Browsing Tag

psihologie

Interviuri

Diana Stănculeanu: „Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali”

http://carbonbikerepair.com.au/?encifkodf=cosa-sono-i-conti-demo-per-il-trading&8d2=e4 Diana Stănculeanu (România) este psihoterapeută specializată în terapii cognitiv-comportamentale și coordonează, în cadrul Organizației Salvați Copiii, Centrul de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii (CEECC) și o rețea de centre de consiliere pentru părinți. Este practiciană acreditată în furnizarea de programe de educație parentală adaptate nevoilor copiilor și autor și coautor de studii, manuale și articole despre caracteristicile și specificul de dezvoltare al copiilor. Trainer internațional în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA, grație cărui a fost posibil acastă discuție.

 

http://battunga.com.au/?giopere=come-fare-treding&48a=6b Partea I

 

Când vorbim între noi, femeile, mame de copii, de multe ori, ajungem la concluzia că generația de copii de azi, este foarte diferită de noi, diferită într-un mod pozitiv – este cu mult mai inteligentă, cu mult mai deschisă, cu mult mai descurcăreață. Este asta obiectiv sau doar o percepție a noastră, fiind mame?

 

Cu siguranță există un grad de subiectivitate în această evaluare, însă această afirmație, că generațiile de azi sunt diferite, este una foarte validă și reală, pentru că copiii cresc nu doar în funcție de moștenirea genetică pe care o moștenesc de la părinții lor, însă un rol extrem de important în felul în care li se construiește personalitatea îl au factorii de mediu, ceea ce se întâmplă în jurul unui copil, experiențele directe de viață pe care le trăiesc. Ori în momentul de față, copiii au factori de influență un pic diferiți decât i-am avut noi. Da, noi i-am avut pe părinții noștri, am avut apoi grădinița, școala, colegii, le au și ei în continuare, dar accesul în online, realitatea virtuală, felul în care ei accesează informațiile și se conectează în acest mediu virtual care devine, dincolo de școlaritate, o dimensiune extrem de importantă în viața copiilor, realmente modifică semnificativ, felul în care personalitatea copiilor din ziua de azi se construiește comparativ cu personalitatea noastră, în sensul în care școala și părinții nu mai sunt demult unicele surse de informație, unicele modele, ci, iată, există și alte contexte în care ei cresc, se formează, se dezvoltă și care n-au neapărat legătură cu mama, cu tata, cu profesorul de la școală. Au legătură cu colegii, dar nu doar în relații de față în față, ci și în acele relații din mediul online, în care mult din viața lor se desfășoară, iar accesul timpuriu și nemediat la informație îi face să fie atât de iuți, îi face să fie uneori foarte sfidători cu ceea ce înseamnă manualul și cartea, care erau sursele de bază pentru cunoașterea noastră, când eram noi mici.

 

În acest sens, nu riscăm să ajungem la etapa în care lumea în care trăim și care este creată de noi, cei care au crescut în alte circumstanțe și realități, să nu mai fie potrivită pentru această generație? Nu este prea retrogradă pentru ei?

 

Nu știu dacă este neapărat retrogradă, dar clar, este diferită. Cred că diferența majoră vine din faptul că noi am creat această lume și, în același timp, suntem utilizatori de online, utilizatori digitali, dar nu ne-am născut cu digitalul în viața noastră. Chiar în viața părinților tineri din ziua de azi, online-ul, internetul au intrat la vârste mărișoare, eram studenți. Eu eram studentă când am avut prima adresă de e-mail. În momentul în care stau de vorbă cu un adolescent și îi spun că pe vremea mea nu exista internet și nu aveam adresă de e-mail și nu aveam cont de Facebook, realmente se uită ca la un dinozaur, pentru că este un gen de lume pe care ei n-o pot concepe. Ei, trezindu-se în această lume, făcând ochi în acestă lume, cunoscând-o așa cum este și considerând că doar așa este normal să fie. Nu întâmplător li se spune generația copiilor digitali. Evident că acesta este doar unul dintre multiplii factori care contribuie la formarea copiilor de astăzi, dar este unul important, ale cărui consecințe nu cred că le putem anticipa în acest moment, nu știm cum vor fi ca adulți copiii care sunt diferiți astăzi, ce știm însă că, apropo de prospectele lor de adulți, există multe analize care vin din zona pieții muncii și care deja ne spun sau le spun angajatorilor că vor trebui să-și restructureze foarte puternic politica de resurse umane, politica de menținere a unui angajat la un loc de muncă, condițiile de muncă, pentru a-i ține pe acești copii, viitori tineri adulți, într-un context de muncă care va fi complet diferit față de felul în care muncim noi astăzi.

În contextul acestei lumi digitale și progresiste în care s-au născut acești copii, tema bătăii copiilor încă stârnește multe discuții în contradictoriu. Cum poți în anul 2018 să mai discuți atât de aprins la acest subiect, la care s-a spus deja totul?

 

