să aibă, știm cum îl vom alimenta, cum va dormi, ce cameră va avea, etc.

Când am rămas însărcinată aveam o viziune destul de clasică despre creșterea copiilor, pentru că doar pe asta o știam. De cele mai multe ori, însă, viața are scenariul ei :) Atunci când s-a născut Carol, lucrurile nu au mers absolut deloc conform planului de acasă. Tot ceea ce s-a întâmplat atunci a fost departe de tabloul imaginar pe care îl creasem. Și din cauză că pentru ceea ce trăiam nu m-a pregătit nimeni, a trebuit să acționez lăsând la o parte rațiunea și ghidându-mă după simțire. Unii îl numesc instinct. Mie îmi place mai mult SIMȚIRE. AM făcut lucruri care nu credeam că voi fi în stare să le fac, am depășit situații după care credeam că nu îmi voi mai reveni și am început astfel să mă conturez ca părinte și ca OM, în general. Cred că nașterea resetează tot ceea ce suntem noi până atunci, și ea nu este doar despre copil, dar este și despre noi într-o nouă viață, cu valori și viziuni noi, care ne dau peste cap de multe ori. Și avem nevoie de timp să înțelegem aceste schimbări și să acceptăm omul nou care am devenit.

În fiecare zi din viața mea de părinte învăț ceva nou și lucrurile se completează sau se rearanjează sau chiar se resetează, în funcție de ce lecție am învățat în ziua respectivă.

A fi părinte este un proces de încercare și eroare continuă, cu zile în care lucrurile merg așa cum ți-ai dori și zile când ai de învățat și de crescut.

Așa că parentarea asta conștientă a venit în viața mea pentru că era în mine, în primul rând. Și cred că fiecare dintre noi are noi acest potențial în interior.

Cred cu tărie că o relație părinte-copil autoritară afectează esența a ceea ce înseamnă a fi părinte și afectează însăși ideea de relație. Pentru mine relație înseamnă atunci când cei implicați se bucură de același statut și aceleași drepturi, atunci când nevoile individuale ale fiecăruia pot fi satisfăcute în situații de beneficiu pentru ambele părți (apropo, nu cred în compromis, deoarece acesta te setează că trebuie să dai ceva și asta într-un final întotdeauna duce la acumularea multor frustrări), atunci când viața emoțională este exprimată și acceptată și atunci când dragostea este necondiționată.

Cred că cele mai importante 5 aspecte atunci când vine vorba de parentare conștientă sunt:

  1. Crearea unui mediu sigur, unde copilul crește și se dezvoltă . Și aici nu mă refer la baricadarea ferestrelor și rotunjirea tuturor colțurilor din casă, dar mă refer la crearea unui mediu în care copilul să se simtă în siguranță prin grija permanentă, disponibilitatea părinților și posibilitatea de explorare și învățare într-un mediu reconfortant. Pentru că un om învață eficient atunci când se simte bine și în siguranță.

  2. Părintele trebuie să fie conștient de etapele de dezvoltare ale copilului și mai ales de partea neurologică, pentru că astfel putem adapta cerințele și așteptările noastre la ceea ce poate copilul.

  3. Satisfacerea nevoilor individuale ale copiilor (acceptare, apartenență, structură și limite, experiențe adecvate dezvoltării lor, etc)

  4. Comunicare empatică, bazată pe respect (dezvoltare inteligenței emoționale, comunicare bazată pe principii non-violente, ascultarea activă a copilului și implicarea acestuia în rezolvarea de probleme)

  5. Părintele este modelul cel mai viu pe care îi poate avea un copil și este modelul după care acesta își construiește întreaga viață

Ceea ce vom obține prin acest mod de creștere a copiilor este:

  • o relație bazată pe încredere, în care copilului nu îi va fi frică să se consulte cu părintele, pentru că știe că va fi ajutat să depășească o situație și nu pedepsit pentru că nu a știu cum să gestioneze situația.

