Browsing Tag

povestea bunicai

Femei

“Daca asa a vrut Dumnezeu…”

In viata fiecarui om este o femeie care pune  “temelie”.

Eu am avut-o pe bunica. Desi nu mai este linga mine déjà de mai bine de 10 ani, mi-aduc aminte de ea cu bucurie. Orice amintire, chiar si trista, ma face sa zimbesc , pentru ca asa imi pare ca o revad.

Bunica n-a invatat carte, pentru ca a fost fata si parintii nu au considerat necesara pregatirea ei la scoala. Aceasta se intimpla dupa primul razboi mondial in familia unui primar dintr-un sat moldovenesc. Dar intelepciunea pe care o avea a inlocuit oricare universitate pe care putea s-o faca. La 18 ani a fugit de acasa, pentru marea dragoste, sa se marite, cu omul drag. Era cu 8 ani mai mare, din oameni gospodari, dar  prea mare(de ani) pentru ea, asa zicea strabunicul. Ea i-a convins ca il iubeste pe el si ca numai cu el o sa faca viata. Asa si a fost. Si ce viata … Din dragostea lor s-au nascut 13 copii, mama mea fiind ultima.

Bunica n-a trait usor. Ea este femeia care a trecut prin razboaie si foamete, reusind sa ridice si copii, chiar daca unii s-au prapadit. Ea este cea care pentru a sarbatori hramul casei, de Sfintul Nicolai de iarna (19 decembrie) se ducea cu carul cu boi tocmai pina la Ismail sa aduca peste “bun”, doar era postul Craciunului  si doar atunci isi permiteau sa se “infrupte”.  Ea este femeia care gatea delicios din nimic, si toti mincam in ambele falci. Iar zeama cu tocmagi de casa, cred ca, nimeni din cei care au gustat-o, n-o pot uita. Bunica e cea care ne facea placinte cu zahar, mere coapte in cuptorusul de la soba, ceai din diferite ierburi pe plita cu lemne si ciulamica care trebuia s-o maninci cu piine si fara furculita, pentru ca asa era mai gustoasa.

Bunica a avut multi nepoti, dar toti eram egali, sau cel putin asa credeam noi. Fiecare din noi a facut cite o pozna pe la bunica, cineva a lasat robinetul de la butoiul cu vin deschis,  de s-a pierdut venitul ei pe un an, cineva avea sa dea foc la casa, cineva a vrut s-o marite cu un vecin, dar de fiecare data bunica zimbea si le zicea copiilor sai ca “asa sunt copiii”. La bunica niciodata nu s-a inchis poarta. Vecini, rude, prieteni, oameni straini care veneau dupa ierburi si sfaturi de leac. Credeam ca stie totul, credeam ca in casa ei mica are de toate, pentru ca fiecare iesea cu ceva de la dinsa. La 50 de ani s-a imbolnavit grav, medicii nu-I dadeau sanse de insanatosire, dar ea in 7 ani si-a revenit. Nu stiu daca stia ce inseamna boala pe care o avea sau ce inseamna dieta, dar faptul ca a invins un diagnostic de ciroza hepatica si a trait pina la 92 de ani, ma face sa cred ca nu exista limite pentru o femeie puternica si cu vointa de viata. Ea zicea ca asa a vrut Dumnezeu, s-o pastreze in viata, dar de fapt bunelul a fost cel care, in fiecare dimineata, timp de 7 ani, o ruga sa nu-l paraseasca cu o casa de copii si mama mea, care la momentul imbolnavirii trebuia sa mearga la scoala.

Pentru ca nu aveau mare avere si o casa de copii n-au fost deportati. Parintii ei si 2 frati care nu au erau casatoriti eu fost deportati, tatal pe motive politice, pentru car era primar. Tatal nu s-a mai intors. fratii s-au intors, dar déjà cu familii intemeiate. In anii cit au fost plecati, gatea cite ceva mincare si isi trimitea pe ascuns copii mai marisori in padure unde era fugari satenii nostri. Si din acest motiv foarte multi sateni o respectau si isi aduc aminte de ea.

Avea vise legate de copiii sai si incerca sa-I protejeze, pe unii a reusit, pe altii mai putin. Pe care i-a pierdut mult prea devreme i-a deplins, dar de fiecare data gasea putere sa-I imbarbateze si pe cei din jur, care credeau ca acela era sfirsitul. Multi poate se intrebau de unde atita forta, de unde sunt  cuvintele la locul lor, menite sa ridice moralul, dar totul venea din sufletul plin de bunatate a bunicai mele. Daca intri in sat si intrebi de matusa Ileana a lu Toma Mazilu o sa arate in directia casei noastre sau a matusii mele sau a verisorului meu care poarta aceasta porecla. Nici unul din toti copiii si din toti nepotii nu – I seamana, suntem mai slabi, mai egoisti, si nici pe aproape de buni la suflet, ne conducem dupa alte principii, iar cele pe care le avea bunica le consideram invechite.  Poate va intrebati care e temelia care a pus-o bunica? Atunci cind trebuie sa realizez ceva, sa spun ceva sau au o nedumerire, mereu ma intreb, oare ce ar fi facut bunica in locul meu.