În România este la fel. Subiectul împarte țara în două. Suntem în același spațiu cultural, în esență, în care părinții din ziua de azi se zbat între tradiții și modele culturale personale, și felul în care au fost crescuți, și perle de înțelepciune, de tipul: ”Bătaia e ruptă din Rai”, ”Unde dă mama, crește”, ”Copiii sunt ca covoarele, trebuie scuturați”. E greșit să spui că în România sau în Moldova nu există modele de educație parentală, ele există și sunt atât de puternice, apropo de moștenirea culturală, iar, pe de altă parte, avem programe noi de educație parentală, avem acces la informație care ne spune cât de nocivă este bătaia pentru dezvoltarea copilului, avem Convenția cu privire la drepturile copilului, pe care și România și Republica Moldova le-a ratificat, Convenție care interzice orice formă de violență asupra copilului, nu doar cea fizică, ci și cea emoțională. În anumite țări există legi, în România există această lege din 2004, care interzice orice formă de violență fizică. A-ți trosni copilul nu este o alegere greșită de educație parentală. În România în acest moment, a-ți trosni copilul este un comportament ilegal, pedepsibil prin lege. Și cu toate acestea, avem această dezbatere care rupe țara în două, pentru că modelele culturale sunt atât de puternice. Pentru a accepta că a-ți lovi copilul este o sălbăticie, trebuie să faci pace cu felul în care ai fost crescut, să faci pace cu faptul că pe tine te-au trosnit părinții tăi. Să accepți că au făcut-o dintr-o sumedenie de motive, care nu aveau legătură cu cât de mult te iubesc sau nu. Sunt niște mecanisme psihologice ale traumei care ne fac, în timp, să dăm o semnificație pozitivă traumei, m-a bătut spre binele meu, dacă nu mă bătea, cine știe cum ajungeam, pentru că mintea umană trebuie să găsească un sens, un rost în ceea ce ni se întâmplă rău, astfel încât să n-o luăm razna. Și când sursa răului, bătaia, este și sursa iubirii, mama are două mâini, cu una mă mângâie, cu una mă trosnește, are aceeași gură, cu care o dată îmi spune că mă iubește, o dată îmi spune că i-am nenorocit viața, când sursa iubirii și a violenței este aceeași, mintea noastră poate s-o ia razna și atunci trebui să-i dau un rost violenței, să-i dau o semnificație pozitivă, ca să nu dezvolt celălalt gând, dacă mama mă bate, înseamnă că nu mă iubește. Și atunci mă agăț de primul gând, mama mă bate, tocmai pentru că mă iubește și îmi vrea binele.

 

Așa intrăm și în viața de cuplu, cu aceeași convingere…

 

Exact. Aceste bagaje internalizate, dar care sunt atât de vechi în noi și sunt atât de consistente, și ca să schimbăm bagajele astea, trebuie să ne gândim, să analizăm, să restructurăm relația cu primii și cei mai importanți oameni din viața noastră – cu părinții noștri. Puțini dintre adulți au niște relații atât de sănătoase cu părinții lor, atât de active, atât de prezente, atât de intense. Nu știu câți adulți își sună părinții de dor sau și-i sună că trebuie, sau pentru că e Crăciunul și e de bun simț să-i dau un telefon, sau să avem o cină chinuită în familie. Sunt mulți adulți care spun: „Ahh, cina de Crăciun cu părinții, n-am chef, dar trebuie s-o bifez…”, dar acest „n-am chef” spune multe despre istoria emoțională cu care am ieșit din familiile de origine. Și această poveste e atât de puternică în noi, că „probabil că m-a bătut pentru că îmi voia binele„, devine credință pe care noi o folosim în felul în care ne creștem copiii. Și mai este încă un aspect, dincolo de ceea ce am vorbit până acum, mulți încă apără disciplina dură, autoritatea, mâna de fier, pentru că nici nu știu cum să procedeze altfel.

Dacă nu luăm doar la nivel de țară, dar și de regiune, că e aceeași situație în Rusia, în Ucraina, peste tot în fostul lagăr socialist, înseamnă că suntem toți cu probleme psihologice? Țări întregi ar trebui să se trateze. Cât este de real asta?

 

Există o suferință emoțională generalizată, un context care nu ne ajută. Am aflat, venind aici, despre gradul uriaș de migrație economică, care face ca în foarte multe familii, copiii să fie lipsiți de sprijinul măcar al unuia dintre părinți. Mulți copii care cresc în familii în care măcar unul dintre părinți este plecat undeva la muncă în străinătate… Și contextul actual de viață nu e suficient de sigur, încât eu să-mi permit resurse să mă vindec, pentru că eu în continuare trebuie să supraviețuiesc, trebuie să găsesc soluții, trebuie să mă zbat cu sărăcia, trebuie să mă bat cu un sistem educațional în prăbușire…

 

Ca să te vindeci trebuie să conștientizezi că ai o problema, dar majoritatea populației  nu acceptă acest lucru…

 

Da, majoritatea nu acceptă lucrul acesta, însă există o minoritate în creștere, o văd în România, categoric o văd și în Moldova. Există atât de multă cerere de educație parentală, încât în momentul în care educatorii, psihologii, medicii, profesioniștii din zona sănătății mintale dintr-o țară încep să ceară asta, e clar că ei au detectat o nevoie, dar au detectat și o portiță mică-mică de intervenție. Și este adevărat că schimbarea n-o să vină semnificativ și peste noapte, pentru că chiar și în țările scandinave, care sunt model de creștere pozitivă a copiilor, schimbările au venit în zeci de ani. Suedia a interzis bătaia asupra copiilor în 1979, având la momentul respectiv niște procente mari de utilizare a pedepsei corporale în familie, 60-70 la sută, ca să ajungă în 2017-2018 sub 10 la sută, deci vorbim de un procent în scădere de,  50 la sută, în 40 de ani. 40 de ani rulezi două generații. Trebuie să ne dăm timpul ăsta. Nu știu dacă aveți lege în Moldova, cred că nu aveți, ai fi surprinsă, dar la nivel global doar 57 de țări au pedeapsa asupra copiilor interzisă prin lege. În cele mai multe părți din lumea asta este ok să lovești copilul și să-l crești cu violență. Dar în puține țări lucrurile încep să se schimbe, doar că probabil alte țări sunt mai sănătoase decât țările noastre și eu cred, ca și tine, că avem în contextul ăsta cultural un grad de suferință, ca popor, extrem de puternică, care a venit și din felul în care am fost crescuți, dar care a venit și din contextele opresive în care am fost conduși. E o violență care venit nu doar de la mama și de la tata, a venit și de la conducătorii noștri.

Depresia este un alt subiect care la noi este deseori interpretată ca un moft, ”suferi de prea mult bine”. Înțeleg că și copiii fac depresie și aș vrea să explicăm puțin ce înseamnă o depresie și, mai ales, depresia la copil. Este această depresie cauzată de starea de „prea bine” și că are de toate, că „dacă ar fi ieșit de dimineață să prășească 10 hectare, cum făceam eu pe timpuri, nu mai avea el depresie”?

