Browsing Tag

plecarea copiilor

Jurnal

Inviere

go to site Sunt aproape doi ani de cand Ilinca s-a mutat in Franta. Ratiunea mea intotdeauna a considerat ca aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii luate in familia noastra descompusa. Dar ratiunea nu intotdeauna face casa buna cu emotiile.

follow Aproape doi ani eu m-am culcat si m-am trezit intr-o baie de smoala, neagra, vascoasa, grea. Ea ma apasa atat de tare, incat uneori trebuia sa ma zmuncesc cu toate fortele, ca sa pot iesi de acolo.

http://reha-baunatal.de/?biiodr=partnersuche-asexuelle&126=c4 „Copilul meu nu-i langa mine”.

„Eu am un copil si el nu-i cu mine.”

„Copilul meu e departe si e fara mine.”

„Eu nu sunt langa copilul meu.”

„Eu nu stiu ce face copilul meu.”

Dimineata, cand deschideam ochii si incepeam sa inteleg pe ce lume sunt. Seara, cand inchideam ochii.

500 de zile. De doua ori pe zi.

Si nimic, nicio realizare, nicio bucurie, nicio floare sau raza de soare in geam, nimic nu putea sa spele toata negreata care se lasase peste mine. Si peste viata mea.

Atunci cand venea, imi era si mai greu, deoarece stiam ca va pleca. Absenta ei, pe care o traiam chiar si atunci cand era in odaia vecina, ma faceau neputincioasa.

Ea e aici, dar peste trei zile nu va mai fi. Ce pot sa fac?

***

Soarele rasare in dormitorul meu. Am deschis ochii. Sunt usoara. Atat de usoara. Prima data in tot sirul de zile din acel 28 iunie 2016, de cand a plecat. Odaia e plina de lumina. Ea trece prin mine. In cap, in inima, in corp – totul e lin, ca apa Marii Egee in vara lui 2011, anul in care ne-am dus, ca doua fete rasfatate, la un ultra all inclusive, pentru a aduna amintiri frumoase http://mohsen.ir/?danilov=كسب-المال-بالقيام-بالإستطلاعات-على-الإنترنت  pentru zilele in care eu voi fi batrana si ramolita, iar ea plina de grijile vietii adulte.

Azi e ziua in care m-am impacat cu plecarea ei. Definitiv. Am facut pace cu partea din mine care s-a mancat atata timp ca n-a fost o mama buna. Pentru ca de la mamele bune copiii nu pleaca.

Oriunde ar fi ea, eu raman mama ei. Si ea stie asta.

 

Text: Diana Guja

Copii

Primul an de distanta

Saptamana viitoare va fi un an de cand Ilinca a plecat. Acum pot spune cu certitudine ca timpul trece foarte repede.

Cum a fost acest an? A fost ca toti anii de pana acum – pe unde mai bun, pe unde se putea sa fi fost mai bun, toate ca intr-o viata de om, femeie, mama… insa, fara Ilinca zi de zi langa mine. Grijile mele de mama cu copil la casa s-au transformat in griji de mama cu copil departe de casa. Iar asta inseamna – sa nu uit sa-i scriu, s-o sun, sa-i cumpar ce m-a rugat pentru colet, sa vorbesc cu tatal ei despre cum vede el lucrurile, sa organizez urmatoarea intalnire, sa cumpar bilete, sa ma gandesc unde vom sta etc., etc., etc.

Sa spun ca mi-a fost dor de ea ar fi prea usor. Uneori, cand ma culc, nu ma lasa intrebarea: „de ce asa?”. Apoi, a doua zi, ma trezesc, imi vad de viata, ca seara sa schimbam doua vorbe si sa inteleg ca ea este bine si ca se bucura sa fie acolo. Inseamna ca totul e asa cum trebuie sa fie.

Cand a plecat, cel mai mult imi doream sa se integreze repede, sa-si gaseasca prieteni, sa-i placa scoala, sa-i placa sa invete, sa se simta bine in noua ei casa. Imi doream sa nu vrea sa revina in Moldova. Tatal ei, insa, isi dorea, in primul rand, ca ea sa aiba o reusita scolara buna.