Maraton

Despre mămuca și tătuca

Nu pot să vorbesc despre mămuca, fără să vorbesc și despre tătuca. Despre ei nu poți vorbi separat. Sint buneii din partea mamei. Bunica din partea tatei a murit inainte ca tata să se fi insurat, iar bunelul – cind eu aveam citeva luni. Asa că unicii bunei au fost cei din partea mamei:mămuca si tătuca. Așa le spunem noi nepoții, așa le spun copii lor și practic toți cei care ii cunosc.
S-au căsătorit după ce tătuca s-a întors de la război. El era din altă parte a satului și a trebuit ”să lupte cu flăcăii de pe mahalaua ei dar era hotărît s-o ieie pe fata ceea cu ochii negri.” Mămuca învățase 2 clase, iar tătuca 7 ”la român” și era tare mîndru de asta. Mama mămucăi murise cînd ea avea 19 ani, iar tatăl ei era veteran al Primului Război Mondial. Toată viața a vorbit cu o deosebită dragoste față de el. De la el cred c-a moștenit cumințenia și dragostea față de biserică.
Mămuca cu tătuca au avut mai întiî un băiat după care au urmat trei fete (mama mea fiind mezina). Și-au crescut copiii cum au știut ei mai bine și s-au străduit să nu le lipsească nimic. Tătucăi îi rîdea inima de bucurie cind își vedea odraslele murdare de brînză și jumere. A fost un părinte sever dar copiii l-au iubit. Au lucrat in colhoz, și-au căsătorit copiii, iar mezina a făcut și facultate. Îi țin minte pe ei de cînd mă țin minte pe mine. Toată copilăria mi-am petrecut-o la ei, locuiam aproape și după lecții ne duceam la ei pînă se intorceau părinții.
Cînd aveam 10 ani ne-am mutat la oraș, am continuat să ne vedem destul de des, iar toate sărbătorile și toate vacanțele le petreceam la ei. De fapt la noi acasă că ei se mutaseră in casa noastră. Ne așteptau cu cel mai mare dor și cu ce aveau ei mai bun. Încă nimeni n-a făcut o zeamă mai gustoasă decît a mămucăi sau un borș cu pește ca al ei. Chiar și acum rața la cuptor sau răciturile ei i se primesc mai bine. Așezatul răciturilor in farfurii era un ”ritual” al nostru. Cîte cuptoare de prăjituri ”cu pudră” am facut cu ei împreună, cîte sute de ouă am vopsit pentru Paști. După ce le fierbeam le ștergeam cu o batistuță cu untură ”să lucească”.
De sărbători tătuca era mereu în capul mesei și ținea primul toast. Mulțumea întotdeauna lui Dumnezeu ”c-am ajuns la Sfintele Paști sau la Sfîntul Crăciun”.
S-au sfătuit intotdeauna in toate: ce și cît să cumpere, cînd să semene sau să are pămîntul, cînd să strîngă roada. Tătuca la bătrînețe prășea cu ”taburetca” din urma lui: prășea un pic apoi se odihnea și tot așa cîte puțin în fiecare zi. Mămuca la aproape 80 de ani se mai urca în pod sau în copac să mai culeagă ”vrio cîtiva șireșî pintru dulceață”. Cînd culegeam poama tătuca punea deoparte cîte un chibrit pentru fiecare căldare de poamă pe care o aduceam noi, în așa fel la sfîrșit știa cît am cules. Deși nu mai putea lucra îi plăcea sa zică că el organizează toată treaba care era de făcut. Deși nu mai ieșea de ani buni din ogradă era la curent cu toate de prin sat: cît grîu iese la hectar, pe care deal popușoii îs mai buni, ce a mai făcut cutare sau cutare.
Tătuca știa să citească românește, era intotdeauna abonat la ziare și aștepta vinerea ziarul mai ceva ca popa slujba de duminică. Mămuca citește și scrie și ea, și acum îi scrie la caiet pe acei care iau vin de la dînsa pe datorie. N-a reușit nimeni să-i facă să-și schimbe religia sau orientarea politică, deși mulți au încercat. Dacă îi trebuîa ”amuș suna el la raion să se lămurească” de ce așa și nu invers.
Mămuca ținea posturi, iar tătuca intotdeauna își pierdea pofta de mîncare în post. Zicea că de la fasole îl doare inima. Îi plăcea bunișorul, cînd primeau pensia cumpărau numaidecit brînză și smîntînă. Cînd veneam de la oraș trebuia să deschidem geanta în fața lui să-i arătăm ce-am adus: ”unt, sileotcă, cîrnaț, sardele și numaidecît șeva dulcișor.” N-o să-i uit niciodată zîmbetul sincer ca de copil ce urma după ce vedea conținutul genții. Ne duceam cîteodata la ei toamna tîrziu și mămuca ne chema in casa cea mare că mai avea poamă pentru noi: o ținea înșirată pe ”gazete”,era deja zbîrcită ,dar era cea mai dulce poamă.
Eu și cu sora mea eram preferatele dintre toți nepoții: iar noi îi certam pentru asta, că nu-i corect, că cei din sat îs mai aproape, dar nu cred c-am reușit să le schimbăm părerea.
Și-au înmormîntat unicul fecior mai devreme decît ar fi fost de dorit. Erau ambii înțelepți și calculați în ceea ce făceau: se gîndeau, analizau, socoteau în tot felul apoi făceau. Și toate împreună, întotdeauna. Le sărbătoream zilele de naștere și mămuca zicea să nu-i spunem tătucăi că-i născută de 1 aprilie, c-o să zică că-i mincinoasă. Au ajuns la 66 ani de căsnicie, erau cel mai în vîrstă cuplu din sat. Cu această ocazie îi felicitaseră de la primărie și ei ne arătau amuzați cadourile. Aveau 11 nepoți și 16 stănepoți cînd tătuca a murit la 89 de ani. Cel mai mare strănepot avea 24 de ani iar cea mai mică avea 2 luni (e a doua mea fiică) și el o văzuse doar in poze. A fost lucid și treaz pînă în ultima clipă și n-o lăsa pe mămuca să se miște de lingă el în ultima zi, pînă s-a dus el de lîngă ea…
După moartea lui mămuca vreo 3 luni s-a simtit rău (am crezut c-o pierdem și pe ea), apoi încet încet a mers mai departe. A trecut un an jumate de atunci, i s-a născut intre timp a 17-ea strănepoată, iar a 18-ea e pe drum. Mămuca ne așteaptă acum mai mult ca niciodată, mai ceva ca un copil: să stăm vara la ea, să stăm cît mai mult posibil. Vara asta le-a adus primele căpșuni coapte fetelor mele și le-a luat cu dînsa la strîns ouăle din cuibar. Le-a adus puișorii de la cloșcă în poală și au hrănit împreună rățuștele. Le-a adus și un cîinișor nu știu de unde, să aibă fetele. Mămuca are 86 de ani. Ceea ce făcea cîndva cu noi, acum face cu fetele mele. Ne-am făcut un obicei să stăm vara cu fetele la dînsa. Și ele tot îi zic mămuca. Și mămuca zice că-i bătrînă și că nu mai poate. Iar noi îi zicem că ne vedem la vară, să ne aștepte numaidecît!
Maraton