 

Copiii care au depresie din prea mult bine, de obicei, constatăm că au prea multe obiecte și oportunități materiale, dar prea puțină prezență și afecțiune și interacțiune directă parentală. Eu lucrez  cu copii care fac depresie din prea mult bine, dar sunt copii crescuți cu bona, crescuți în școli private, unde stau de la 8 dimineața până la 7 seara, unde sunt duși și sunt luați de un șofer, care își văd părinții un pic seara, înainte de a dormi și îi mai văd poate un pic în weekend. Și dacă asta se întâmplă la vârste mari încolo, e într-un fel, dar când lucrurile se întâmplă când ai 5 ani, 6 ani, 7 ani, 11 ani – deja e altceva. Sunt acei ani în care copiilor le este dor de părinții lor și și-i doresc în viața lor. Mama și tata sunt jucăria supremă. Nu-mi trebuie jucărie scumpă, vreau să-i am pe ei, chiar dacă ne jucăm cu scobitori la masă, dar ma joc cu ei, avem interacțiune directă, creăm relația de atașament care este primul obiectiv de dezvoltare al ființei umane și are loc în primii ani de viață și este cel mai protectiv împotriva depresiei de-a lungul timpului. Să am niște relații sănătoase de atașament cu oamenii importanți din jurul meu. Ori când, din varii motive, acești oameni lipsesc sau nu sunt prezenți în maniera în care copilul are nevoie sa fie prezenți, eu învăț niște lucruri despre mine și despre lume. Pot să învăț că nu sunt demn de-a fi iubit, că n-am valoare, că nu merit, că orice altceva este mai important pentru părinții mei decât eu și dacă eu nici măcar pentru părinții mei nu contez, cum aș putea conta pentru altcineva. Și astea sunt primele convingeri despre sine cu care creștem, pentru care avem nevoie de ani de terapie, ca să le schimbăm și să acceptăm ca merităm iubire, că merităm să fim în relații sănătoase, că merităm să ne fie ok, dar e un proces de vindecare tare dureros și tare lung. Și da, există depresie în rândul copiilor. Noi o numim depresie reactivă. Depresia are și niște cauze doar interne. Sunt persoane care fac depresie, pentru că pur și simplu substanțele din creierul lor, responsabile cu starea de bine, se numesc neurotransmițători, se produc în cantitate foarte-foarte mică. E ca atunci când ai oase fragile. pentru că ai insuficiență de calciu. Uneori faci depresie pentru că în creierul tău se produce foarte puțină serotonină și atunci ai o stare emoțională constant proastă, complicată și, ca să-ți fie bine, trebuie să iei medicamente. În cazurile copiilor, lucrurile nu stau așa. De aia, depresia lor o numim reactivă, în sensul în care un copil face depresie, ca răspuns, ca și consecință la ceva ce se întâmplă în viața lui. Am vorbit de părinți și de lipsa lor, poate să fie o cauză. Poate să schimbe școala. Schimbatul școlii pentru copil nu înseamnă doar schimb clădirea, înseamnă că pierd o grămadă de prieteni, înseamnă că pierd poate niște profesori la care am ținut, înseamnă că nu știu unde mă duc, școala nouă, oricât n-ar fi ea de bine marketată de către părinți, să te duci la o școală nouă grozavă pentru respectivul copil este doar o gaură neagră, un mare necunoscut pe care nu știe ce să pună. Poate să fie bine, poate să fie rău, el nu știe în momentul ăsta. Înseamnă că pierde cartierul în care a crescut. Deci sunt atât de multe pierderi, pentru care un copil, pe moment, s-ar putea să nu aibă resurse să facă față. Și lucrurile se vor rezolva abia după ce constată că noua realitate, care după prima etapă în care e o gaură necunoscută, se umple cu experiențe bune. Un preșcolar poate să facă depresie, când i se naște un frate. Apariția unui copil mic în familie nu este un eveniment pozitiv pentru toată lumea. Pentru un copil de 4-5 anișori, apariția unui frățior mai mic nu înseamnă automat mai multă iubire. De obicei, înseamnă părinți mai obosiți, mai puțin disponibili, extenuați, cu toleranță scăzută la frustrare, cu o concentrare majoră pe nou-născut, pentru că nou-născutul este sută la sută dependent de părinți, cu mai puțin timp pentru primul născut, cu așteptări noi pentru copilul mare: „Tu de acum ești mare, trebuie să înțelegi.”.

 

Cum se manifestă depresia la copii atât de mici? Iși dau părinții seama că este o depresie?

 

Nu prea își dau seama. Ba, mai mult, manifestările unui copil cu depresie sunt deseori etichetate ca și comportamente de răsfăț și sunt pedepsite suplimentar, ceea ce nu face decât să accentueze problema, pentru că adesea în cazul copiilor mici depresia este „arțăgoasă”. Când ne gândim la persoane cu depresie, ne gândim la multă tristețe, la multă izolare socială, la retragere, lipsă de chef, cuvinte puține, mult plâns, dificultăți de somn. Un copil cu depresie nu arată neapărat așa. Foarte puțin arată așa. Cel mai adesea copilul cu depresie este iritabil, este agitat, are comportamente agresive, n-are răbdare, toleranța lui la frustrare e la piciorul broaștei. N-are chef de nimic, dar respinge agresiv: „Du-te!”, ”Lasă-mă!”, „N-am chef de tine!”. Iși distruge jucăriile, dacă e școlar, spune: „La naiba cu școala! N-am chef de școală!”. Se transformă într-un cumul de comportamente tare nesuferite, tare greu de dus, pentru care, cel mai adesea, părinții au ca soluție pedeapsa, cearta, critica, etichetarea, adică fac fix pe dos decât are copilul nevoie să se întâmple. Se retrag și mai mult sau îi transmit mesaje negative, când copilul are nevoie de un mesaj de tipul: „Văd că ți-e greu. Văd că ceva e în neregulă. Deocamdată nu înțeleg ce e cu tine. Dar uite, eu sunt aici și dacă mă ajuți, găsim cumva o soluție.”

 

Cum se tratează un copil de depresie?