  • vom reuși să înțelegem de ce copiii se comportă într-un anumit mod, să înțelegem că întotdeauna există niște cauze foarte concrete pentru care copiii fac anumite lucruri

  • ne vom schimba perspectiva prin care ne uităm la copiii noștri și vom învăța să nu mai operăm cu mituri ca: manipulare, alint, pierderea controlului, copiii învață prin frică, ierarhie

  • vom învăța să le oferim copiilor abilități și aptitudini de viață care să îi ajute să se descurce în jungla socială.

  • părintele devine acea zona tampon între copil și societate, unde copilul se va întoarce și va găsi acel spațiu de liniște și de acceptare care să îl ajute să facă față societății. Știu că foarte mulți părinți au frica asta că nu vor face față societății în care trăiesc. Răspunsul meu este că nici acum nu suntem adaptați. Doar încercăm să supraviețuim. Însă, oferindu-i copilului uneltele pentru a gestiona echilibrat ce se întâmplă cu el, oferindu-i copilului încrederea că ceea ce este el e suficient, oferindu-i copilului puterea de auto-cunoaștere, acesta nu va trebui să supraviețuiască, dar va contribui activ la a-și trăi viața după propriile reguli și propriile valori. Si va avea capacitatea să se auto-aprecieze și să îți cunoască adevăratul potențial.

  • Părintele nu este șeful absolut, dar este acel lider care însoțește copilul pe drumul propriei experiențe și propriilor lecții pe care le are de urmat pentru a-și atinge potențialul maxim.

  • sunt convinsă că prin investiția pe care o facem în primii ani de viața și prin construirea unei relații cu copilul, ne va fi mai ușor la adolescență, pentru ca imaginea și valorile noastre vor fi cele care ghidează copilul. Și nu se va lăsa atât de influențat de mediu. Pentru ca va primi acasă ceea ce alții primesc de la mediul de influență: acceptare și sprijin.

Cat este de greu sa ne lasam de vechile practici de crestere si aducare a copiilor si sa le adoptam pe cele noi?

Nu prea știu cum să răspund la această întrebare, nu aș vrea să îi descurajez cei care ne citesc în acest moment :) Pentru că unicul răspuns pe care îl am este că e cea mai dificilă chestie pe care o vei avea de făcut în viața asta :) Pentru că a schimba practici vechi și a pune în practică viziuni noi, este necesar să te reconstruiești pe tine însuți. Atât la nivel fiziologic, prin reconfigurarea schemelor de gândire întărite minimum 20 de ani și prin schimbarea legăturilor emoționale pe care le avem foarte adânc întipărite în noi.

Cred că acesta este un proces continuu și de multe ori arată ca o luptă cu tine însuți pentru a depăși propria dramă și rescrie povestea ta.

Este foarte important să înțelegem că schimbările acestea nu se produc peste noapte. Faptul că rezonez cu aceste viziuni, că simt că mă regăsesc pe acest drum, este doar primul pas din ce înseamnă parentarea conștientă. Mai departe este un exercițiu enorm de voință și conștientă de sine, prin care ne schimbăm modul în care ne exprimăm, vorbim, ne adresăm și mai ales modul în care ne uităm la copiii noștri. Și de multe ori vom greși, ne vom întoarce la vechile automatisme și va trebui să o luăm de la capăt. Dar prin exercițiu și repetare, vei fi cu un pas mai aproape de a construi o relație armonioasă cu copilul tău.

Ai fost un parinte constient din prima clipa sau ti-a trebuit ceva timp ca sa intelegi ca vrei sa-ti cresti altfel copilul?

Acum câteva zile am avut parte de o aniversare. S-au împlinit 4 ani de când am organizat primul atelier sub egida Clubul Părinților Conștienți. 18 aprilie este o dată foarte importantă pentru mine și partenera mea, Polina Hapco, pentru că atunci am avut curajul să punem în cuvinte concrete tot ceea ce trăiam noi ca și părinți. Faptul că amândouă suntem cu background în psihologie a avut mult de cântărit în modul în care am evoluat ca și părinți. Asta ne-a ajutat să conștientizăm că vrem și că putem face lucrurile altfel. Mai cred că experiența de a deveni părinți ne-a făcut să conștientizăm multe lucruri legate de noi și de propriul drum parcurs până atunci. Ne-a făcut să chestionăm, ne-a făcut să simțim și ne-a făcut să ne dorim să mergem pe un alt drum decât cel pe care îl știam mult prea bine.