Casa bunicii

Toamnele mele adolescentiste eu le-am început la bunei, pentru că schimbasem posibilitatea de a studia la un liceu (destul de prestigios, printre altele) în orașul părintesc, pe un colegiu pedagogic cu stipendie în Bălți. Nu că mă certasem cu ai mei, dar am eu ce am cu zodia mea, și odată decizia luată, nu merg la compromis pînă nu văd sclipiri în zare.

Eu de fapt am o familie normală de mamă-tată-soră într-un orășel mic și civilizat, și ca bonus niște bunei la oraș. În copilărie, toți prietenii mei se lăudau cu bunici la țară, eu una – cu bunici în Bălți. Și după a noua, când lumea de 14 – 15 ani mergea cu admiterea automată la liceu, eu rodeam cărțile la matematică și română. Pentru că videti-li aveam examene. De admitere. La un colegiu. Cu stipendie.

Ap’ de toamne, eu nu le iubeam. Eu încă nu faceam deosebire între perioadele depresive, și reducerea bruscă a zilelor, nu prea dădeam atenție cuvintelor înșirate prin compuneri despre moartea naturii.

Dar toamna e frig.

Și eu țineam minte că toamna plouă. Și era apăraie pe drumurile care duceau la colegiu. Și se lăsa un frig la bunica de-mi dîrdîiau genunchii în diminețile cînd mergeam la studii. Și toamna mea de octombrie pe atunci însemna că trebuia să cedez zalul, unde stateam din primăvară pînă la primele friguri. În zalul bunicii nu era sobă. Pe iarnă mă mutam cu ei în casa unde odăile vin din una în alta fără nici un fel de intimitate.

Pentru că dă, eu nu știam atunci despre introverți. Eu îmi doream odăița mea unde aș citi nopțile, fără să încurc bunicilor să doarmă. Odăița mea unde pot dansa ascultînd radio. Sau scrie în noapte mărturiile care nu le va mai citi nimeni.

Și eu știam, că în primăvară bunica iarăși cu încăpățînare va ține că în zal trebuie de dat cu var și lăsat închis pînă la paște sau tifu tifu a muri ea și de unde o vom scoate? Trebu să șie curățel în zal. Da eu în primăvară iar am să lupt cu înverșunare pentru colțul meu, chiar și pentru o jumatate de an, jumătate din care va fi frig de mor.