Acum, in ajun de vacanta, dupa primul ei an in Franta, traiesc un moment de mandrie pentru copilul meu, pentru tot ce-a acumulta in aceste 12 luni, departe de dulcele san al mamei si al bunicai. Ilinca s-a integrat foarte bine, si-a facut prietene cu care se intalneste des in afara scolii. Dar si invata bine, ajungand de la a 4-a cea mai buna eleva in primul semestru, la a 2-a cea mai buna eleva in al doilea semestru (apropo, e si cea mai buna dintre fete, restul sunt baieti). Aici e meritul tatalui ei, care o motiveaza sa invete mult, chiar daca uneori domnisoara mai scartaie.

In aceste 12 luni, am auzit tot felul de pareri despre, daca e bine ca am lasat-o (de parca poti interzice unui om , fie el si de 12 ani, sa aleaga unde vrea si cu cine sa traiasca), daca nu-mi pare rau ca am lasat-o, daca nu era mai bine sa n-o fi lasat. Toate aceste intrebari, intr-un final, pentru mine sa reduc la un singur raspuns: „Am respectat alegerea copilului meu.” Faptul ca ea a plecat nu ma face mai putin mama ei, asa cum nu o face nici pe ea, mai putin fiica mea. Relatia noastra a ramas aceeasi, nu am simtit niciodata distantare, nu s-au scurs niciodata atitudini, de genul: „tu esti departe, tu nu contezi”.

E adevarat, de la distanta e greu sa gestionezi momentele mai critice, e greu sa faci diferenta unde e golul adevar si unde e dorinta de a dramatiza lucrurile pentru a obtine niste favoruri (o, eu pe timpul adolescentei eram tare buna la drame), insa, chiar daca prima reactie este sa te lasi inghitita de val, sa incepi sa te vaicari si sa-ti dai palme (macar si imaginare) de „of, doamneeeee, ce-am facuuuuut din viata meeeeea si a copilului meeeeu”, dupa ce te calmezi, te aduni, incepi sa comunici adecvat si pe puncte cu toate partile implicate, apele se limpezesc. Iar viata merge inainte.

Tot mai des aud in jurul meu mame cu copii mai mari si mai mici care privesc eventuala plecare a copiilor lor ca pe o catastrofa. Ele se intreaba ce vor face dupa, cum vor trai, cine la va umple golul. Dragilor, ca sa nu existe un gol dupa, trebuie sa va umpleti de pe acum. Cand ai o viata in care faci ceea ce-ti aduce placere, cand ai prieteni, cand investesti in lucruri care te imbogatesc (in toate sensurile), cand ai viata personala, cand iti iei timp doar pentru tine, pe care stii sa-l folosesti cum trebuie, acel dupa va fi o adevarata sarbatoare a vietii. Pentru ca asta va insemna ca ati crescut niste copii independenti si inteligenti, care vor sa-si traiasca viata si sa cucereasca lumea cu propriile puteri. Or, nu e oare asta ce-si doreste fiecare mama – sa creasca un om in toata firea?

 

Alaturi de Ilinca
Copii

Alaturi de Ilinca. Lectii de neuitat

Cele doua saptamani alaturi de Ilinca, au trecut foarte repede. Mi-a placut sa descopar ca relatiile noastre nu s-au schimbat, ca ritualurile de altadata au ramas vii, ca si-a reluat obiceiurile pe care le avea aici, ca ne certam la aceleasi teme, ca ne suparam si ne impacam la fel. De parca cele 6 luni care ne-au despartit, plus cateva mii de kilometri, n-au fost decat o iluzie. 

Intalnirea noastra de la Milano s-a produs altfel decat am planificat-o. Stresul din ambele parti, grija mea ca nu se va descurca sau ca se va speria cand va ajunge in gara milaneza, ea calatorind singura cu trenul, faptul ca ne-am ratacit de doua ori si am ajuns la hotel la limita puterilor, asta facandu-ne sa anulam iesirea pe care mi-o doream atat de mult, au transformat regasirea noastra intr-un exercitiu de rezistenta si caracter.

In situatiile  stresante din viata, copiii sunt cei de la care sa invatam.

In cele vreo 20 de ore cu ghinion petrecute la Milano, m-am convins de faptul ca, chiar daca te numesti om matur, care a trecut prin viata, a invatat sa castige bani si sa-si faca un loc sub soare, nu inseamna ca ai mai multa putere de concentrare, rezistenta si capacitate de a risca decat un om de 12 ani. Ca uneori un copil iti poate oferi lectii de curaj cum nu ai mai vazut. Lectii de rezistenta. Lectii de tenacitate. Si lectii de omenie.

