Browsing Tag

povesti de dragoste

Maraton

Albastru, care nu se mai termină

(povestea Mariei celei anonime, scrise de mine la persoana întâia singular)

Sunt o proastă. 

Ani de zile am crezut că iubesc un bărbat care e îndrăgostit de mine. 

Ani lungi, ani întregi, cu luni de iarnă, vară, primăvară și toamnă. L-am iubit în toate zilele tinereții mele. Zile sănătoase, senine, pline. L-am iubit în toate nopțile. L-am iubit cu adevărat, sincer, complet, sigură că eu sunt femeia vieții lui și că mă iubește. Este important să știți că eram sigură de asta.  

Am crezut că fiecare dintre noi doi are un rol, rolul său. Că avem reguli de respecat. Am crezut că așa funcșionează. Așa e iubirea. Trebuie răbdare, timp, înțelegere, compromisuri.

Eram o iubită perfectă. Așteptam. Înțelegeam. Eram cuminte și ascultătoare. Ideală. Nu întrebam. Nu ceream, nu voiam altceva. Nu voiam nimic altfel. 

Chiar credeam că sunt iubită. 

Dar mi s-a părut. Totul.

Când intram sau ieșeam în camera, mă privea ca pe o regină.

Doar mă privea.

Când ni se întâlneau mâinile, mă electrocuta prin tot corpul. Îl priveam, speriată, și înțelegeam că si la el e la fel.

Dar nu era. 

Când stăteam împreună, totul se oprea în loc. Totul. Timpul, mișcările oamenilor, fotosinteza, pământul.

Dar nu. Doar mi se părea. 

Într-o zi, când am înțeles că am crescut, am început să mă întreb. „Dar de ce?” „Atâta așteptare?..”

Nu aveam niciodata curaj să-l întreb direct și de fiecare dată când ne întâlneam, eu uitam orice motiv al îngrijorării mele.

El știe cel mai bine. Lasă-l pe el să socoată când e timpul potrivit pentru noi.

În fond, așa înțelegeam eu iubirea. Dor. Cât mai mult dor. Pâna te dor oasele. Până ți se usucă ochii… 

Poate nu sunt suficient de cultă?

Și citeam cărți, tone de volume. O perioadă m-au salvat. Eroii, intrigile, jocul de cuvinte, felul de a face să se întâmple, să se întâlnească, să se înceapă… 

Într-o altă zi, măcinată de întrebri și nedumeriri, m-am privit în oglindă.

Poate nu mai sunt frumoasă?

El zicea că sunt. Iar eu îl credeam. De ce m-ar minți?

Din oglindă mă privea o femeie pe care nu o cunoșteam. Îmi strângeam buzele, din reflex, învățasem să îmi controlez orice emoție. Riduri. Un pic de cearcăne. Primele fire albe în păr. Ah, chiar în față, la vedere. Am încercat să zâmbesc. M-am privit, chinuită, înapoi. Am încercat să plâng. Dar cum să plângi fără motiv? 

Și am căutat un motiv.

În acea noapte, am găsit nu unul, le-am găsit pe toate. Motivele singurătății mele. Ale nefericirii. Ale buzelor strânse și ale emoțiilor controlate. Ale ridurilor, ale tuturor neîmplinirilor mele. 

Cum v-am spus, sunt o proastă. Am crezut că am iubit un bărbat îndrăgostit de mine. 

Acel bărbat era îndragostit de el. De felul în care se simțea când ajungea la mine. În casa mea, mereu primitoare. Unde totul era pregătit și aranjat ca să-i placă. Ca să decidă, într-o zi, că rămâne pe mai mult „decât acum”. În brațele mele, în care avea cele mai liniștite nopți, când avea nevoie de pauză, și cele mai fierbinți, când avea nevoie de caldură. 

Am înțeles că sunt o proastă într-o banală zi de joi. Nimic nu prevestea o revelație atât de importantă. Am calculat toți anii, am făcut un scurt bilanț în gând și am înteles că s-a terminat. Că nimic nu este real și totul mi se pare.

Povestea mea de iubire abia acum începe.