Eu aveam toate motivele să nu iubesc toamnele.

Eu nu știu dacă cineva mai ține minte, dar toamna trecută a fost una lungă și caldă.

Toamna trecută plouase puțin.

Apoi a venit o iarnă scurtă și neîndămînatică.

Și după un februarie lung, mohorît, eu m-am trezit cu dimineți roze de primăvară.

Iar eu eram la 120 km de Bălți. Nu tare departe. Și totuși, a century apart.

***

Eu nu m-am gîndit vreodată că voi reveni în casa de unde am pornit în lume. Casa mea părintească nu se oglindește în apartamentul părinților, care mi-e drag, dar e prea altfel pentru așa statut. Casa mea părintească e casa bunicii, unde m-au adus de la maternitate. Casa bunicii e cireșarul unde mîncam cireșe și citeam cărți. E casa unde strîngem poamă și facem vin în fiecare toamnă. Casa de unde m-a luat bărbatul, care nu avuse curaj să mă aducă înapoi. Casa unde am revenit singură anul trecut pentru a porni pe un nou drum. Casa unde revin în această toamnă, pentru a planifica o altă strategie.

Casa, care a dansat la nunțile fetelor sale, a botezat nepoții, a petrecut doi oameni dragi pe ultimul lor drum, care a visat împreună cu mine, care m-a îndrumat și a crezut în fiecare fată din familie, casa care s-a ținut pe picioare în cele mai grele momente, fiindu-ne reper în toate.

Această casă se oglindește în ochii ei, un pic trecută peste 70, văduvă, mama a două fete, bunică a trei nepoate. Inima ei e ca o sală mare, încăpătoare, caldă, unde a lăsat să între oricine, însă a știut cum să îi lase să plece pe cei cărora lumea această nu le era îndeajuns.

Și oriunde am fi, ce nu am face, ea ne așteată întruna cu sarmale gustoase, cu vin de casă, cu ușa deschisă și cu mult dor și cea mai necondiționată dragoste din lume.

Dragoste de bunică.

foto: sursa

Maraton

Fericiți sunt cei care mai au bunici în viață!

Cele mai plăcute amintiri din copilărie sunt cele despre bunici sau cele ce aparțin verilor petrecute la binici. Copilăria însăși se rezumă la un singur cuvînt – bunici!

 
Fiecare bunică e specială… Eu am fost o norocoasă – le-am cunoscut pe ambele: mama mamei – Mîca și mama tatei – Mămuca.
Mîca – mamă a 12 copii, cu un soț trecut în neființă mult prea devreme, Mămuca – mama unui singur copil, cu bunelul mereu alături.

Mîca – Gașița (Agafia) – o femeie mărunțîcuță, brăzdată de riduri, cu mîinile îmbătrînite dar cu un chip blînd și o privire atît de senină, care, chiar și după trecerea anilor, a păstrat atît de bine strălucirea senină a bunătății inimii sale, cu un șorț ce-i atîrna pe șolduri în buzunarul căruia purta mereu o felie de pîine – mîncarea ei preferată dintotdeauna. A crescut copii fără soț de pe atunci cînd al 12-lea, adică mama mea avea 5 ani. A crescut zeci de nepoți fără să aibă preferințe pentru unul sau celălalt. A brăzdat de nenumărate ori drumul către biserică, lucrînd acolo. A trecut de cele 2 războaie cu curaj și de celelalte războaie din sufletul său zbuciumat de jale cînd și-a înmormîntat pe rînd 8 copii la vîrste diferite, venerîndu-i pe cei 4 rămași în viață. O luptătoare din fire!

 
Mămuca – țaca Ileana (Elena) – o femeie impunătoare, cu de toate în casă și pe lîngă ea, cu ochi albaștri ce trădau înțelepciune, o înțelepciune aparte dobîndită odată cu vremea, iubea nespus de mult florile și pe noi – cei 2 nepoți ai ei. Sensibilitatea și blîndețea i-au modelat caracterul! Ne adora, pe mine și pe fratele meu. Ne făcea toate poftele, ne cultiva gusturile cu mîncăruri alese, cu toate treburile care nu se mai terminau niciodată, își făcea timp să se joace cu noi, ne alinta și nu ne cicălea niciodată, ne arăta poze îngălbenite de ani unde o descopream pe ea și pe ai noștri, torcea amintiri de mult pe care le ascultam cu mult interes, despre oameni și întîmplări de odinioară. A fost cea care ne-a învățat de toate, atît de multe lucruri bune și frumoase: am învățat să iubesc și eu florile, am învățat să tricotez, brodez, să coc delicii pentru papilele noastre gustative. M-a învățat ce-i aia răbdare, tenacitate, acuratețe, blîndețe. M-a învățat să încerc să fac orice lucru și să-l fac cu atîta tragere de inimă, încît să reușesc mereu. De la ea am învățat cum trebuie să-ți iubești prinții, partenerul de viață, copiii… de la ea aș fi avut atîtea de învățat încă… La ea ne-am trăit toate verile, pîna pe la vreo 16 ani.

