Browsing Tag

parinti si copii

Jurnal

Adio, pica frunza

Sedeam cu ea pe o banca pe marginea unei ape. Mi-am lasat capul pe umarul ei fragil, am cuprins-o cu bratul drept de mijloc. As mai fi putut cuprinde un elefant, atat de subtire si firav era. Nici paltonul voluminos, din „pelicula”, nu putea masca faptul ca m-am lasat pe o trestioara. Un baobab si o trestioara.

– Imagineaza-ti ca eu am 93 de ani, iar tu 70, si ca tot stam pe malul unui lac. Iar eu am ramas doar cu niste dinti pusi, care imi cad uneori, deoarece m-am imputinat la fata si nu mai au de ce se tine, iar cand vorbesc imi rugum buzele.

Am inceput sa imit vorba unei femei foarte varstnice. Ea se prapadea de ras. Eu vorbeam. Apoi ma opream, ca sa rad si ca sa-mi inghit nodurile din gat. Nu voiam sa ma surprinda ca m-am emotionat. Si nici ca mi se umpleau ochii cu lacrimi.

Noi peste 61 de ani. La brat. Eu, cu picioarele tremurande. Ea,ridata. Bunica si, poate, strabunica. Eu, in prag de moarte. Ea, in prag de moarte.

O priveam cu coada ochiului. Incercam sa-mi imaginez obrazul ei sapat de riduri, parul insurit. Sa-mi imaginez ce as simti la 93 de ani alaturi de fata mea. Intr-un parc. La o plimbare. Ea, in toamna tarzie de viata. Eu, in iarna. In sfarsit de iarna, cand crapa si ouale de balaur, vorba bunicai mele.

– Iti amintesti cum ne plimbam odata, toamna, in parcul copilariei mele? Tu aveai 9 ani, eu 32? – o intrebam, imitand aceeasi voce. – Tu aveai o crenguta in mana si o tot bagai in apa, iar eu ma gandeam cum o fi peste multi-multi ani?

Am mai vrut sa adaug ca atunci multi nu vor mai trai. Atat de multi, incat mi-am interzis sa ma gandesc cine anume. Poate nici eu nu voi mai fi.

Dar in scenariul nostru era altfel. Mama si fiica la brat. Mama, de 93 de ani, marunta, tremuranda, cu o bereta pusa cochet pe o parte, peste un par rar, tuns pana la urechi, in pantaloni si papuci cu talpa ortopedica, la bratul fiicei. Ele se plimba incet, in ritmul caderii frunzelor, vorbesc. In jur e liniste. In suflet e toamna. Toti au plecat. Iar cine inca mai este, va pleca si acela. Nimic de asteptat. Nimic de vrut. Pace.

 

Text: Diana Guja

Fotografia e facuta chiar in ziua plimbarii despre care povestesc.

coltuni pentru fata
Copii

Coltuni pentru fata

Are mama o colega. Copiii ei au plecat prin Europa la studii si acolo au ramas. Cand se schimba anotimpurile, pe tanti Rita o si apuca shoppingul.

– Sezi, tanti Rita, ca au ei la Paris tot ce le trebuie. Si chiloti au, si coltuni au, si paltoane de iarna au. Si mai ieftine chiar. Nu umbla atata prin magazine, ca pierzi numai timpul si nica tolc.

Tanti Rita numai dadea a lehamite din mana. An de an a durat aceeasi scena. Ea alerga, eu cu mama – comentam. Ca na, e naiva, nu intelege ca la Paris si la Londra cumperi ce vrei, ce ei sunt prosti sa mai astepte haine de acasa?

Sa ma fi vazut de doua zile ce mai shopping m-a apucat! Ma invartesc ca titirezul. Lenjerie, coltuni pentru fata, dresuri, ciocolate. Azi am luat si o pereche de cizme de iarna. Tot de prin magazinele lor aduse, din colectiile trecute. Doamne, de-as putea pune in colet si un borcan cu zeama, si o caserola cu chiperi umpluti, si o baba neagra, pudrata cu zahar, un borcanel de miere, ca anul asta am cumparat de aceea foarte buna, bio-eco-organica. Si poate sa-i strecor o basmaluta. Stiu, stiu, are un pachet cu o suta de pachetele de servetele, dar nu e basmaluta. Si poate niste creioane, caietele, ca na, copilului vesnic ii trebuiesc creioane si caietele. Si niste agrafe, un luciu de buze, o scurta. Si ma duc sa mai vad ce pulovere au adus la Zoutlet. Ah da, si vrea jambiere. Negre. Si poate mai gasesc ceva frumusel. Asa ca sa-i placa. Sa se bucure. Si „Chisinaul de seara”. Numai sa nu uit…

 

Foto: Jon Flobrant

 

Copii

Lectia de germana

Azi seara am gatit. Curry cu legume si lapte de cocos. Am fost la cumparaturi. Demult n-am fost. De cand a plecat Ilinca, nu mai merg prin magazine. Azi am fost.