Am plecat în vacanță. Singură, o lună, în Grecia. Voiam somn, masaje, apă, albastru care nu se mai termină. Am închiriat o mașină abia într-a doua săptămână, ca să vizitez și restul insulei.

M-am oprit să mănânc la o taverna amenajată în curtea unor localnici. Mi-au tot adus „din partea casei” bunătăți, le-am mulțumit pentru ospitalitate, le-am lăudat mâncarea și am transmis complimente bucătarului. Cum fac de obicei. Din casă a ieșit un bărbat de vreo 40 de ani. Bronzat, timid. Era bucătarul. De fapt, proprietarul restaurantului, gazda casei. Am făcut un schimb amabil de replici în engleză. Mi-a povestit un pic de insulă, de brânză, de pește, de legumele proaspete din curtea din spate. M-a invitat dimineața la pescuit. Mi-era incredibil de simplu, deși nu eram vreo mare cunoscătoare de engleză și nu vorbisem aproape nicioadată cu un bărbat străin. Totusi, mi s-a parut atât de potrivit să răspund afirmativ invitației lui, încât m-am mirat chiar și eu. Am plecat spre casă. Nu am reușit să dorm. Era ciudat și bine. Uitasem de riduri, de cearcăne și ani. Nici măcar nu îmi aminteam unde am trăit până atunci și cum am ajuns anume în Grecia.

Dimineața mă aștepta în fața hotelului. Am mers pe mare, la pescuit și am avut cea mai frumoasă zi din viața mea de până atunci. Nimic nu era complicat sau nelalocul lui. Când ne-am întors, m-a învațat să gătesc. M-a învățat câteva cuvinte în greacă. Seara, am urmărit impreună apusul. Primul meu apus care avea sens. M-a condus pe jos acasă și am vorbit în fața hotelului până dimineața. Apoi m-a dus într-un loc sublim, sa bem cafea și să urmărim răsăritul. Primul meu răsărit.

Așa am petrecut timpul, împreuna, descoperindu-ne, aflând lucruri noi despre viață, despre fiori și sentimente, până s-a terminat vacanța mea.

Ne-am despărțit greu. Tot ce îmi doream, era sa rămân  cu el, pe insulă. Dar el tăcea.

Eu ce pot să fac în țara ta?

Eu ce pot să fac în țara ta?

O să pot trăi fără tine?

O să pot trăi fără tine?

Mulțumesc.

Mulțumesc.

Cum? De ce? Ah…

Tacerile noastre vorbeau, se-ntrebau, se despărțeau, în cea mai scurtă noapte din viața mea. 

Când am plecat, m-am gandit că o să treacă. Că a fost o aventură sezonieră. Pentru mine, pentru el, pentru Grecia.

Speram să îmi treacă. Ce viitor pot avea eu cu un grec, pe o insulă unde nu cunosc pe nimeni? Și nici nu mi-a cerut să rămân …

M-a sunat. La telefon, ne întelegeam mai greu. I-am scris. Mult, complicat, îndrăgostit. 

Nu. Nu ni s-a părut. Totul era adevărat. Totul era al nostru.

Peste 2 săptămâni a venit la mine. În primele 15 minute am decis totul. Nu mă temeam de nimic. De schimbare, de baraje, de diferențe, de nou, de viitor. Asta voiam. Asta e al meu. 

Suntem împreuna. În Grecia, care a devenit patria mea. Casa iubirii mele. Casa în care nu ajungeam, dacă nu plecam, mai demult, în acea vacanță, pentru mine. Pentru liniște, masaj și mult albastru. 

Albastru, care nu se mai termină. 

foto: de aici

Maraton

Cea mai frumoasa poveste de dragostea din viata mea

Eu sunt genul de femeie care se indragosteste de un anumit tip de barbati, dar care in calitate de sot a ales un altul. Deoarece tipul ala de barbati de care ma indragosteam eu vesnic, nu era deloc unul potrivit pentru casnicie, nici, barem, pentru o relatie serioasa. Ma indragosteam de tipicii nativi ai zodiei Balanta, cu parul negru in vint, ochi visatori si buze care stiu a sopti complimente ce se lasa cu furnici pe piele, dar absolut incapabili sa isi asume anumite responsabilitati prozaice.