 
Toți copiii lumii s-ar fi simțit fericiți și împliniți că vacanța de vară îi duce la astfel de bunici. Paradoxal însă, noi, am fost cei 2 copii care ne doream enorm să mergem mai des la Mîca, ne atrăgea magnetul din ograda ei – gălăgia verișorilor, voia bună, insuficiența locurilor pentru dormit, chicotele de sub plapume, ciaunul mare cu friptură, îmbulzeala la masă… Așteptam cu nerăbdare sărbătorile, așteptam cu sufletul la gură acele zile… puține… cînd ograda Mîcăi va fi neîncăpătoare.

 
Lipsa ei am resimțit-o puternic în toți anii de cînd a plecat… Am simțit un gol ce nu s-a mai umplut niciodată! Alest gol care… chiar s-a mărit după ce cu atîta regret, neputință, tristețe, am petrecut-o pe ultimul drum și pe Mămuca.

Păcat că bunicii nu pot fi nemuritori! Sunt sigură că le-ar fi plăcut să li se zică Străbunică! Erau atît de mîndre cînd mergeau cu noi de mînă pe ulicioara ce ducea către biserică…

foto: Michael Sanders

Maraton

Faraonii bunicăi

De la bunica am aflat pentru prima oară semnificația cuvântului faraon. Atâta iubire și tandrețe și tot ce își poate dori un om în expresia cu care ne întâlnea – Faraonii bunicăi J.

Bunica  povestea întotdeauna cu mare drag despre timpurile în care orașul Cahul era al cucoanelor și domnilor și cum se îmbrăcau ei și cum purtau ele mărgele. Întotdeauna. De atunci, când eram mică și auzeam istorii și mă uitam la fotografii, m-am îndrăgostit de povestea anilor tinereții bunicăi.

Era o leoaică plină de foc și de ochi verzi, care scânteiau când cineva dintre noi sau dintre ei (părinții) îndrăzneau să nu fie de acord cu ea. Sau atunci când era fericită pentru că Ionică (bunelul) se învârtea în jurul ei.

Îmi amintesc cu mai mult decât iubire de ea. De multe ori mă prind că acționez exact cum făcea ea sau mă uit pe sub sprâncene la oamenii care nu știu de ce par suspecți.

Când eram prin clasa a V-a am scris o compunere despre război. Era foarte plictisitor să scrii despre asta pe timpurile acelea. Și brusc mi-am amintit de picioarele bunicii, care erau calde în permanență. Ce legătură are asta cu războiul nu știu, dar acele picioare calde și permanent disponibile să ne găzduiască miroseau a siguranță și a acceptare. Eram mulți nepoți și fiecare dintre noi avea loc să pună capul în brațele ei, pe picioarele ei și să asculte povești despre viață.

Bunica nu știa să citească rusește, cum zicea ea. Și era mândră de asta.

Maraton

Mâca

Mâca mea era “mâca” pentru mine, pentru o droaie de nepoti si pentru toata str. Valea Crucii 6 de la Botanica. In ograda cineva m-a intrebat cum o cheama pe mâca si eu m-am blocat:
– Mâca!
O chema Olga-Elena, avea numa 4 clase da’ tot ea m-a invatat sa citesc, stia alfabetul si sa citeasca pe silabe si ca acestea treb unite.
Ne uitam impreuna la “Prosta Maria” si ma punea sa-i traduc, caci ea nu stia ruseste!
Era dintr-un sat de tigani si tare se temea ca si copiii ei (9 bucati) sa nu ajunga tiganosi, deaceea a tinut cu tot dinadinsu sa-i trimita la Chisinau la invatatura, asa ca, mai toti copiii ei au trait prin internate la oras.
Bunelu meu, bunelu Serioja, a murit cand mama era studenta si eu nu eram pe lume. Mâca a fost a 2 lui sotie, prima i-a lasat 3 copii dupa ce murise. Mâca i-a luat “de suflet” si a mai facut 6.
Mama mea e ultimul copil, facut la 42 de ani. Cand m-am nascut eu Mâca a vandut mosia din sat, le-a dat parintilor mei banii si mama o luat-o sa traiasca cu noi, atunci Mâca a devenit Mama!
Ea m-a crescut, ea m-a invatat ca o femeie treb sa poata sa faca mancare da si sa schimbe un bec, sa repare niste ochelari si sa schimbe un surub. Ea mi-a fost si mama si tata si bunica si bunel. Eu eram sigura ca va trai 100 de ani! Era o sfanta! Gatea dumnezeeste si avea raspuns la orice intrebare! Toate amintirile mele din copilarie sant cu Ea!
Ea era motivu intalnirilor noastre cu toate rudele, ea ne aduna si ne aseza la o masa!
23 decembrie 1998 Mâca se simtea cam rau, o durea “stomagu”
24 decembrie 1998 mama o comandam morfina
25 decembrie 1998, dimineata tare Mâca o murit!
Eu mult timp in ziua ceea nu am iesit din camera mea.
Avea 76 de ani. De ce nu a trait pan la 100??
Toti imi ziceau ca doar oamenii buni mor asa repede si nu se chinuie. In ziua ceea toti imi erau dusmani, pentru ca mi-au ascuns 1 an jumate ca Mâca avea cancer! Poate as fi fost mai buna, mai ascultatoare, mai iubitoare…
La cimitir era frig si urat, nu intelegeam de ce trebuie de aruncat pamant peste Ea.
Acasa nu ne mai astepta nimeni, plangeam pentru ca ramasesem cu fara “mama”, mama plangea pentru ca nu stia unde-s cartofii in casa. Am fost nevoite cu mama sa facem cunostinta de la inceput!
Mâca e mereu in inima mea! pan acum chipul ei bland si privirea inteleapta sant intiparite in memorie!
Te iubesc!
p.s. Acum tot 2a ne aduna pe toti, de Blajini, la cimitir, in FIECARE an!