Prima dată când am citit o carte de parenting conștient am experimentat acel moment evrika, în care parcă dintr-o dată descoperi pus în cuvinte ceea ce tu simțeai, dar nu aveai curajul să vezi și să accepți. SI din acel moment nu mai există cale de întoarcere. Cred că multele cărți citite m-au format ca și specialist în parenting, dar părinte conștient am devenit alături de copilul meu. În fiecare zi am avut de învățat lecții noi despre mine și despre lume. În fiecare zi am mai descoperit o părticică din cine sunt eu ca om și am încercat să mă văd, să mă accept și am învățat să mă iubesc.

De ce este atat e complicat sa ne iubim si sa ne respectam copiii?

Cred că răspunsul este foarte simplu. Pentru că noi nu am simțit că am avut parte de asta. Nu avem modele reale care să ne fi arătat cum arată dragostea necondiționată și cum arată respectul sincer, format datorită modului în care celălalt se comportă. Noi am învățat că formarea unui om se face prin frică și condiționare, am învățat că autoritatea este sfântă și respectul vine implicit prin conturarea acelei autorități. Dragostea, exact ca și sexul, era tabu. Prea multă dragoste exprimată duce la copii alintați, care nu știu ce înseamnă ierarhia și care nu pot fi controlați. Prea multă comunicare complică viața care și așa este grea. Ideea de a satisface nevoie personale este considerată si acum cea mai mare formă de egoism. Și exprimarea emoțională este apanajul celor slabi.

Este foarte complicat să iubești necondiționat atunci când nu știi cum se face asta. Este și mai complicat să creștem copiii altfel, pentru că nu deținem instrumentele necesare de a face lucrurile diferit. Este mult mai ușor să mergem pe drumul deja cunoscut. Este mai sigur și presupune mult mai puțină introspecție.

De ce crezi ca au cea mai mare nevoie parintii din Moldova?

În timp ce răspundeam la întrebări, am ales să las aceasta la urmă. Având în vedere că nu există răspunsuri corecte, am să scriu primele lucruri care mi-au trecut prin cap. În primul rând, au nevoie să înțeleagă că ei sunt modelul real după care se vor raporta proprii lor copii. Si valorile transmise nu se iau din ceea ce vorbim sau credem că gândim, dar se preiau din ceea ce facem. Este foarte important să devenim conștienți de propria persoană. Și atunci când avem orice fel de interacțiune cu copilul nostru, sa ne întrebăm. Ce vede acum copilul meu? Ceea ce fac vreau să văd oglindit în copilul meu? Ce fac acum îl ajută pe copilul meu să devină adultul echilibrat, care să poată avea o viață împlinită? Mă simt bine în interiorul meu atunci când mă uit la relația pe care o am cu copilul meu? Ceea ce eu îi arăt copilului meu este ceva ce cred cu adevărat sau transmit mai departe modele gata ambalate?

Și mai cred că părinții au nevoie de stabilitate și încredere în ziua de mâine. Pentru că stabilitatea ne ajută foarte mult să ne conectăm cu noi înșine și ne ajută să creștem și să ne conștientizăm propria valoare.

As vrea să conștientizeze cât de importanți suntem pentru societate și că depinde de noi, în mare parte, cum va arăta generația următoare. Și cred că au nevoie să înțeleagă ce putere de schimbare au de fapt. Și că prin ei vom putea să obținem o societate mai curată, mai echilibrată și mai orientată spre dezvoltare.

Cine trebuie sa vina la conferinta ta?