Era toamna. Toamna este anotimpul meu preferat, cum scriam si in compunerile din clasa a doua. Eu – studenta, vesnic ocupata cu diverse activitati prin Senat, cu program de perfectionare a limbii engleze, cu caiete liniate in culori si seara cu ore de dans oriental. Eram oarecum dezamagita dupa o relatie, care m-a lasat goala pe dinauntru, si cautam un refugiu in subconstient. El – student mai mare ca mine cu vreo 2 ani, cu ambitii cit Turnul Eiffel, cu un nivel IQ mai mult decit impresionant si cu acea atitudine dezinvolta care m-a facut sa-l remarc, odata, seara.

Ne-am intilnit cu privirile in multime. Ne-am lipit ca plusul si minusul unu magnet. Ne-am adorat din prima. Am devenit durerea de cap si motivul noptilor albe pierdute pe mess, unul pentru celalalt. Vorbeam despre orice. Despre situatia politica in Irac, despre parapsihologie, despre cit de frumoase sunt miinile mele facute parca anume pentru buzele lui. Nopti intregi pierdute in localul nostru preferat, ca dimineata la 4 sa iesim, sa urcam in taxiuri diferite si sa mergem acasa. El- la dinsul, eu- la mine. Suna ciudat, dar pot sa-mi amintesc doar vreo 5-6 sarutari. Dar criminale, vorba cintecului. Si atit. Am dormit intr-un pat, in pijamale, cuminti, am cinat si luat dejunul impreuna, ardeam de pasiune unul pentru celalalt, dar nu am facut niciodata dragoste. Noi am simtit ca aceasta va strica totul. Am simtit-o intuitiv. Am stiut ca in momentul in care vom deveni apropiati fizic, nu ne vom mai putea regasi pe NOI, acei noi care tremura cind se tin de mina, acei noi care citesc intr-o fundatura de parc carti rusinoase , acei noi care se viseaza reciproc.

A fost, absolut sigur, cea mai frumoasa poveste de dragoste din viata mea.

Maraton

Eu mă consider frumoasă atunci cînd el îmi spune că mă iubește

Poate n-aș fi scris acum despre dragostea noastră, despre dragostea dintre mine și el, dar mi-a plăcut ce am citit zilele acestea despre dragoste. Și mi-am amintit că e frumos și la noi, poate mult mai frumos, așa cum și vouă vi se pare că la voi e cel mai frumos. E așa cum trebuie să fie atunci cînd doi oameni se iubesc.

De ce mă iubește el atît de sincer, nici eu nu știu. Dar pentru ce-l iubesc eu? Pentru că e așa cum mi-am dorit să fie și pentru că știe foarte multe despre femei și viața în doi, de parcă l-ar fi citit din copilărie pe Jacques Salome. Eu însă îmi explic acest lucru altfel, deși nu știu dacă e adevărat, poate fi și de la altceva. Soțul meu are 3 surori, plus mama lui, fac patru. Deci a învățat de la 4 femei. Și toate acestea spre norocul meu. De aceea niciodată nu l-am întrebat de unde știe că e frumos să dăruiești florile fără peliculă, de unde știe să calce hainele atît de bine, de unde i-a venit ideea să asiste la nașterea copilului său, de unde știe că o femeie își dorește o casă mare, luminoasă și cu gradină, de unde știe să tacă, de unde știe cum să vorbească, de unde, de unde, de unde…

Și despre copii cunoaște la fel de multe. Surorile lui au fiecare cîte 2 copii. Și eu iar niciodată nu-l întreb de unde știe cu ce ierburi se fac băițe la copii, de unde știe să dea sfaturi despre alăptat, vaccinat și înțărcat…

El a luat tot ce-i mai frumos de la surorile și mama lui și a adus la noi în casă, în relația noastră, în iubirea noastră.

Cu el am mers prima oară la Paris, cu el voi merge și a doua oară. Cu el am văzut prima dată marea, cu el o voi vedea a nu știu cîta oară. Lui i-am plîns de dor prima oară și tot lui îi voi mai plînge cînd o să mă doară.