Maraton

Pentru Nina

Vară dogorâtoare, miros de fân uscat, motani leşinaţi de căldură, eu, baistriucika de vreo 8 ani, stau în podul casei buneilor şi fac aromaterapie printre şiraguri de ierburi şi felii de măr puse la uscat. Caut bogăţii ascunse prin toată sumedenia de lucruri depozitate în pod. Lucruri care nu au loc în casă, care nu mai fac parte din viaţă, dar care sunt dragi inimii, sau poate îşi aşteaptă cuminţele rândul să fie aruncate cu sufletul curat la rîpă. Dau de o carte „Ана Каренина” scrisă în moldovenească, adică pre grai românesc, dar în grafie chirilică. O răsfoiesc din curiozitate şi descopăr pe prima pagină o dedicaţie, care suna cam aşa: „Стиматэ Нина Андреевна, вэ дэруеск ачястэ карте ын сперанца кэ кындва друмуриле виецилор ноастре се вор май ынтылни.Павел Петрович». Realizez că de fapt această carte a fost dăruită de bunelul meu bunicii mele, atunci când ei doi habar nu aveau că vor fi buneii mei, şi chiar habar nu aveau că în general vor fi împreună. În mintea mea de copil apare un gând halucinant: cum, s-ar fi putut ca Mama Nina şi cu Tuca să nu fie împreună? Şi atunci ce, nu erau nici mama şi Badea Saşa, nu era casa verde cu brîe albe din Ciutuleşti, nu era şalfeiul din grădină peste care când sari te învăluie aroma câmpurilor, nu erau nopţi înstelate petrecute în coliba de la sotcă, brânză de vaci cu ceapă verde, mâncate în başcă, în timp ce afară plouă torenţial, cu bulbuci, scaunul ursului din pădurea prin care treceam când mă duceam cu Mama Nina de mînă la şcoala la care ea era învățătoare de clasele primare, sofca cu prosoape şi băsmăli adunate de pe la nunţi şi cumătrii, mirosind incitant a naftalină, mama în rol de Moş Jerilă, chitită în cojocul bunelului, plăcinte scoase din cuptor, mâncate lacom cu compot de vişine, bătaia uscată a cearşafurilor crohmolite întinse pe culme, toată droaia de pisoi şi căţei abandonaţi de săteni la râpă şi căraţi acasă, crescuţi în cuşma Tucăi de iarnă şi dăruiţi cu lacrimi şi suspine vecinilor, Tatăl nostru şoptit şuierat deasupra noastră în fiecare noapte??? Nu, nu se poate. Mama Nina întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi. Cea mai mare dintre fraţi, copilul foamei şi al războiului, al lipsurilor şi al suferinţei de a fi orfan şi de a nu fi iubit. Străbunica mea a murit tânără, prea tînără, dar a lăsat cu limbă de moarte „fetele să înveţe”, şi străbunelul nu prea le-a iubit, fetele, dar le-a învăţat, la colegiul pedagogic de la Orhei, care era peste un deal de casă, şi până la care era jumătate de oră de alergat desculţ (din lipsă de papuci), cu sufletul la gură, acolo unde nimeni nu le aştepta, nu le dorea, dar unde încă mai trăia umbra mamei lor… Apoi a fost Puterea Sovietelor, care a făcut un lucru minunat, a raspredelit-o pe bunica la lucru în şcoala unde era proaspăt profesor şi bunelul meu. Spunea că atunci cînd a văzut-o, a înlemnit de frumoasă ce era… el se considera urât, aşa că a decis să o „amăjească”…A amăjit-o slavă Domnului şi au trăit aşa cum au trăit toţi…Dar cînd am intrat la ei vreo 5 ani în urmă, şi l-am văzut pe Tuca, la 79 de ani, cum admiră şfichiul de păr care i-a mai rămas bunicii la 74 de ani, spunând „Uite ce păr frumos ai, Nină, parcă-i argint…” am înţeles că eu, atît de deşteaptă şi modernă, şcolită şi versată în toate, probabil că nu voi avea niciodată aşa o poveste de dragoste, pentru toată viaţa…mai mare ca viaţa. Tuca de 4 ani nu mai este cu noi, da Mama Nina tot încearcă să trăiască fără el, ba îi reuşeşte, ba mai puţin. Dar de fiecare dată când se duce la cimitir, la Tuca, îi sărută crucea aşa cum îl săruta pe el, apăsat şi sincer.

