Browsing Tag

povestea mamei

Maraton

As vrea sa existe conexiune la internet si acolo in Rai

Mama mea a fost cel mai scump om din lumea asta. Era cea care ma simtea cind eram trista, cind vroiam sa ascund ceva sau cind eram fericita.

Traia fiecare emotie a mea de parca era oglinda in care ma priveam zi de zi. O oglinda cu suflet. Nimic pe lumea asta nu mai compenseaza lipsa ei.

Nici lucrurile materiale cumparate uneori in exces, nici succesele care acum au un gust amar pe final, cind stii ca nu mai ai cui sa i le prezinti.

Nici incurajarile prietenelor ca totul o sa fie bine. Ca asa e viata. Cind de fapt inca nu au trecut prin asa ceva.

Lipsa ei ma face sa-mi dau seama cit de mult am iubit-o si cit de rar i-am zis-o. Pentru ca in familia noastra alinturile erau inlocuite de certuri.

M-am gindit de multe ori cum ar fi fost daca mama nu il intilnea pe tata. Poate nu ar fi avut soarta de femeie care trebuie sa intretina o familie iar barbatul sa caute alinare in alcool.

Din femeia eleganta, imbracata mereu in rochii si costume, a ajuns sa poarte doar haine primite in dar….doar ca se ne poate invata.

Sacrificii care in final au stors-o de puteri.Uneori am impresia ca nimic nu mai are sens fara ea. As vrea sa existe conexiune la internet si acolo in Rai sa pot vorbi cu ea macar o data in citeva luni…sau cum o fi voia Domnului.

P.S: Te iubesc, mama si imi lipsesti tare mult….

Foto: ”Mama și copilul”, Nguyen Thanh Bihn

Maraton

Femeile din viața mea

Mama mamei a fost pentru noi Babushka. Nu pentru ca era rusoaica. Nu stia nici o boaba rusește. Doar ca primul ginere era bielorus si respectiv verii mei vorbeau (vorbesc) si româna si rusa. Eu de cind ma țin minte ii ziceam dulce babushka. 
A fost o femeie simpla, a născut 8 copii, 6 dintre care au ajuns mari. A lucrat toata viața in cimp si si-a crescut copiii. A ținut ca toți sa învețe, cu puținul care il avea ia pus la cale. 
Daca Buneii din partea tatălui îmi păreau in copilărie mai severi, ne “struneau” sa fim cuminti, sa ajutam prin curte apoi babushka ne primea așa cum suntem. Era cea mai mare bucurie pentru noi sa mergem in vacanța in s. Cobilnea. Acum cind sunt mare nu inteleg de unde atita răbdare si dragoste a incaput intr-o femeie mica si slaba . 
Veneau cite cel putin 6-8 nepoti la ea pe vara si ea ne iubea pe toți fără sa facă diferența. Si acum simt mirosul piinei coapte, borsului roșu, turtelor cu mac si ceaiului din menta. Stia ea sa gateasca mult mai mult, dar aceste feluri (mirosuri, gusturi) mi s-au întipărit adinc in memorie. Ne alinta cum putea si nimănui nu permitea sa ne obijduiasca. Acum îmi dau seama cum lucra ea toata ziua in grădina, prin casa, gătea mincare, spală…, iar noi ne jucam. Nu si-a vărsat niciodată nervii pe noi, nu ne-a pus sa o ajutam. Întotdeauna zicea ca vom reuși sa lucram. Acum e timpul pentru joaca :)) Găsea un cuvint bun, o gluma pentru fiecare. Nu țin minte sa fi obijduit pe cineva. Cele mai frumoase amintiri din copilărie le am anume alături de ea. 
Si mama e la fel de blinda ca si babushka. Întotdeauna m-a înțeles si m-a primit așa cum sunt eu. Poate ca îmi mai trebuia cite o mustruluiala cind eram mai mica, dar mama a fost întotdeauna scutul meu. Fetele de 14-15 ani stiau sa gateasca, sa trebaluiasca alaturi de mamele sale prin gospodarie. A mea imi zicea, lasa dragul mamei, te vei marita si te vei satura de bucatarie, curatenie si spalat.
Acum ma bucur ca copiii mei au o bunicuța la fel de blinda cum am avut eu. Chiar zilele astea fiul cel mic ma întreaba cind vine bunica lui la el. Il întreb care bunica pentru ca are doua. Îmi răspunde: bunica mea, mama, ce nu înțelegi?! bunica Valea…
Chiar daca ne despart 3000 km, nu e zi sa nu aud glasul mamei. O sun pentru orice fleac, doar sa ii aud glasul si sa o simt aproape. Poate multi nu inteleg legătura strânsă a noastră, dar mama inseamna mult pentru mine, chiar totul.