O spun sincer, viața mea e frumoasă pentru că el e un om minunat. Și eu mă consider la fel de frumoasă atunci cînd el îmi spune și îmi arată că mă iubește. Am mai spus-o undeva. O spun și acum, pentru că acesta este adevărul meu, adevăr de 7 ani.

foto: Wikimedia Commons

Maraton

Bliț de cursă lungă

Este imposibil să traversezi viața ancorată într-un singur sentiment, fără momente anapoda e imposibil să te bucuri de cele frumoase. O fi acesta prețul vieții: să pierzi, să fii trădată, înșelată, să te doară de boală sau pe dinăuntru până la lacrimi. Numai cu timpul îți dai deama cât de puțin contează prin ce treci și cât de mult importă cum le treci, cum reacționezi, cum le stăpânești pe toate, ce gânduri semeni și crești, să te vindeci. Dacă te apuci de colecționat răni sângerânde vei trăi ca o pasăre rănită, incapabilă să mai zboare vreodată.*
Poți să-ți cumperi o haină nouă, o ojă deochetă, o înghețată, să stai la un ceai cu o pereche de urechi libere, să fugi, să te ascunzi de oameni, de tine, să faci terapii și yoga, și jogging, dar nimic n-o să-ți injecteze mai multă poftă de viață decât o nouă dragoste.
Cel mai frumos detaliu al unei relații este primul scurt circuit, produs, evident, la primul contact. Ori primul scurt circuit, în general. Pentru că se întâmplă uneori să cunoști omul de mult timp, să te macini în aceeași sită, să treci prin același dârmon, dar nici să-ți vină în gând că te-ai putea îndrăgosti.
Magie există. Fiecare o simte în măsura în care este pregătit și descis să o simtă. Momentul în care te asaltează fiorii și este adevărata magie.
Dacă fiecare dintre noi suferă de nebunie, într-o formă nepericulos de ușoară, tind să cred că forma aceasta erupe autentic de frumos în momentele de scurt circuit. Când par în plus palmele cu tot cu brațe, de nu știi cum să le stăpânești, mai ales, unde să le bagi, dar, în același timp, nu-ți ajung numai două brațe pentru a atinge și a cuprinde. Când nu poți lega două cuvinte, uiți în ce limbă vorbești și dacă vorbești în fapt, dar îndrugi necontrolat gogomănii, pentru care ți se face rușine pe loc. Când nu-ți ajung ochi să admiri, nici nări să-i înghiți mirosul. Nici aer! Nici o viață să te saturi de iubit.
Credeam în magie și eram sigură că în viața mea acest lucru trebuia să se întâmple ca un bliț sau deloc. Eram oarecum pregătită pentru deloc și nu m-ar fi preocupat, dacă statutul meu nu i-ar fi preocupat atât de mult pe cei apropiați.
Noi ne-am văzut o singură dată și jumătate. În total, două ore, cu tot cu floare, cafea, dialog despre nimicuri, schimb de telefoane (mătincă și de adrese). La a doua întâlnire eram aproape căsătoriți.
Ne-am căsătorit. Am plecat departe cu un bărbat necunoscut, dar al meu. În primul an, mama, care știa cel mai bine că nu-i suflu nimănui în borș, se uita preocupată la toate microbuzele ce veneau de la Chișinău, dacă nu mă întorc cu valiza, pe totdeauna. Tata tot nutrea un grăunte de neliniște, care niciodată nu încolțește în vorbe goale.
Au trecut 7 ani de la bliț. Pe mama n-o mai preocupă microbuzele, tata și-a scos de pe suflet neliniștea. Ne leagă două SENSURI superioare ambițiilor, diferențelor de opinie, convingerilor; apartenenței etnice și politice; o zeamă dreasă ca la soacră-mea acasă și ziua de azi.
Acest text a fost preluat, cu permisunea autorului, de pe blogul Ganduri de plastic
foto: Bansky
Maraton