Maraton

Baba

Mi-am “prins” în viață ambele bunici. Cea de pe mamă a decedat când aveam vreo 5 anișori, cea de pe tată – între examenele de licență. Cam asta e tot ce pot spune despre bunici, dar eu am avut-o pe Baba…

Baba avea cam 1,5 metri inăltime si vreo 40 de kg în greutate. Nu stiu dacă a fost frumoasă, jucăușă, și nici măcar ce ochi avea. Când m-am născut, ea avea ceva peste 70 de ani, purta trei fuste, caloșei și 2 broboade indiferent de anotimp.

Baba era partizan, șpion si aliatul meu de nadejde₺vezi că strelca șei  mit’tica ii sus (ora 12:00) șî amuș vine măta de la lucru, strînji căsuța (Cand eram mică, jocul meu preferat era să scot scaune afara si sa le acopăr cu cele mai frumoase cuverturi, de obicei noi, și numeam asta casută. Evident că, mama nu-mi permitea) ₺; „ian cată acolo sub șcaf, este o farfurie cu șeva de la iepure (de obicei erau fructe ce nu se mai găseau pe fățare, covrigi si bomboane. Le punea intr-o farfurie și le ascundea sub dulap, pentru mine, deoarece numai acolo nu căutau „farmizonii șeia de băieț”)”.  Nu țin minte să-mi fi zis măcar o data NU.  I-mi place să cred că eram febletea ei, altfel nu vad de ce să-mi fi „întrat în tăti coarnili”.

Probabil așa sunt bunicile, ca Baba mea.

Ea nu a fost casatorită si nu a avut copii. A rămas orfană, mult prea devreme, având in grijă alte 2 surori mai mici. A fost razboi. Apoi a fost foamea din ’47. Uneori îmi povestea strășnicii din acele timpuri: lumea mânca lobodă, se umfla si murea pe drumuri, sub garduri. Cuiva i-a fost furat copilul din ogradă si mâncat. Baba si cele 2 surori ale ei au supravețuit, pentru că, în casa vecină era un fel de „dom sovetov” si „pripasnaia”, iar „năcialnicul” de acolo o angajase (mult spus) pe Babă pentru lucrările gosodariei. Pentru asta le hranea. Când timpurile s-au limpezit, când nu trebuiau să se ascundă prin hornuri (violuri si bătăi de joc erau si atunci, iar in satul nostru au fost și nemți, și rusi, și români – toti erau la fel), cand nu mai trebuiau să se umileasca pentru o bucată de pâine, cand iaka-iaka să inceapă a trai, era „batrână” și „nu o lua nimeni”.

Baba nu era bolnavă. Era doar bătrâna de ani și chinuită de viață. Zăcea la pat, dar ruga sa fie ajutată să meargă la toaletă afara (la cât de ușoara era, o duceau pe brate). Era primavară. Ai mei erau in treburi mari. Făceau cumătrie lui frate-meu. Cu o saptamana înainte de eveniment, Baba nu a mai vrut să mănânce. Toți „retraiau” să nu moară in ajunul cumătriei. Normal ca nu se vorbea despre asta în glas. Cu toate astea, Baba l-a chemat pe taică-meu si i-a zis „fășeț cumătria, eu o sa mor dupa cumătrie” .

Cumătria a fost pe 7 mai. Baba a murit pe 9.

Cum o chema pe Babă, eu am aflat dupa inmormântare, cand am găsit pașaportul pe soba – Agrepina.