 

Eu lucrez destul de mult cu copii cu depresie. Munca grea în tratarea copilului cu depresie ține de munca cu părinții lui. Pentru că așa cum spuneam, depresia copiilor mici este reactivă, în contextul în care ceva se întâmplă în viața copilului și atunci trebuie să lucrezi cu contextul de viață și, cum un copil are foarte puțin control și foarte puțină putere în a-și modifica condițiile vieții, trebuie să ajungi la oamenii care au această putere și aceia, cel mai adesea, sunt adulții – părinți, cadre didactice cu care ținem legătura, pe care îi învățăm ce să spună, cum să facă, cum să procedeze, ce atenție să acorde, în ce fel de comportamente să fie pusă acea atenție, încât copiilor să le fie bine. Și evident că lucrăm și cu copilul, el nu este exclus din aceasta poveste, dar lucrurile sunt cam 60/40 – 60 la suta lucrul cu adulții, 40 la suta lucrul cu copiii. Este un procent care se schimbă în favoarea copilului, când acesta intră în adolescență. Din adolescență încolo, oricare ar fi dificultatea copilului, el devine principalul beneficiar al unui proces de consiliere și de terapie, pentru că adolescenții sunt autonomi, pentru că în adolescență ceea ce vine de la mama și de la tata începe să conteze din ce în ce mai puțin și atunci investiția se face masiv în adolescenți, nu lăsăm deoparte părinții, dar lucrul cu ei este mult diminuat, comparativ cu vârstele mici, când lucrul cu părintele este semnificativ, e majoritar și lucrul cu copilul este, oarecum, minoritar.

 

Va urma…

Diana Guja

Interviuri

De ce inselam?

Cu cativa ani in urma am dat de un interviu la tema adulterului care mi-a parut mai clar decat tot ce citisem pana atunci. Intervievatul, Aldo Naouri, a spus pe nume unor lucruri pe care noi, deseori, le trecem cu vederea.

„Sanatatea psihica a copiilor se face in patul parintilor”.

go  Aldo Naouri este un renumit pediatru francez, care nu ezita sa cupleze pediatria cu psihanaliza, creand astfel un amestec exploziv, ce suscita intotdeuna un viu interes din partea admiratorilor sai, precum si critici acerbe din partea unor  colegi.

sie sucht ihn 92224 Doc. Naouri practica pediatria din 1966, in cabinetul sau privat din Paris.  http://makse.com/?kremel=all-online-dating-sites-world%27s-largest-dating-directory&02c=dd Pe langa activitatea sa de pediatru, Aldo Naouri mai scrie si carti. 

enter Dvs. Sunteti un pediatru, nu terapeut de cuplu. De ce ati scris cartea despre adulter ?

https://infotuc.es/esminec/4874 Aldo Naouri: Deoarece sanatatea copiilor se face in patul parintilor. Dupa 40 de ani de experienta in pediatrie, am ajuns sa constat ca o buna sanatate sexuala a cuplului parental conditioneaza sanatatea psihica si fizica a copilului. Din aceasta cauza am avut intotdeauna un viu interes pentru viata amoroasa a mamelor si tatilor care veneau sa ma consulte.

iq conto demo Cartea Dvs. se intituleaza ”Adultere” http://htadesignvn.com/?prostin=un-hombre-soltero-puede-adoptar-en-mexico&259=00 Ati folosit intentionat acest termen, cu accentuate conotatii moralizatoare, religioase chiar ?

forum rencontre lyon telephone A.N: Da, deoarece chiar daca asistam la liberalizarea moravurilor, un adulter ramane un adulter. Etimologic acest cuvant se traduce astfel ”a se indrepta, prin eroare, spre ceva ce se gaseste dincolo de…”, in cazul nostru, dincolo de cuplu. Mai concret, adulterul se defineste ca o ruptura a pactului implicit de fidelitate cotractat de doi indivizi ce se unesc sexual.

follow link Nu este oare aceasta notiune complet depasita ?

http://battunga.com.au/?giopere=opzioni-digitali-60-secondi-truffa&fb1=8b A.N. Nu mai mult decat notiunea de viata in doi. Dovada este faptul ca astazi, cand oricine are posibilitatea sa-si schimbe partenerii in fiecare zi, toti depun eforturi majore pentru a forma un cuplu durabil. Or, de ce formam un cuplu? Pentru ca celalalt ne ajuta sa ne reparam pe noi insine, fiind noi insine. Atunci cand cautam un ”altul altul” inseamna ca primul ”altul” nu ne-a fost de ajuns. In acest caz ar fi bine sa ne intrebam ce se intampla cu noi si de ce partenerul actual nu-si poate duce ”misiunea” pana la capat.

Semnifica oare aceasta ca unii sunt predispusi si altii nu spre infidelitate ?

A.N. Fiecare individ poarta in sine o urma  ”eterna” a unei placeri considerabile, traite in primele luni ale vietii sale, cand, in bratele mamei, el se simtea viu din plin, pana a se crede nemuritor. Daca copilul nu este frustrat prea devreme de mama sa, el va pastra intotdeauna acest sentiment exaltat de imortalitate, incercand mereu de a regasi placerea traita altadata.

Ba mai mult, intr-o societate laxista si hedonista, cum este a nosatra, unde pulsiunea sexuala este incurajata si unde nimic nu trebuie sa limiteze placerea, considerata un drept, individul va lua drept obligatie revenirea la acea stare de extaz. Si daca acesta (extazul) nu-i este procurat de partenerul sau partenera sa, el va cauta in alta parte, unde il va gasi probabil, dar pentru o perioada scurta. De facto, el nu va face altceva decat sa alerge de la o iluzie la alta.

Aceasta teorie exclude posibilitatea unei iubiri de la prima vedere, pentru altcineva decat partenerul nostru obisnuit, dar ea se poate intampla!

A.N. Intrbarea pe care trebuie sa ne-o punem este: de ce oare aceasta se intampla (iubirea de la prima vedere)? Raspunsul este simplu: deaorece am gasit in acest ”altcineva” ceva ce ne readuce imediat extazul trait in bratele mamei noastre.