Venisem să mă angajez, dar m-am și îndrăgostit

Din ultimul an de liceu, pe o perioada de șase ani am fost într-o relație “bolnavă”, cel puțin așa o numeau prietenele mele! Nu, nu am fost bătută, sau ceva de genul ăsta, doar că nu am fost stimată și asta spune mult, în șase ani de relație nu am știut cum e să te simți iubită și prețuită, căci, vorba lui, noi, femeile am vrut egalitate între sexe, păi de ce ne mai văicărim, ne plîngem, cerșim iubire și cadouri…

În fine, ultimii doi ani eram sigură de un singur lucru, că vreau să scap de această relație cu orice preț, doar că vedeți voi, cum spune mama mea, deprinderea e mai rea ca rîia așa că, nu făceam decît să rabd și să tărăgănez o eventuală despărțire (între timp a mai suferit un accident care s-a soldat cu moartea unui om, iar eu ma simțeam obligată să-i fiu alături)…

Prietenele mele încercau să-mi facă cunoștință cu alți băieți, în speranța că mă vor ajuta, dar nimic… Asta pînă într-o zi frumoasă de început de primăvară, cînd l-am întîlnit pe El, pe actualul meu soț, în acea zi nu mi-am schimbat doar serviciul, ci și viața… Venisem să mă angajez, dar m-am și îndrăgostit; da, a fost dragoste la prima vedere! Și, deoarece fostul meu permanent mă speria că va pleca dacă ceva nu-mi place, nu a fost nevoie decît să tac, ca el să-și strîngă lucrurile, chiar a doua zi, și să plece (desigur, au urmat și insulte, și învinuiri, dar asta-i altă poveste). Deci, în 5 zile El deja a rămas peste noapte la mine, peste 2 săptămîni mi-a spus ca vrea să întemeieze o familie alături de mine, în 3 luni m-a cerut în căsătorie (eram în vacanță la mare), iar la 7 luni de cînd ne cunoșteam(10.10.10) am făcut nunta!

Toți, dar absolut toți, erau sceptici la început, că nu o să meargă, că nu ne cunoaștem destul, că ne grăbim… Dar, slavă Domnului, avem deja aproape 4 ani de căsătorie și ne iubim mai mult în fiecare zi! Alături de El, am învățat să mă prețuiesc, am învățat să primesc cadouri și flori fără o ocazie specială, am învățat că primul lucru pe care îl fac neapărat în fiecare dimineață, e să zîmbesc și să primesc un sărut! Te iubesc, pavlincik 🙂

Maraton

Povestea iubirii noastre

Mereu credeam si ziceam ca daca iti este dat sa fii cu cineva, se va intampla totul foarte rapid. Asa si a fost : in 3 luni dupa ce ne-am cunoscut ma ceruse de nevasta, la o luna de la cerere eram insarcinata, la 6 luni – eram casatorita si la un an de cand ne cunosteam venise si barza. Totul s-a intamplat cu viteza luminii….dar sa le luam pe randisor.

Ne ochisem la nunta prietenei mele : eu colega de clasa cu ea, El coleg de serviciu cu ea. Imi coseam o rochie pentru eveniment si croitoreasa zise ca nu a mai cusut astfel de model. Fraza aruncata de mine « ei, cine stie, poate-mi gasesc nire cu ea « – si-a facut efectul. Asa ca, fetelor, aveti grija ce pasarele va ies din gurita. Si daca venise vorba de « pasarele », in adolescenta pe la scoala toti colegii se numeau « taran/ca », nu era de bine. Si eu, fata de la capitala, dar toata viata am trait la casa particulara cu gradina-pasari-porci-prasit-cules, mai scapam cate un astfel de calificativ. Auzindu-ma, bunicuta imi zice : si cand va veti marita ambele (ca sor-mea tot ca mine) cu baieti de la tara, sa va vad toata ziulica poraind p’in gradina si pe la animele! …Asa si este, acum ambele maritate cu baieti de gospodari.