La Milano, am mai trecut o data examenul increderii in copilul meu, un examen pe care noi parintii il esuam atat de des. Tot acolo, i-am revazut aripile care cresc, si pe care va trebui sa invete sa le protejeze de foarfecele vietii.

La Milano am vazut o aliata, o calauza, o invatatoare. Dar tot acolo am vazut si un suflet fraged. Un suflet de iubit, de ingrijit, de tinut de mana, de ascultat, de incurajat. Si nu e nicio diferenta intre sufletele noastre. Si intre ceea ce vedem una in alta.

60 sekunden binäre optionen youtube Pentru ca ei sunt oglinda noastra. 

Copii

6 luni de „normalitate”

https://www.mccarthyarchitecture.com/indigose/13828 Ilinca are 12 ani si 6 luni. Si tot de 6 luni s-a mutat in Franta. A fost alegerea ei.

De 6 luni eu sunt constant intrebata cum ma simt fara ea. Si tot de 6 luni repet – diferit. Pe de o parte – mi-i foarte dor. Pe de alta parte – am capatat foarte multa libertate, libertate fara precedent, care sperie pe alocuri si pe care trebuie sa ma invat s-o folosesc. Dar mai exista o parte – partea cea mai importanta pentru mine, in rolul meu de parinte. Partea care e si raspunsul la intrebarea daca nu-mi pare rau ca a plecat.

Nu. Nu-mi pare rau. Si nu mi-a parut rau nicio clipa. Si motivele pornesc de la cele mai profunde – cum ar fi respectul pentru alegerile pe care le face copilul meu si angajamentul pe care l-am luat in fata vietii, careia i-am promis sa acord libertate oamenilor pe care ii iubesc, chiar si atunci cand nu voi fi pregatita sa las, chiar si atunci cand ma va durea, chiar si atunci cand nu voi intelege; pana la cele mai practice, ce tin de confortul cotidian si de demnitatea umana.

Nu-mi pare rau ca Ilinca nu sta dimineata la statie si ingheata, asteptand troleibuzul 21. Si nici ca nu inghite toate gazele de esapament de pe strada Mihai Viteazul. Nu-mi pare rau ca nu mai este impinsa in troleibuz, ca nu este apostrofata de taxatoare sau de pasagerii care intotdeauna stiu ce trebuie sa faca un copil strain.

Nu-mi pare rau ca nu mai trebuie sa merg la sedintele cu parintii si sa stau tacuta in ultima banca, anticipand neplacutul moment cand vreo mamica isi va aduce aminte ca nu am platiti pentru televizorul cu LED sau ca nu am dat bani pentru fondul scolii. Nu-mi pare rau ca nu mai sunt sunata de membrii comitetului parintesc sa mi se ceara bani. 100 de lei pentru fiecare sarbatoare.

Nu-mi pare rau ca nu trebuie sa treaca an de an prin careul de inceput si de sfarsit de an scolar, deshidratata, batuta de vant sau de soare, fara ca sa auda nimic din discursul plictisitor si inutil al administratiei. Nu-mi pare rau ca nu va trebui sa treaca prin umilinta momentelor cand politicienii corupti, murdari pana in maduva oaselor, sa-i vorbeasca despre cat de important este sa invete si ca asta ii va oferi un viitor mai bun. Poate. Doar nu in Moldova, pe care tot ei au distrus-o, ca acesti copii, in fata carora vorbesc, sa nu mai aiba ce aduna.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trebui sa ma fac ca nu inteleg privirile insistente si pline de sensuri ale unor medici. Si nici ca nu va trebui sa caut pile ca sa pot fi admisa in spital la miez de noapte cu un copil in plina intoxicatie. Si nici nu-mi pare rau ca nu va trebui sa stau in rand la policlinica si orice mascul feroce sa treaca inainte mea. Pentru ca el poate.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trece prin umilinta veceurilor murdare si fara usi. A lipsei de intimitate. Nu-mi pare rau ca nu va trebui s-o instruiesc cum sa-si schimbe absorbantele in ziua ciclului in conditiile scolii.