De când m-am hotărât că vreau să fac această conferință, mi-am spus mie că nu vreau să fie o conferință clasică. Pentru că dincolo de teorie, eu cred în puterea poveștilor de viață și a exemplelor concrete

Cine simte că are nevoie de un imbold, de un moment de inspirație sau simte că are nevoie să se conecteze la o energie diferită de cea care a experimentat-o până acum, poate să vină și să simtă împreună cu mine ce înseamnă să începi această călătorie și să găsească sprijinul de care are nevoie pentru a începe să se cunoască pe sine.

Și știu că dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce am scris mai sus suna prea filozofic, dar așa sunt eu. Cred în procese de conștientizare, cred în forța comunității și îmi doresc ca prin această conferință să aducem împreuna mult mai mulți părinți care vor putea să își aducă contribuția la modul în care această societate trăiește și se dezvoltă.

Sigur că vom discuta și chestii concrete legate de ce putem face pentru a reuși să clădim o relație armonioasă cu copiii noștri, vom discuta despre ce înseamnă parenting conștient și vom identifica niște pași simpli prin care să îi ghidăm pe copiii noștri. Vom discuta cu ce putem înlocui vechile tehnici și mai ales vom avea o sesiune de întrebări și răspunsuri unde părinții vor putea să se exprime și sper să reușim să găsim împreună soluții concrete la probleme cu care se confruntă.

Copii

Lectii de machiaj

Cand, in ajun de ziua ei, Ilinca mi-a cerut o trusa cosmetica, in care sa gaseasca umbre pentru ochi si rimel, nu m-am mirat. La 11 ani eu aveam unghii destul de lungi, vopsite in cafeniu cu luci, culoarea care facuse eruptie triumfala in viata noastra cu miros de mucegai si taloane pentru zahar de la inceputul anilor 90. Tot la 11 ani am inceput sa port tocuri. Dar sa nu va ganditi la pantofii cu tocuri de azi! Eu purtam niste pantofi mai vechi de-ai mamei, cu un toc de 3 cm, destul de deformati, dar, pe timpul cela, imi parea ca am coborat direct de pe coperta „Vogue”.

In scoala primara, eram sigura ca nu poate fi nimic mai important si frumos in viata, decat vopsirea unghiilor, purtatul tocurilor, machierea ochilor, umflarea parului intr-un breton mare, fixat cu lac, care sa stea tot atat de teapan ca streasina deasupra casei. Si, deci, cand am ajuns in clasa VI, am inceput sa ma machiez. Incetisor, ca sa nu starnesc suspiciunea parintilor prin schimbari radicale. Recent am dat peste o fotografie in care sunt alaturi de parinti la o nunta – aveam 11 ani, buzele roz-perlamutru si ochii alabstri-perlamutru (dex-ul nu atesta asa cuvant, cautati mai bine „sidefiu”, dar sunt sigura ca toate femeile din generatie mea si mai mari, stiu despre ce scriu) – eram ca o Barbie-sirena, care stralucea in toate culorile… perlamutre.

Acesta feerie in nuante de roz, albastru si cafeniu a luat sfarsit pe la 14 ani, cand am inceput usor, dar sigur sa trec la stilul rock’n’roll, cu inclinatie spre „Kurt Cobain is not dead”. Acesta, cu unele inbunatatiri, il pastrez si azi. Blugi, fuste lungi, multe tricouri si camasi albe, incalaminte trainica din piele, ruj rosu, unghii rosii, bijuterii din argint si multe pietre. Dar aceste elemente sunt doar niste cuvinte care definesc stilul meu. In viata de zi cu zi ma imbrac cu ce imi pica sub mana, de cum ma simt, femeie eleganta sau fiinta androgina, si in dependenta daca imi sunt sau nu epilate picioarele.