Asa, la nunta ne-am ochit, am dansat o basmaluta si atat. Apoi intr-o zi aveam nevoie de niste doc-uri sa le scanez, am cerut ajutor de la prietena proaspat casatorita, am tras o fuga in pauza de masa la ea la servici si desigur scanner-ul era la El pe masa. Cand ma intorsesem la birou, pe messenger ma astepta mesajul prietenei: Uite, El cere permisiunea sa iti scrie, poti sa-i dau ID-ul tau? Eu: Da-i, ce are?!, ca n-am sa ma « culc » cu el pe mess….cine-ar fi stiut, pe mess – desigur ca nu. Mai tineti minte ce ziceam de pasarele?!:D

Craciunul l-am facut impreuna, Revelionul impreuna – aici mi-a spulberat preconceptia ca la o serbare tre’ sa fie multa lume pentru veselie, am ris in noaptea de Revelion cum nu am mai ris toata viata, Craciunul pe vechi m-a dus la tara sa ma cunoasca parintii lui, exact peste o luna ma cere frumos de nevasta, intinzandu-mi capcana pe jos.

Impreuna suntem doi haiti, doi hliziti, doi strofoliti, este o vorba : doi nebuni intr-un calos, cred ca e despre noi. In familia noastra de obicei el e picioarele: stie ce vrea si cum sa obtina, calculat, organizat, iar eu sunt inima – mai zbor, mai visez « avioane si fluturi ». Am facut doi copii frumosi, si mai visam la cel putin unul, ca prea repede mai cresc si prea tare ni-s dragi cracaletii, pacat sa pierdem samanta buna )).


El ma face sa zambesc, sa rid, sa-mi vars veninul si sa-mi para rau, ma invata sa fiu mai calma, sa pun intrebari « dureroase » intr-un mod inocent si natural – asta chiar admir la el (consilierii si mediatorii au ce invata ). Invatam sa ne ascultam si acum, invatam impreuna sa fim parinti mai buni, dar si soti mai buni. Am invatat copiii sa fie creativi, mai ales de sarbatori: putem decora casa impreuna pentru orice eveniment, sa facem surprize si sa ne bucuram de ele chiar daca-s deochiate uneori… Am invatat sa ne sustinem, am invatat sa vorbim despre supararile noastre (mai intai le scriam, acum le discutam), am invatat sa ne apreciem si sa spunem… si inca mai invatam sa fim impreuna mai buni, sa ne slefuim. Dragostea poate fi nebunie/pasiune, de la care arzi si se alege scrumul din tine; asa ca noi ne iubim cum stim, mai domol si/dar cu scantei in ochi 😉

In concluzie pot sa va spun :


– aveti grija ce spuneti, ca ati putea « meni »;


– invatati sa va ascultati, sa va auziti, sa va iubiti in fiecare zi, caci viata de cuplu si de familie e munca;

– simtul umorului e « accesoriul » obligatoriu la un barbat, dar si in viata de familie.

Iubiti-va!!!

Maraton

El are mîinile calde…

Spunem cu toţii că ne dorim să fim mai liberi, dar, de fapt, tînjim după sentimentul de a şti că aparţinem cuiva… Cel puţin, eu mă consider fericită pentru că azi, îi aparţin.

L-am cunoscut acum 4 ani şi 5 luni… Totul a inceput de la un mesaj. Şi dacă nu răspundeam acelui mesaj? Mai scriam eu acum această poveste? El a adus un pic de haos în viaţa mea, haos din ăsta binevenit într-un mediu prea organizat sau poate le-a pus pe toate la loc într-un mediu prea dezordonat. Cu el am învăţat că iubirea nu se cumpără, dar se plăteşte scump. Cu el am învăţat că uneori e ok să laşi cearta nerezolvată pentru a doua zi. Îl iubesc pentru că orice s-ar întîmpla, cînd ajung în braţele lui, totul e ok. Îl iubesc pentru cum la cîteva minute după ce mă gîndesc la el, pe ecranul telefonului îmi apare numele lui. Împreună cu el am aflat că trecerea timpului poate face bine relaţiilor.