Maraton

Copilăria unora se rezumă la simplul cuvânt – bunici, a mea la – părinți

Copilăria mea a fost alimentată de dragostea părinților. Despre bunici ce pot spune… bunica paternă a decedat după un atac de cord, încă eram în burtica mamei, cealaltă bunică era departe la 250 km, de localitatea noastră, noi la nord ea la Centru-Sud, așa că o vedeam poate odată în an. Însă când mergeam la ei, eram cea mai răsfățată dintre nepoți, cei mai așteptați oaspeți, dar acest răsfăț nu a durat mult.
Eram clasa întâi, mă întorceam de la școală într-o zi de septembrie, soare, timp frumos… Am intrat în casă, îmi părea staniu ca în toiul zilei mama călca haine, de obicei asta se întâmpla noapte înainte de somn, ziua întreagă trebăluia ca albina prin curtea, grădina gospodăriei. Cu o voce tremurândă și cu ochii țintiți în jos mi-a zis „mergem la Hîncești, am primit telegramă la poștă, s-a întâmplat un accident și a murit bunica…”. 
Am plecat. La sosirea în sat mama nu mai avea lacrimi, la portă ne-au întâlnit rudele îndurerate de întâmplarea necruțătoare, sora mai mare a mamei a căzut în genunchi și abia de mai avea glas’’… am pierdut părinții…’’ după ce am intrat după poartă tabloul era fără cuvinte. Patru surori și un frate plini de durere, o casă arsă, miros de scrum și fum completau tristețea și tăcerea din împrejurimi, de parcă și copacii din curtea casei plângeau. Din cauza unei butelii cu gaz și a unui aragaz s-a întâmplat nenorocirea. Bunica ’’mâca’’ a decedat în drum spre spital, iar bunicul părea că va fi salvat, însă la aflarea vestei de deces a consoartei a închis ochii și nu s-a mai trezit. 
Nu m-am gândit niciodată cum a depășit mama această pierdere și azi mă întreb ce e în sufletul ei ? acum mă frământă această întrebare și nici nu-mi dau seama cum să vorbesc cu ea, cum să răscolesc durerea adânc înrădăcinată.
Mama a fost și continuă a fi pilonul meu emoțional, am fost dintotdeauna apropiate, când am ajuns să plec de acasă, îmi lipsea atât de mult, mă îngrijoram cine o va ajuta…
Nu mă pot rupe de părerea și sfatul ei, fiindcă multe din cele zise de ea au fost parcă niște predicții.
Mama e începuturile tuturor, mama e icoana vieții, mama e învățătura, dragostea…- MAMA e tot! 
A visat să ajung medic să salvezi vieți, dar am ajuns un tămăduitor de suflete, de 11 ani alături de copii și părinții aflați în diverse riscuri. Ea însă este tămăduitorul sufletului meu, mereu îngrijorată cum o duc.
Mă bucur pentru fiica mea – are bunică. De relația specială împletită cu dragoste, alinare și alintare, chiar dacă sfaturile bunicii nu corespund în viziunea adolescentei de 13 ani cu modernizarea actuală, totuși i le cere, pe alocuri se amuză, pe alocuri o pune pe gânduri. 
Mi-o doresc alături până voi ajunge și eu bunică

Maraton

O caut în toate mamele, oriunde mă întorc

  Mama a murit la 45 de ani. De cancer renal cu multiple metastaze. În trei ani, de când nu mai este, am avut multe momente în care mă gândeam cum ar fi fost să ne fi vorbit despre ceea ce simţeam fiecare din noi atunci.

De ce n-am avut curajul s-o întreb ce simţea? O vedeam suferindă. O vedeam chinuită, până la neputinţă, de odioasa chimioterapie. O simţeam înfricoşată, în ciuda dârzeniei pe care şi-o impunea. Ea ştia că va muri. Eu ştiam că va muri. Ea nu zicea nimic. Eu nu ziceam nimic. N-aveam niciuna curaj.

Atunci, frica de necunoscut ne-a inhibat orice reacţie afectivă. Ne-a încuiat în noi şi ne-a lăsat să ne prăpădim încet.

Într-o zi, la spital, m-a rugat să-i scot brăţara şi să mi-o pun pe mână. Am făcut-o în tăcere. Apoi i-am luat mâna ei într-a mea şi am depus efort să nu plâng. Cred că a făcut la fel. În tăcerea acelui gest, ne-am vorbit atâtea…

În seara dinaintea înmormântării, mi-a explodat frica de necunoscut într-un plâns cumplit. Gândul că n-aveam s-o mai văd vreodată, îmi ruina sufletul. Mi-era frică de dorul ce avea să mă acapareze pentru totdeauna…

Acum realizez. Ne era frică să înfruntăm realitatea. La amândouă. Dacă vorbeam, o înfruntam împreună. Aşa, am înfruntat-o separat.