Pe scurt, adulterul, este iarasi ceva de care putem invinui mamele

A.N. In masura in care ele poarta copilul, mamele se aseamana cu soferul unei masini: ele sunt responsabile de “pasagerul” lor, dar nicidecum vinovate. Eu nu judec, punctul meu de vedere este cel al unui pediatru. Eu incerc doar sa analizez fenomenul adulterului prim prisma celor vazute pe parcursul consultatiilor si sa inteleg care sunt cele mai bune conditii posibile pentru a creste un copil azi. Atunci cand adulterul porneste de la o iluzie produsa de prima educatie, eu sustin ca nu ar fi bine de transmis copiilor nostri iluzia cum ca ei ar putea regasi intr-o zi starea de extaz absolut despre care am vorbit anterior. Or, din ceea ce ramane in noi de la mamele noastre, determina- sau nu- sentimentul de a fi in drept de a reproduce simtul puterii infantile.

A-si insela partenerul, inseamna a refuza de a fi adult ?

A.N.: Da. Atunci cand suntem condusi de aceasta iluzie a imortalitatii, refuzam conditia de adult. Or, a fi adult, in definitia mea, este de a accepta conditia noastra de muritor. Cel care comite regulat adultere ramane, mai mult sau mai putin, infantil.

Fidelitatea- sau infidelitatea- este inscrisa in genele noastra, la fel ca si culoare ochilor ?

A.N.: Nu. Suntem fideli, daca reusim sa reglam din timp relatia cu mama noastra. Daca acceptam sa plasam pe cineva intre ea si noi, fiind totodata constienti ca aceasta ne va ”rupe” de la ea. Pe de alta parte, noi suntem cu desavarsire infideli atunci cand ”pasionalul” mai persista in aceasta relatie, pana la a ne face incapabili de a pune pe cineva intre sine si mama decat o persoana de pasaj, fie acesta partenerul obisnuit sau un partener adulterin.

Pentru a rezuma, atunci cand nu ne-am rezolvat problemele cu mama, avem putine sanse de a crea un cuplu unde adulterul ar fi abesnt!

A.N.: Daca mama isi transforma fiica sau fiul in ”obiectul” sau, daca tatal a fost absent, sau daca mama nu l-a lasat sa-si joace rolul de tata, copilul devenit adult risca sa se indrepte spre adulter. Din aceasta cauza eu am declarat intotdeauna ca cea mai buna mama este aceea care accepta, inainte de toate, de a fi femeia barbatului sau!

Unde este raportul cu adulterul?

A.N.: Cuplul nu este decat o formatiune, destinata sa aplice ”Legea Speciei” ce vizeza interdictia incestului din cele mai preistorice timpuri. Aceasta lege, insa, are un punct fragil : relatia mama-copil, care este propice unei derivari incestuoase. Orice mama doreste ca copilul ei sa nu duca lipsa de nimic (”incestus” in latina), ceea ce este indispensabil in primele luni de viata a unui copil, dar daunator in continuare. Or, nicio mama nu poate frana spontan aceasta inclinatie, ea o poate face doar cu ajutorul tatalui acestui copil, adica plasind tatal intre ea si copilul sau si nu lasindu-l in urma copilului sau. Toate aceastea depind de istoria acestei femei, de statutul pe care mama sa l-a acordat tatalui. De aici si vine soliditatea cuplului.

De aici reiese ca, impiedicand o mama de a-si adora excesiv copilul, un tata salveaza acest copil de viitoarele deceptii amuroase?

A.N.: Da. In general, trebuie evitata ”infantolatria” (adorarea excesiva a unui copil) care transforma viata de cuplu intr-un esec. Astazi, cand doi indivizi se unesc intr-un cuplu, totul se desfasoara astfel, incat iti poti imagina ca umbrele parintilor lor nu mai inceteaza sa pluteasca deasupra acestui cuplu.

Oare nu a fost intotdeauna asa ?

A.N.: Nu. Altadata, casatoriile erau, in mod general, aranjate. Odata cu consumarea ceremoniei, parintii stiau ca si-au facut datoria si incetau sa se mai amestece in viata tanarului cuplu. Astazi, in numele ”infantalotriei”, parintii se simti autorizati sa continuie sa se bucure de copiii lor, chiar deveniti adulti, ceea ce ii face sa intervina si in viata lor familiala. Mesajul lor este ”De vreme ce tu iti adori copilul, tu trebuie sa intelegi ca eu tot de ador”, ceea ce este catastrofic pentru viata de cuplu.

De ce ?

A.N.: Deoarece aceasta atitudine infantilizeaza tinerii parinti si, in timp ce ei sunt parinti la randul lor, cum pot ei oare sa se debaraseze de urma lasata in ei de propria lor mama? Acesta este o poarta deschisa spre adulter!

Dar, infidelitatea a existat intodeauna, mai ales in cadrul casatoriilor aranjate, pe care Dvs. pare-se le apreciati!

A.N.: Eu nu sustin aceasta, eu doar subliniez ca faptul de a inlocui casatoriile aranjate cu cele libere, nu a rezolvat problema adulterului. Doi indivizi ce se cupleaza, chiar si prin libera alegere, sunt condamnati vitam aeternam la un lucru de tranzactiune, care, singurul, poate asigura durata cuplului.

In masura in care noi traim din ce in ce mai mult, nu este oare normal sa formam mai multe cupluri pe parcursul existentei noastre?

A.N.: Eu nu sustin ca adulterul este o oroare, mai ales ca exista adultere care s-au incheiat cu o viata de cuplu perfect durabila si armonioasa. Eu afirm insa, ca faptul de a trai mai mult nu ne scuteste de a  ”gandi” timpul, de a reflecta asupra faptului ca suntem trecatori si ca vom lasa in urma noastra copii ce vor lua ca model stilul nostru de viata. Fenomenul divorturilor va fi o regula in trei generatii, durata unui cuplu se va reduce la 2-3 ani, noi vom asista la un fel de poligamie diacronica, ceea ce nu ne va ajuta de a da repere clare si structurate copiilor nostri. Ei vor creste cu ideea ca nu-i niciun motiv de a se fixa de cineva, de unde si singuratatea.

Doar atat… Aceste apropouri sunt foarte reactionare si culpabilizante pentru parinti! Nu este este asta oare o ideologie de pediatru?