Am cumparat lenjerie. Dresuri de iarna. In cateva culori. Ca sa-i fie cald. Apoi am fost dupa produse. Orez brun. Lapte de cocos. O bagheta. Asa cum ii place.

Am venit acasa. Am scos repede orezul. L-am spalat si l-am pus in multi-cooker. Am cautat repede o reteta de Jamie Oliver. Stiu cum se face curry din legume, dar vream companie. Cat rula videoul, taiam ceapa rosie si usturoiul. In wok sfaraia uleiul de cocos. L-am adus de la Cluj.

Ghimbir. Scortisoara. Safran. Ardei iute. Turmeric. Mirosuri.

Iar acolo, la cateva mii de kilometri, Ilinca imi scria pe tabla cuvinte in germana. Lungi. Scurte.
Le stia pe de rost. Mai ales pe cele lungi. Ii placea ca stiu toate culorile. Paream desteapta. Si ce copil nu vrea sa aiba o mama desteapta? Ii placea ca nu stiu cuvintele lungi. Ca poate sa-mi explice. Sa ma invete ceva nou.

Scria. Stergea. Iar eu invatam. Sa gatesc din nou. Sa aleg marimi. Sa imi retraiesc rutina de mama.

Copii

Copiii liberi de parinti

Intr-o seara, ajungand acasa, am descoperit ca baschetii mei de alergat lipsesc.

Cred ca imi va lua mult timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca copilul pe care l-am nascut nu atat de mult timp in urma, imi incalta papucii si se duce in treaba lui.

De fiecare data cand aud „dar noi nu am fost asa pe timpul lor”, imi vine sa dau palme la stanga si la dreapta. Dar de ce ei trebuie sa fie asa cum am fost noi? Am fost noi oare modele de conduita? Supracopii? Fiinte fara de cusur? Si chiar sa fi fost, de ce ei, cei de azi, sa nu fie altfel?

Ma fascineaza viata copilului meu. Felul in care interactioneaza. Cum isi organizeaza zilele. Cum stie sa negocieze cu maturii din afara familiei si cum niciodata nu-i trece prin cap ca „copiii asa nu fac”. Felul in care isi alege prioritatile si realaxarea cu care priveste lucruri ce pe mine m-ar scoate din sarite.

Nu, eu nu sunt de acord cu ea 100%. Uneori abia ajung la 50%. Dar o las sa-si invete lectiile. Sa-si traiasca temeperamentul. Sa calce prin strachini. Sa piarda si sa mearga mai departe. Sau sa castige si sa-si asume.

Ma fascineaza curajul ei. Deschiderea. Incapatanarea si convingerea ca se va descurca, atunci cand isi pune ceva in cap. Si faptul ca niciodata nu uita ceea ce-i spun si de fiecare data foloseste cuvintele mele impotriva mea, atunci cand eu le uit.

Daca as vrea sa schimb ceva in copilul meu? Nu. De ce? Cu ce drept? Cine sunt sa vreau sa o cioplesc dupa chipul si asemanarea mea?

Uneori ma simt atat de mica in comparatie cu puterea ei de copil.

Copii

Fuga

Hoinarind prin supermarket, pentru a ne umple cosul in stilul unei seri de week-end: mama cu bere si pestisori sarati, copilul cu Coca-Cola si alte nebunii, de care voi nu trebuie sa le cumparati copiilor vostri, Ilinca imi spune ca nu vrea chipsuri, ca vrea nu stiu ce snackuri.

 

– Tie iti plac astea? o intreb eu surprinsa.

– Da, mami, demult! Tu nimic nu stii despre mine. Iti voi face o lista cu ceea ce imi place…

– …

 

De fapt, da. Noi stim prea putin despre oamenii cu care ne impartim viata. Dar de unde sa stii? De la 7.30 dimineata pana la 8 seara noi ne aflam in dimensiuni diferite, noi vorbim limbi diferite, noi radem de lucruri diferite si ne suparam diferit.

 

Seara cand ne intalnim, totul e in fuga. Lectii in fuga, discutii in fuga, suparari in fuga, imbratisari in fuga. In toata aceasta fuga, impartita in obstacole peste care trebuie sa sari, vrei sa fugi si pentru tine, un cerc-doua.

 

Ce sa faci ca sa nu fugi? Nu stiu. Uneori chiar inteleg ca imi place sa fug. Sa descopar in supermarket ca fata mea are niste gusturi despre care nu stiam. Sa fiu surpinsa in fiecare seara cu lucruri noi si necunoscute. Sa am despre ce o intreba si mii de feluri de a o descoperi. Apoi, s-o las enigma. Pentru ca fiecare are dreptul la o parte de umbra. Chiar si copiii nostri.