Aruncându-mi privirea peste fereastră, constat că azi avem soare.

I-am moştenit ochii…

Maraton

Mama mă voia cuminte, gospodină și ascultătoare

Eu pe mama o simt ca pe cel mai complex personaj din toate cărțile pe care le-am citit. Pentru că atîtea sentimente contradictorii nu mi-a dat nimeni și nimic pînă acum.
Probabil e firesc să simt în felul ăsta.

Mă simt oarecum vinovată că nu am un sentiment puternic de mîndrie ori dragoste devotată față de Ea. În acelaș timp, realizez că e o personalitate pe care-mi place s-o studiez în amintirile mele de copilărie.

Copil din familie numeroasă cu un tată autoritar, și-a dobîndit prin lipsuri dreptul la studii medii.  Apoi, la vîrsta de 19 ani să fie trimisă într-un sat necunoscut, să lucreze conform specialității sale. Tot atunci îl întîlnește pe tata, ca să-l piardă din vizor pe vreo 5 ani. 5 ani în care a trăit în casa părinților lui. 5 ani care au fost probabil, cei mai plini de viață. Judec asta după fotografiile zîmbitoare și hainele pe care le purta la vremea ceea, după albumul plin de desene în creion și versuri caligrafiate pe hîrtie transparentă. După acei 5 ani, n-a mai colectat reviste, n-a mai făcut colaje cu croieli de rochii, n-a mai desenat. Or, eu nu țin minte asta în copilăria mea.

Țin mint, însă, cum își găsea timp să mă ajute să cos hăinuțe păpușilor, să cos nasturi pe toate țesăturile, să scriu litere rusești fiindcă – să știi două limbi e întotdeauna mai bine decît o limbă.

Acum, prin prisma oarecum feministă a percepției mele, realizez că inconștient, mama mă voia cuminte, gospodină și ascultătoare. Și muncitoare fără îndrăzneala de a spune nu. Nu lucrului istovitor la cîmp, Nu capriciilor bărbatului nostru principal al familiei.

Și am fost așa. Am fost mult timp așa după ce-am ieșit de sub aripa mamei. Cu toate acestea, nu-mi doream o familie. Nu-mi doream să uit de mine în slujirea unui el. Pînă nu am găsit rețeta mea personală.

Mama rămîne a fi o ființă puternică, pe care o admir în lumea ei, care mă inspiră să-mi explorez amintirile și să nu cred că asta s-a întîmplat cu mine.

foto: Leonid Plotkin

Maraton

Mama mea

Mama nu are surori, doar 4 fraţi, care însă nu pot înlocui acea relaţie specială dintre două surori. Din acest motiv, ea a visat mereu la o fiică, care îi va deveni şi soră şi prietenă şi fiică.

După două sarcini pierdute şi o naştere deloc uşoară, cu 3 săptămâni întărziere, a apărut acea fiică, atât de dorită.  La distanţa de aproape 22 de ani realizez că mama nu mi-a purtat niciodată pică pentru suferinţele prin care a trecut la naştere, iar eu mă bucur că  am reuşit să îi îndeplinesc visul, acela de a avea o fiică-soră-prietenă.

Mama s-a născut la ţară, iar la sfârşitul anilior 80 a venit la Chişinău ca să devină contabilă. Necunoaşterea oraşului sau a limbii ruse nu au oprit-o să fie cea mai bună din grupă şi să reuşească să facă din pasiunea pentru cifre o meserie. Peste puţin timp îl întâlneşte pe tata şi după 3 luni decid să se căsătorească. Împreună e mai uşor să treci peste greutăţi – acesta cred că e motto-ul lor. Au muncit , au riscat, am reuşit să pună pe roate afaceri, au construit o casă şi cel mai important –cresc 2 copii şi toate astea ÎMPREUNĂ.

Pentru mine mama e un model, pentru că este o femeie puternică, deşteaptă şi ambiţioasă.

Ei nu îi este frică de lucrurile noi şi e deschisă spre cunoştere. Este la curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea şi a fratelui meu. Ne este mereu alături şi împreună cu tata, ne oferă tot ce e mai bun! Ne cunoaşte prietenii şi nu a lipsit de la vreo şedinţă cu părinţii. Îi place să stăm la taclale, să povestim ore în şir şi să punem „ţara la cale” Pe mama pot conta oricând, ea le ştie pe toate şi nu e niciodată obosită să facă un bine.  Ea găteşte incredibil de gustos şi îi place când casa e plină de oaspeţi.  Ea iubeşte viaţa şi o trăieşte frumos!