A.N.: Este si eu imi asum acest fapt. Cred ca este de datoria mea sa intocmesc un contra-discurs pentru a dezvolta o rezistenta impotriva miscarii ”totul este permis”. Lumea ma trata deja de reactionar acum 20 de ani, cand eu vorbeam de importanta rolului tatalui int-o familie. Astazi, toata lumea este de acord cu mine!

Sa vorbim de adulter mai concret. In primul rand, unde incepe el?

A.N.: In momentul in care dorinta se fixeaza pe altcineva decat partenerul nostru obisnuit.

Vreti sa spuneti in fantasme? In acest caz, suntem toti adulterini!

A.N.: Absolut, si aceasta din motive simple: activitatea  de autocercetare pe care o efectuam impreuna cu partenerul nostru este intr-atit de dificila, incat noi suntem adesea impinsi de gandirea noastra sa o radicalizam, sa o declinam in mai multi ”altii”.

Ce semnifica aceasta?

A.N.: Daca visam la un alt partener decat partenerul obisnuit, inseamna ca l-am confundat pe ultimul cu noi insine, intr-o fuziune coplesitoare. Noi cadem in necesitatea unei fantasme adulterine de fiecare data cand celalalt se comporta ca o mama cu noi si viceversa. Cel mai bine, pentru a-si pastra partenerul, este de a nu raspunde la toate necesitatile sale, ci de a-l face sa resimta lipsa de sine!

Sa luam exemplul unei tinere femei, casatorita de 10 ani, intotdeauna fericita cu sotul si copiii ei. Ea se indragosteste foc de un alt barbat. Ce trebuie ea sa faca, in opinia Dvs.?

A.N.: In primul in rand, sa nu considere din start ca mariajul ei este pierdut si sa reflecteze asupra mizelor, pentru a incerca sa reziste fata de ceea ce o copleseste.

In numele cui ?

A.N.: In numele celor in care ea a investit pe parcursul ultimilor 10 ani! Eu voi compara aceasta situatie intr-un mod mai trivial, cu o operatiune financiara: nu veti risca ceea ce ati economisit timp de ani de zile pentru o ”lovitura” la Bursa, stiind ca, statistic, riscati sa pierdeti totul! Cedand in fata unei pasiuni, care duce spre necunoscut, riscam sa facem sa explodeze tot ceea ce am construit.

Este legea ratiunii contra legii inimii!

A.N.: Desigur, si aceasta este iarasi parerea unui medic ce vizeaza protejarea copiilor de la suferintele strict inevitabile care apar atunci cand parintii  lor se separa. Acum, daca i-as fi prieten, posibil ca i-as spune acestei femei: ”Distreaza-te, nu spune nimic si vezi unde te ve aduce aceasta pasiune”. Iar daca acest adulter ii poate permite sa-si salveze familia, i-as spune ”Inainteaza!”. Problema este ca noi nu cunoastem consecintele a toate acestea dinainte.

Adulterul poate fi, deci, salvator?

A.N.: Unele adultere sunt utile dinamicii cuplului. Am cunsocut cazul unei femei care si-a luat amant chiar dupa nunta, istoria sa adulterine a durat 15 ani, apoi a luat sfarsit. O luna dupa ruptura, sotul acestei femei, care nu a stiut niciodata nimic, a cerut divortul. E posibil, ca viata dubla echilibra aceasta femeie, ca adulterul era compensatoriu. Este regretabil ca ea nu s-a gandit la aceasta, deoarece frustrarea ce a urmat despartirii de amantul sau a si provocat divortul.

Dvs. sustineti ca nu trebuie dezvaluit in niciun caz, fata de partener, un adulter; nu este oare aceasta un mod de a propavadui, dupa mai mult de 50 de ani de la relatia Sartre-Beauvoir, o reintoarcere la ipocrizia stramosilor nostri?

A.N.: Eu denunt intr-un mod violent  schema ”cuplului liber” creat de Sartre-Beauvoir! Aceasta este o utopie, o iluzie, o oroare! Ei au contractat acest pact, dar nu l-au respectat deloc, ei s-au ascuns de atatea lucruri. Problema este ca, cu notorietatea si statutul lor, ei au atrenat o multime de oameni sa procedeze ca dansii, ceea ce a ocazionat multe nenorociri. Eu sunt categoric aici: cand un adulter survine, cel mai bine e sa nu vorbim despre el niciodata, deoarece aceasta situatie este traita intotdeauna intr-un mod extraordinar de violent de catre partenerul inselat. In toate cazurile, adulterul marturisit lasa urme dificil de suportat.

Deci, el nu poate fi trait nicioadata ca un joc, ca o indragostire usoara, distractiva?

A.N.: Nu, si printre altele, in psihanaliza, jocul este considerat ca o tentativa de a stapani angosa in fata mortii. Adulterul ne trimite la urma lasata in noi de mama noastra, care ne-a facut sa credem ca suntem nemuritori…Aceasta este, printre altele, mult mai puternic resimtit de barbati decat de femei, pare-se.

Inselam diferit, in dependenta daca suntem barbat sau femeie?

A.N.: Da. Barbatii inseala mui mai usor, asa dupa cum si confirma statisticile. Cand un barbat declara: ”Este adevarat, eu te-am inselat, eu m-am culcat cu Cutare, dar nu a fost nimic mai mult decat sex”, trebuie sa-l credem. In revansa, pentru o femeie, trecerea spre actul adulterin, are consecinte cu mult mai grave. Aceasta se explica in modul urmator: un barbat, trecut deja prin corpul mamei sale in timpul sarcinii, va plasa intotdeauna femeia vietii sale pe locul doi, primul loc fiind ocupat, definitiv, de mama sa. Femeia, neavind experienta corpului tatalui sau, va plasa orice barbat, trecut prin viata sa, pe primul loc, astfel stergand urma precedentilor.

Cine suporta mai greu adulterul?

A.N.: Barbatul inselat isi spune: ”Organul meu genital nu i-au fost indeajuns”, el se va simti literalmente castrat (lacanienii nu vorbesc de angoasa mortii, ci de angoasa castrarii). Femeia inselata, ea nu se simte castrata, deoarce ea nu poate fi castrata. Ea are, in plus la toate, ceva ce ii este specific, ceea ce niciun barbat nu va putea distruge: doza de iubire homosexuala ce ramane in ea in urma relatiei cu mama sa.