Maraton

Bunica mea, o femeie slabă, dar puternică

Noi îi spuneam mâca Zănea, în acte era Zenovia, iar în copilărie toţi o strigau Zenojiţa. Bunica mea s-a născut în 1917, în paşaport data naşterii era 11 noiembrie, ea, însă nu era convinsă că aceea era exact ziua în care ea a venit pe lume, deoarece pe vremea lor nu se ţinea cont de data naşterii şi nu se serbau ca şi acum. Mamele ştiau doar perioada anului când a fost născut copilul, de exemplu în vremea secerişului, pe la Sfântul Nicolae sau la Sîntă Mărie. Venea dintr-o familie mică pentru acele vremuri, erau doar 3 copii, ea, o sora şi un frate mai mari. Fratele a murit de flăcău, fiind bolnav de tuberculoză. Mama ei, Ileana era o “rusoaică”, care nu ştia o boabă ruseşte. A trăit pînă la 102 ani. Tatăl Haralambie a murit de tânăr, rămânând să se descurce singuri. Bunica ne povestea amuzânduse cum era în copilărie, mai băieţoasă, urca prin toţi copacii şi se lua la bătaie cu băieţii din mahala. Cum mergeau la joc, domnişoare fiind. Ne povestea care erau regulile de conduită la joc. O fată mare nu putea merge singură la joc, neînsoţită de mama, care venea de acasă cu un scăunel şi se aşeza de-o parte lângă femeile din sat şi urmăreau ce se întâmplă. Dacă un băiat vroia să te ia la joc, era obligatoriu să ceară aprobabrea mamei. Dacă tu ca şi domnişoară ai ofensat, într-un fel sau altul, un flăcău, el putea să vină în mijlocul jocului să te ia de mână şi să te scoată afară. Această era o imensă ruşine pentru o fată mare, să fie scoasă din joc.

În ’36, la 19 ani şi-a luat modiţa (pernuţă) şi s-a dus după bădiţa Ion. Era mai mare cu vre-o 5 ani decât ea şi era vecinul din capătul grădinii. Se amuză când ne povestea cum la nuntă mireasa era încărcată în căruţă cu tot cu zestre şi dusă acasă la mire. Mirele ei având casa la 200 metri de a ei, ca să fie şi ea plimbată mai mult cu căruţa, au făcut un ocol mai mare a mahalalei.
S-a măritat mai mult din necesitate, deşi îi era drag de bădiţa. Rămăsese doar cu mama ei, sora măritându-se şi ea. Singure fiind le era destul de greu prin jurul casei şi la câmp fără bărbat la gospodărie. Aşa a decis că e vremea să se mărite.
Era tinerică, fragilă şi cam bolnăvicioasă. Într-o seară, nu mult după ce sau căsătorit, îl aude pe socrul ei vorbind cu un vecin:
-S-a însurat şi Ion cu Zanojiţa, dar e cam străvezie şi bolnavă. Nu ştiu cât o s-o ducă.
A fost foarte jignită de cuvintele socrului ei. El nu avea de unde să ştie atunci că ea urma să îi îngroape pe toţi şi să mai trăiască încă mult.
9 ani nu a putut face copii. Au mers pe la doctori şi în 1945 imediat după război, pe foamete, a născut primul copil. Ne povestea cum era gravidă în vreme de război, fiind singură, doar cu mama ei acasă, bunicul fiind pe front. Satul era plin de nemţi. Unul din ei venea mereu pe la ele şi le aducea zahăr în schimbul altor alimente. Povestea că nemţi erau de tot felul, unii răi, care îşi băteau joc de femei, alţii, însă oameni de treaba care ziceau că au şi ei acasă familii şi că sunt la război nu pentru că şi-ar fi dorit ei asta.
Au mai urmat 5 copii, cam la 2 ani distanţă între ei. Al 6-lea născut, a murit la naştere. Bunicul meu se amuza, spunând că a dat la doctori un viţel că să o ajute să facă copii şi după aceea ar mai fi dat un viţel să o oprească din făcut.

Cu bădiţa Ion al ei au trăit aproape 50 de ani în respect şi înţelegere. A fost o mama bună şi i-a crescut bine pe toţi cei 5 copii. Toţi au respectat-o şi iubit-o până la sfârşitul vieţii.
Noi am fost cei care am trăit lângă ea zilnic, având casa construită în grădina ei. Era mereu prezentă în viaţă noastră. Avea grijă de gospodăria ei şi de-a noastră la fel atunci când părinţii mei erau la muncă. Când veneam de la şcoală, mergeam la ea să mă hrănească şi dacă era iarnă şi frig mă tupilam la soba caldă şi adormeam. Cina o luăm aproape în fiecare seară împreună. Era foarte credincioasă, mergea regulat la biserică şi ţinea toate posturile. Din Posutul Mare ieşea mereu slăbită, cu toate acestea nu renunţa nici un moment. Ne spunea că ea nu îşi închipuie cum să mănânce de frupt în post. Gătea masa de Paşti sau Crăciun fără să guste nimic. A avut grijă de ea, de grădina ei mare şi de casă aproape până la sfârşit. A murit în 2007 la 90 de ani. Când trăia, nu îmi puteam imagina cum ar fi fără ea… Acum după 7 ani, de când nu mai este, îmi amintesc cu mare drag de cum era acasă cu mica Zănea. O femeie slabă dar puternică.