E uimitor cum un om poate să vorbească cu inima mea fără să rostească un cuvînt şi niciodată nu voi putea să explic ce aud cînd nu spune nimic. Poate e dragostea, poate dorul… Mereu mi-i dor de situaţiile în care noi suntem protagoniştii momentului! Ce frumos e în braţele lui! Sîntem unu. Şi dacă e cineva cu care să mă potrivesc, el e acela. E totul pentru mine. Îmi amintesc de el, îmi amintesc de prima noastră întîlnire. A fost de-ajuns o privire ce n-o pot uita. Tot ce am construit pe parcursul acestor ani îmi provoacă o tahicardie nebună. Probabil ţin prea mult la ce avem, de asta…

Avem o relaţie frumoasă care poartă cu ea un sentiment ce nu dă pace sufletelor noastre. El are mîinile calde, e puternic şi mă ridică în braţe, are principii, cîteodată spală vesela, îmi dă haina cînd mi-i frig, el îmi iarta gafele, mă pupă pe frunte, are poze cu mine, tace cînd eu spun tîmpenii, în magazin cheltuie ultimii bani pentru M&M’s, nu mă petrece întotdeauna, dar întotdeauna mă întîlneşte, el îmi va da numele de familie, îmi va face copii, el vrea să-mi schimbe viaţa şi eu pentru asta îl iubesc. Împreună obstacolele capătă dimensiuni neînsemnate, iar viitorul – contururi bine definite. Îl iubesc pentru că noaptea mă ţine protector în braţe pînă adorm. Şi îmi doresc toată viaţa să beau cafeaua de dimineaţă cu el, să îmi încheie fermoarul la spate dimineaţa şi să îl descheie seara.

Maraton

Este primul bărbat

Este primul bărbat care m-a găsit. El pe mine. De obicei – îi observam eu, sau ne observam. A apărut în viața mea într-un moment în care mă urcam pe pereți ca să scap de abuzuri, de vechea viață. În 2008. Tocmai lansasem blogul și descoperisem că pot scrie. Inclusiv poezie.

Scrisorile lui veneau pe mail, cu pseudonim.

2009. extras de pe blog.

cu ceva timp în urmă am început să primesc mailuri de la un necunoscut. ca în frumoasele romane franceze 🙂 nu ştiu cine îmi scrie. nu ştiu dacă mă interesează. iniţial am răspuns, după accea i-am blocat adresa, dar scrisorile au continuat să vină. şi am mai răspuns de cîteva ori.

Cam așa era comunicarea noastră pe atunci.
El:
‘tu-ceri’ “lu-mii” o fotografie nudă
‘fără-astru’
……………………….
apropie-ţi “tă-cerea” de tăcerea ‘lu-i..a ..-mea’
de “fere-astră”
………………………
aştrii
îşi asteaptă
individuarea
Eu:
aştrii
pot astepta
infinitul nu se va revărsa asupra zi-le
lor
ci numai tăcerile
ştiu cum e
să fii
trist

nu am aflat cine e pînă în noaptea dinspre 19 spre 20 august 2010. Scriam periodic. Știam că există. Era un joc criptic.

De atunci împărtășim secretul poeziilor noastre.

Suntem un cuplu mai straniu, pentru percepția majorității. Dintre noi doi el este Pămîntul și eu Focul. Timp de aproape 4 ani de cînd suntem împreună am trecut printr-o criză, în urma căreia am înțeles ce înseamnă să ai alături un Om.

Mă rabdă cu toate aiurelile mele, cu plecările mele fizice sau psihice sau spirituale. A reușit să găsească drumul spre inima fetiței mele. Îmi face cafeaua dimineața, iar eu îi gătesc seara.

Îl accept așa cum este. Nu îi cer să se schimbe. Am încrederea în capacitatea lui de a decide ce este mai bun pentru sine.

De cele mai multe ori certurile noastre sunt discuții calme și lungi la balcon, la o țigarădouătreipatrucinci. Le întoarcem pe dos și pe față.

Suntem două lumini, care sunt aprinse pe rînd, atunci cînd celălalt are nevoie.

Lumea nu începe și nu se încheie cu relația noastră. În ea încap oameni, evenimente, tăceri. Relația noastră este lumea.

Trăim astăzi. Și ne vorbim frumos, tandru și ne respectăm. Acesta este secretul poeziei noastre.

foto: flickr