Viata mea a intrat intr-un fel de normalitate. O normalitate care ar trebui sa fie accesibila nu doar persoanelor fara copii sau celor care traiesc departe de copii. Acum realizez foarte clar ca 99% din stresul zilelor cand Ilinca era in Chisinau se datora nu notelor, nu felului in care se purta sau riscului ca ar putea raci, daca nu-si tragea caciula pe urechi. Nu. Cel mai mare stres era legat de situatiile in care trebuia sa confrunt sistemul. Or, din ziua in care a inceput gradinita moldoveneasca si pana in ultima zi de scoala, am trait cu un becusorul rosu aprins in cap. Eram pregatita sa fiu sunata in orice moment. De cate ori intram in grupa de la gradinita, eram toata ghem, deoerece stiam ca, daca nu azi, atunci maine, va trebui sa ma confrunt iar cu situatia in care mi se cer bani, iar daca nu mi se vor cere – atunci mi se va reprosa ca nu am dat. La scoala – la fel. La medic trebuia intotdeauna sa ghicesc, asteapta ceva de la mine sau nu. Iar cand intelegeam perfect ca asteapta – sa ma fac ca nu inteleg.

In toti acesti ani, am acumulat atata oboseala si tensiune interioara, incat as putea iesi la pensie pe motive de uzura.

Daca as putea da timpul inapoi, sa incepem capitolul invatamantului moldovenesc din nou, in aceleasi conditii, as schimba ceva? As fi mai flexibila, stiind pretul pe care va trebui sa-l platesc pentru incapatanare? Nu. Nu as schimba nimic. Dimpotriva, as merge mai departe.

coltuni pentru fata
Copii

Coltuni pentru fata

Are mama o colega. Copiii ei au plecat prin Europa la studii si acolo au ramas. Cand se schimba anotimpurile, pe tanti Rita o si apuca shoppingul.

– Sezi, tanti Rita, ca au ei la Paris tot ce le trebuie. Si chiloti au, si coltuni au, si paltoane de iarna au. Si mai ieftine chiar. Nu umbla atata prin magazine, ca pierzi numai timpul si nica tolc.

Tanti Rita numai dadea a lehamite din mana. An de an a durat aceeasi scena. Ea alerga, eu cu mama – comentam. Ca na, e naiva, nu intelege ca la Paris si la Londra cumperi ce vrei, ce ei sunt prosti sa mai astepte haine de acasa?

Sa ma fi vazut de doua zile ce mai shopping m-a apucat! Ma invartesc ca titirezul. Lenjerie, coltuni pentru fata, dresuri, ciocolate. Azi am luat si o pereche de cizme de iarna. Tot de prin magazinele lor aduse, din colectiile trecute. Doamne, de-as putea pune in colet si un borcan cu zeama, si o caserola cu chiperi umpluti, si o baba neagra, pudrata cu zahar, un borcanel de miere, ca anul asta am cumparat de aceea foarte buna, bio-eco-organica. Si poate sa-i strecor o basmaluta. Stiu, stiu, are un pachet cu o suta de pachetele de servetele, dar nu e basmaluta. Si poate niste creioane, caietele, ca na, copilului vesnic ii trebuiesc creioane si caietele. Si niste agrafe, un luciu de buze, o scurta. Si ma duc sa mai vad ce pulovere au adus la Zoutlet. Ah da, si vrea jambiere. Negre. Si poate mai gasesc ceva frumusel. Asa ca sa-i placa. Sa se bucure. Si „Chisinaul de seara”. Numai sa nu uit…

 

Foto: Jon Flobrant

 

Copii

Lectia de germana

Azi seara am gatit. Curry cu legume si lapte de cocos. Am fost la cumparaturi. Demult n-am fost. De cand a plecat Ilinca, nu mai merg prin magazine. Azi am fost.

Am cumparat lenjerie. Dresuri de iarna. In cateva culori. Ca sa-i fie cald. Apoi am fost dupa produse. Orez brun. Lapte de cocos. O bagheta. Asa cum ii place.

Am venit acasa. Am scos repede orezul. L-am spalat si l-am pus in multi-cooker. Am cautat repede o reteta de Jamie Oliver. Stiu cum se face curry din legume, dar vream companie. Cat rula videoul, taiam ceapa rosie si usturoiul. In wok sfaraia uleiul de cocos. L-am adus de la Cluj.