De aici, spre a gasi mai acceptabil adulterul masculin, nu este dact un pas!

A.N.: Experienta arata ca, pur si simplu, femeile il suporta mai usor. Dar eu nu am spus niciodata ca adulterul este acceptabil in sensul general al termenului.

Putem fi fideli o viata intreaga,traind in societatea de azi?

A.N.: Fiind onest, nu stiu ce sa va raspund.

Trebuie sa revenim la interdictii, in materie de adulter?

A.N.: Da, deoarece interdictia este salutara in transmiterea schemei pe care noi o desenam copiilor nostri. Legaturile noastre sociale sunt astazi foarte slabe. Ele sunt umplute cu interdictii absurde: sunteti sanctionati daca nu platiti orele de parcare, iara daca va inselati sotia, nicio problema, sunteti pe puctul de a fi aplaudat chiar. Este urgent sa reconstituim o legatura sociala si amuroasa coeranta.

Traducere si adaptare din franceza: Diana Guja

sursa „ELLE” din 25 septembrie 2006

Foto: Nathália Bariani/Unsplash

Dragă redacție

Cu tine te nasti si cu tine mori

Azi toata ziua ma gândeam sa scriu despre iubirea de sine, si ieri tot, dar nu m-ai ajungeam sa o fac. Acum in drum de la Bucuresti spre Chisinau, gandurile prind forma.

Despre iubirea de sine am auzit ani in urma, cu mintea o intelegeam, dar nu stiam cum se aplica. Iubirea de sine se invata, si se cunoaste. Prima data am auzit despre iubire cand eram mica, la biserica: sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti, atat. Insa la biserica nu s-a explicat ca nu sa-i iubesti pe altii mai mult, si pe urma pe tine, ci sa te iubesti pe tine, si dupa aia, cum te iubesti pe tine sa ii iubesti si pe ceilalti. Ca cea mai importanta fiinta in viata ta esti tu. Tie iti datorezi, tu esti centrul universului tau, cu tine doar trebuie sa te compari, si in primul rand pe tine sa te iubesti. Cu tine te nasti si cu tine mori.

Eu am incercat multi psihologi, si din pura intimplare, intr-un moment de rascruce, l-am gasit pe al meu. Fiinta care mi-a spus ca a te iubi pe sine, inseamna a te cunoaste pe tine, si a te accepta. Inseamna a te intreba ce vrei, ce iti place, ce doresti de la viata, ce simti in diferite situatii. A te observa.

A te iubi pe sine insemna a nu accepta in viata ta oameni care nu iti fac bine, a nu sta in relatii care nu iti satisfac anumite necesitati, a nu sta intr-o relatie din frica de a pierde, din frica „ce o sa zica lumea”.

Iubirea de sine inseamna a nu accepta un job care nu ti se potriveste, sau care nu iti place. Iubirea de sine, inseamna ca tot ce faci, felul cum traiesti, cum te comporti cu tine, cu ceilalti, treci prin sita: eu ma iubesc si vreau pentru mine doar ce imi face bine. Si mergi cu aceasta regula prin viata, regula iubirii de sine.

Poti incepe a te iubi pe tine la orice varsta, si in orice moment. Si schimbând atitudinea fata de tine, vei schimba intregul tau microcosmos.

Nu vreau sa judec societatea noastra, sau educatia, nu vreau sa-i caut scuze s-au sa o indreptatesc, doar ca atat femeile, cat barbatii nostri, insa poate intr-o masura mai mica, nu stiu a se iubi pe sine, iar de aici porneste radacina multor rautati. As putea spune ca de aici se poate de schimbat traiectoria vietii noastre, daca dorim.

Text: L

Foto: Jon Tyson/Unsplash

Interviuri

Psihologia n-are nimic de a face cu astrologia, cu parapsihologia, cu alte abordări de tip ”hocus-pocus”

Cu o experiență de peste 20 de ani în domeniul psihologiei clinice și psihoterapiei, prof. univ. dr. Daniel David a fost unul dintre specialiștii care a introdus în psihologia românească o serie de discipline moderne, precum psihodiagnosticul și psihoterapiile validate științific⁠, psihologia evoluționistă⁠ și genetic counseling. Totodată, a structurat  psihoterapiile cognitiv-comportamentale în mecanisme instituționale funcționale, fiind autorul primului tratat în domeniu și fondatorul primei asociații de profil din România.

Printre realizările profesorului David se numără și publicarea studiului ”Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală” (ed. Polirom, 2015). Bazându-se pe o amplă cercetare derulată între anii 2005 și 2015, cartea oferă un profil psihologic al românilor ce contrazice nu de puține ori binecunoscutele clișee care circulă despre acesta.

La ora actuală, prof. univ. dr. Daniel David deține funcția de prorector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și este președinte al Asociației Psihologilor din România.

L-am prins pe profesorul David,  în timpul ultimei sale vizite la Chișinău, când a susținut o lecție în fața unui public de profesioniști, la tema tulburărilor de personalitate. M-am folosit de această ocazie pentru a discuta cu dumnealui despre terapia cognitiv-comportamentală (TCC), gândirea irațională, psihologie și pseudo-psihologie.

*Această întâlnire a fost posibilă Proiectului moldo-elvețian MENSANA.

Stimate domnule profesor, ce este terapia cognitiv-comportamentală (TCC) despre care auzim vorbindu-se tot mai des în ultimul timp?

În lume în acest moment există foarte multe abordări terapeutice. Acestea, practic, sunt de ordinul câtorva sute. Sunt diverse estimări, 300 – 500. Toate abordările astea se subsumează, însă, în trei paradigme mari și, din punct de vedere istoric, cele trei paradigme sunt următoarele: abordarea dinamic-psihanalitică (cea mai veche), abordarea umanist-existențială-experiențială și cea mai nouă – abordarea cognitiv-comportamentală.