De la mama învăţ să nu fiu răutăcioasă, să iert, să lupt pentru visele mele, să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am şi să fiu fericită.  Mai am multe de învăţat, pentru ca într-un final să fiu şi eu ca mama!

Eu o ador şi sunt o norocoasă că îi zic MAMA- Valentinei Gîlca.

Maraton

Cat nu as da ca sa pot sta de vorba cu bunica…

Nu stiu atit de multe cat asi vrea despre soarta bunicii mele, am pierdut-o devreme, prin clasa a 5. Mi-i dor de ea tot timpul, am avut o legatura deosebita, am crescut primul an la ea in casa si mai apoi petreceam toate verile la ea. Bunica tot timpul m-a adormit cu povesti, cu toate treburile care erau in gospodarie, nu stiu cum avea timp ea sa se culce langa mine in fiecare seara si sa imi spuna atitea povesti.

Bunica, care a crescut 7 copii, avea multi nepoti,dar toate rudele stiau ca eu eram preferata ei. Pentru mine putea sa stea 2 ore in rind la magazinul din sat, cand stia ca vor aduce inghetata de la oras in ziuaa ceea. Ea niciodata nu ridica vocea la nimeni, avea cea mai domoala vorba si limpede privire.

Bunica nu a avut o soarta usoara, din cate stiu de la mama, ea s-a casatorit cu primul sot si era insarcinata cu primul copil, cand au venit sa ii ia in Siberia, pe sot l-au luat, bunica a scapat. Peste un timp oarecare s-au intors inapoi in sat cei luati in Siberia si i-au spus bunicii ca sotul ei a murit acolo si bunica a ramas mama singura cu o fata de hranit si crescut, numai ea stie cum s-a descurcat in acea perioada. Bunicul meu, care o iubea de mai multi ani in taina, crezind ca este vaduva, a luat-o de nevasta.  Bunica astepta deja alt copil de la bunicul, cand, intr-o noapte, a batut cineva la usa, acesta fiind primul ei sot, care s-a intors. Ce discutie a urmat si ce priviri numai pot sa imi inchipui, dar bunica a ramas cu bunelul. Nu stiu pina la urma care dintre ei a fost dragostea cea mare a bunicii, dar stiu ca bunelul a iubit-o foarte mult.Primul sot de durere s-a dus si s-a calugarit, mai tirziu am aflat ca a plecat de la manastire si s-a recasatorit, matusa mea, care era fiica lui, a tinut legatura cu el.

Cat nu as da ca sa pot sta de vorba cu bunica si sa aflu cat mai multe despre viata ei, a parintilor ei, a surorilor ei, ca niciodata simt acuma necesitatea sa imi cunosc cat mai bine radacinile.

Imi amintesc cum statea pe prag si punea muraturi si noi stateam de vorba ore in sir. Oriunde nu se ducea prin sat, bunica ma lua cu ea, nu ma lasa niciodata singura acasa. Avea o vecina oarba, care traia singura si in fiecare zi ne duceam la ea sa stam de vorba, sa ii tinem de urit, sa ii aducem apa ori alte produse de la magazin.

Bunica a fost cea mai buna si calda femeie pe care am cunoscut-o vreodata, in fiecare duminica cand veneam in vizita ne alinta cu cele mai gustoas ebucate, taia gaini, ne facea zeama de casa, coltunasi, placinte si alte bunatati si statea in drum si ne astepta. Cum le reusea pe toate, nu imi imaginez, stiu doar ca se scula foarte devreme si facea foarte multe de dimineata, apoi in timpul zilei daca obosea, putea sa inchida ochii si sa doarma 15 minute si se scula energica si se apuca iarasi de toate.

Dupa ce am pierdut-o am suferit foarte mult, am plins noptile, am visat-o permanent, mai tirziu am simtit ca este ingerul meu pazitor.  Bunica nu a strigat niciodata la mine, nu mi-a spus niciodata cuvintul “nu” si nu s-a suparat niciodata pe mine, indiferent de cate nazbitii am facut, de la ea am invatat ce inseamna dragoste neconditionata. Si cand ma gandesc, eu nu degeaba le citesc baietilor mei in fiecare seara povesti, totul a pornit de la ea, de la povestile ei.

Foto:  In imagine este Lou Xiaoying, o femeie de 88 de ani din China, care, pe parcursul intregii vieti, traita in lipsuri si saracie, a salvat peste 30 de copii abandonati