Morala acestei amintiri din copilarie este simpla – copilul trebuie lasat sa treaca prin toate etapele vietii si toate momentele ridicole care le caracterizeaza. Daca o fetita poarta numai roz-bonbon – lasati-o. Asta nu inseamna deloc ca ea va fi toata viata o papusica. (Si chiar daca va fi?) Asa cum un adolescent cu parul verde sau albastru si piercing in nas, buza, spranceana –  poate deveni cu totul alt om la 20 de ani (In familia mea este si un astfel de exemplu). Iar o fetita care se machiaza la 11 ani, posibil ca la 30 va purta tunsori baietesti si isi va ruja buzele doar de sarbatori. Pe cand o alta fata – prima din clasa, in haine severe, cu miscari determinate, intransigenta si lipsita de orice detaliu care ar face trimitere la feminitate, la 22 de ani poate deveni o diva, plina de sexualitate si voluptate (sunt sigura ca ati intalnit si asa cazuri).

I-am cumparat Ilincai trusa de machiaj dorita. Si am invatat-o cum corect sa-si puna umbrele pe ochi, cum sa asorteze nuantele si de ce seara trebuie sa-si stearga genele de rimel. Abia astept sa vad cum va fi ea la 20 de ani si care parte a copilariei o va lua cu ea.

 

foto: parentdish.com

Copii

Intrebari esentiale

Care e prima intrebare pe care o punem copiilor cand ei se intorc de la scoala? Dar a doua?

A cata la numar este intrebarea despre cum s-au simtit ei azi, cand au simtit ca sunt apreciati, care a fost momentul in care s-au simtit ca nu sunt ascultati sau poate, subestimati, bruscati, trecuti cu vederea?

Cat de des le dam dreptate? Cat de pregatiti suntem sa discutam cu ei deschis de ce nu suntem de acord cu unele metode de predare a unor profesori? De cate ori pe saptamana discutam cu ei despre valorile noastre, despre visele noastre de maturi, despre planurile si fricile noastre? De cate ori pe zi recunoastem fata de ei ca nu le stim pe toate. Ca azi am obosit. Ca am avut o zi grea. Ca am vrea sa le povestim cum a fost la noi. Ce am reusit si ce nu. De ce nu am reusit si ce am invatat din asta. Si ce am facut sa reusim.

Cati din noi recunosc fata de copiii lor ca notele nu inseamna nimic. Chiar nimic. Si noi stim asta. Doar ca nu vrem sa ni-o spunem cu gura deschisa. Ne amagim ca notele nu contau pentru Einstein si Steve Jobs. Iar noi nu suntem ca ei. Copiii nostri nu sunt ca ei.

Cati din noi oferim spatiu copiiilor nostri? In care ei sa creasca, sa se dezvolte, sa descopere lumea asa cum vor ei. In ritmul lor si in nuantele pe care ei le vad.

Cati din noi avem incredere in ei? Ca ei stiu de ce au nevoie. Ca nu sunt nici mai buni, nici mai rai decat noi. Ca sunt altfel. Ca se vor descurca. Ca felul in care ei simt viata nu este nici corect, nici gresit. Este felul lor.

Cati din noi ii lasam sa mearga la culcare fara a-i intreba daca si-au facut temele? Daca sunt siguri ca nu le-a ramas nimic de rezolvat? Cati din noi le verificam caietele si agenda? Si uitam sa vorbim. Despre cum ploua in ziua in care l-am cunoscut pe omul cu care l-am conceput. Despre cum la 16 ani am fost rebeli. Despre cum Kurt Cobain is not dead. Despre cum vreti sa-l luati cu voi intr-o calatorie in jurul lumii. Despre dragoste. Despre ceea ce conteaza. In viata voastra si nu a lor.

Cati din noi am indraznit sa fim noi insine in fata lor? Nu super-mame si super-tati, nu parinti atotputernici, care detin adevarul in ultima instanta, care judeca, seamana sentinte, executa pedepse, stiu cum e mai bine pentru fiecare, impun modele de conduita, devenind, in acelasi timp, servili fata de orice autoritate din afara casei.

Cati din noi le spunem “Eu am incredere in tine. Orice ai face, stiu ca o vei face bine”?

 

Acest articol a aparut pe perfecte.md