Ghimbir. Scortisoara. Safran. Ardei iute. Turmeric. Mirosuri.

Iar acolo, la cateva mii de kilometri, Ilinca imi scria pe tabla cuvinte in germana. Lungi. Scurte.
Le stia pe de rost. Mai ales pe cele lungi. Ii placea ca stiu toate culorile. Paream desteapta. Si ce copil nu vrea sa aiba o mama desteapta? Ii placea ca nu stiu cuvintele lungi. Ca poate sa-mi explice. Sa ma invete ceva nou.

Scria. Stergea. Iar eu invatam. Sa gatesc din nou. Sa aleg marimi. Sa imi retraiesc rutina de mama.

Copii

Plecarea copiilor. La Viata Noua

watch Cand am realizat ca Ilinca va pleca pe bune si viata mea se va schimba, indiferent de cat de pregatita sunt eu de aceasta schimbare, am luat o palma. Lumea in care traisem pana acum disparea. Axa in jurul careia se invartise viata mea, in scurt timp nu va mai fi acolo unde stiam ca ii este locul. Tot ce insemnase reper in ultimii 12 ani, disparea. Ma simteam de parca mi se lua o parte din sens. Ramaneam mai debusolata decat un copil lasat la margine de drum.

Aceasta stare a durat vreo cateva saptamani. Intre timp ma ocupam de partea practica a plecarii ei – bilet de avion, dosar scolar, bagaj, cate o lectie pe care incercam sa i-o bag pe ultima suta de metri. Iar noaptea cand ma culcam, intorceam capul la perete, inspiram adanc si inghiteam lacrimile. Dar cate una oricum se incapatana sa iasa.

Pe de o parte incercam sa fac fata. Pe de alta, sa-mi gandesc viata de mai departe. Acest „mai departe” nu era, insa, prea clar. Tot ce pana atunci era certitudine, s-a prabusit in cateva zile. In spate aveam cativa ani de maternitate activa, in fata aveam un spatiu imens de culoare alba pe care trebuia sa-l umplu. Dar nu vedeam cu ce.

Revelatia a venit intr-o seara, cand imi asterneam patul.

http://fisflug.is/?yrus=auto-trading-opzioni-digitali-truffa&587=d0 – Diana, da’ tu ce vrei? Ce spuneai tu, de fiecare data cand voiai sa faci ceva si iti aminteai ca ai copil mic? Ada-ti aminte, te rog!

Si mi-am amintit. Si am inteles ca sa ma plang, sa plang, sa sufar, sa cad intr-un nou episod de depresie pot oricand. Dar as putea face si altceva. As putea sa ma iau in maini. As putea face tot ceea ce amanam, deoarece aveam un copil mic. Apoi aveam un copil de scoala. Si ca acum pot alege una din doua: ori dau ochii peste cap si schitez un zambet de martira, ori zambesc si povestesc despre noile provocari cand cineva ma intreaba despre cum traiesc fara Ilinca.

Plecarea copiilor de acasa (sau a copilului) ne lasa fata in fata cu noi insine.

Cine suntem? Ce a ramas din noi? Ce vrem? Cate din visele noastre sunt vii? Cate din ele au devenit realitate? Pe ce drum suntem gata sa mergem? Ce suntem in stare sa riscam sau sa sacrificam? Ce mesaj vom transmite copiilor de la distanta? Cata incredere avem in noi insine? Cat de buni ne credem? Pana unde suntem in stare sa mergem?

M-am sculat a doua zi si mi-am cautat un bilet de avion. Oricare. Primul care mi-a facut cu ochiul a fost rencontres n c Bucuresti-Milano. Pentru ca mi-am adus aminte ca go to link cel mai mult mi-am dorit sa calatoresc. http://ortdestreffens.de/?yabloko=bin%C3%A4re-optionen-hedging&f11=0b Sa merg din oras in oras si sa ma umplu cu de toate – frumusete, oameni, mirosuri, stari, culori, gusturi. Sa scriu. Cheap 20 MG Tastylia Tadalafil Oral StripsTadalafil Oral Strips No Prescription Sa lucrez in ritmul meu. Sa fac ceea ce-mi place. Sa invat in fiecare zi. Sa traiesc ceea ce propavaduiesc.

Si asta am facut. Si asta fac. Si asta voi face. La Viata Noua!

Multumesc, Ilinca!