În abordarea cognitiv-comportamentală avem foarte multe variații, dar toate sumează aceleași paradigme care spun că emoțiile și comportamentele noastre problematice nu sunt generate de evenimentele din viață, ci sunt generate de modul în care noi interpretăm evenimentele din viață. Vedeți, la nivelul simțului comun nu există această perspectivă, la nivelul simțului comun oamenii fac, de obicei, legătura între evenimentele de viață și emoțiile. Ei spun că sunt triști, fiindcă le-a murit cineva apropiat sau sunt furioși, fiindcă nu-i ascultă copiii, dar adevărul este că ei nu sunt triști, fiindcă le-a murit cineva apropiat. Sunt triști fiindcă gândesc și interpretează într-un anumit fel acest lucru. Nu sunt furioși că nu-i ascultă copiii, sunt furioși, fiindcă ei interpretează într-un anumit fel faptul că nu-i ascultă copiii. Și atunci terapia cognitiv-comportamentală vine și spune că există o mediere cognitivă între evenimentele noastre de viață, experiențele de viață și emoțiile, și comportamentele pe care le avem. Această mediere ia formă specifică în diverse tulburări psihice, fiindcă în tulburări specifice vei avea cogniții specifice și ideea fundamentală este: Vrei să schimbi emoțiile? Vrei să schimbi comportamentul? Atunci trebuie să schimbi modul de gândire, adică trebuie să schimbi gândurile iraționale în gânduri sau cogniții raționale cu diverse tehnici.

Tehnicile sunt foarte multe: tehnici cognitive, tehnici comportamentale, tehnici experențiale. Terapia cognitiv-comportamentală nu este definită de tehnicile pe care le folosim. Ea este definită de conceptualizarea pe care o folosim, adică de acea idee că toate emoțiile și comportamentele sunt mediate cognitiv. Ce tehnici folosești tu după aceea, ca să modifici cognițiile iraționale, asta iese din domeniul TCC, fiindcă poți folosi tehnici psihanalitice, tehnici umaniste, tehnici existențiale, scopul este să modifici cognițiile iraționale.

Cine are nevoie de terapie cognitiv-comportamentală?

Dacă ne uităm, de exemplu, în ghidurile clinice internaționale, și sunt două care sunt mai mari și mai cunoscute (SUA – ghidul stabilit de Asociația Psihologilor Americani, Marea Britanie – ghidurile NICE), acolo ai toate tulburările majore abordate, tulburările de tip depresiv, tulburările de tip anxios, tulburările legate de comportamentele alimentare, tulburările de personalitate, tulburări de tip psihotic, schizofrenie sau alte tipuri de psihoze. Observăm că majoritatea, nu mai știu dacă 80-90 la sută, sunt tratamente de orientare cognitiv-comportamentală. Deci, asta înseamnă că ele au trecut studii clinice riguroase, arătând că sunt mai eficiente, raportate la diverse condiții de control. Deci, cine are nevoie de TCC? Oricine care are o suferință psihologică diagnosticată clinic. Nu există o formă de terapie în momentul ăsta care să fie mai eficientă decât TCC pentru tulburările de sănătate mintală cunoscute.

De asemenea, cred că pot beneficia de intervenții cognitiv-comportamentale și oamenii sănătoși. De exemplu, factorul irațional de care am vorbit în TCC este un factor de vulnerabilitate. Respectiv, cineva s-ar putea să aibă cogniții iraționale fără să aibă o tulburare psihică grea, deoarece cogniția n-a fost provocată de un eveniment de viață. Dacă identifici cognițiile astea, ai putea să intervii cât omul este încă sănătos din punct de vedere psihologic, să-i modifici factorii de vulnerabilitate. De exemplu, la copil în școală: copilul încă n-are depresie, dar are stilul de gândire irațional. De ce să lași să experențieze nu știu ce eșecuri sau pierderi în viață și după aceea să aibă depresie, când se poate interveni prompt.

 Ce înseamnă stil de gândire irațional? Cum poate un copil să aibă stil de gândire irațional?

În principiu, stilul de gândire irațional se bazează pe faptul că cognițiile, modul tău de raportare la diverse situații n-are suport logic, empiric și pragmatic.

Sunt patru procese iraționale majore care sunt mai cunoscute și anume: tendința de a-ți formula propriile dorințe în termeni de trebuie cu necesitate. Altfel spus, noi, ca oameni, avem dorințe. Dorințele noastre se pot referi la propria persoană, la ceilalți sau la viață. Unii dintre noi facem un salt ontologic irațional și ajungem să credem că dacă mi-am dorit ceva, acel lucru trebuie să se întâmple. Ajungem să spunem că noi trebuie să facem diverse lucruri, ceilalți trebuie să facă diverse lucruri, că viața trebuie să fie într-un anumit fel. De ce este irațional? Fiindcă n-ai niciun suport logic că, dacă tu îți dorești ceva, acel lucru și trebuie să se întâmple.

Un om care are cogniții iraționale nu este considerat un om cu probleme psihologice, ci are vulnerabilitate spre probleme psihologice.

De ce sunt oameni care au tipul ăsta de gândire?

Eu aș spune că cei mai mulți oameni au stilul de gândire irațional, doar că nu este unul complet generalizat, adică în orice situație. Unii au un stil de gândire irațional în anumite contexte, alții pot să generalizeze și-l au în foarte multe contexte. Sunt multe teorii de ce am ajuns noi să gândim astfel. Unele dintre teorii sunt explicabile evoluționist. Așa cum avem predispoziția pentru a învăța ușor limbajul natural, fără să trebuiască să facem mari eforturi, tot așa avem această predispoziție pentru a învăța acest stil irațional, care ne-a ajutat în cursul evoluției speciei noastre, când trăiam mai degrabă într-un mediu primitiv, în care era nevoie să ne satisfacem nevoile de bază, cu sarcini foarte simple. Acest stil absolutist, rigid, a fost un stil care a ajutat pe strămoșii noștri să supraviețuiască și noi suntem urmașii lor, avem această predispoziție.

Deci, noi ne naștem așa?

Da, ne naștem cu această predispoziție, care se poate transforma sau nu într-o cogniție irațională, dacă mediul și cultura te ajută. Noi avem predispoziția pentru limbajul natural, dar dacă nu este bombardat cu limbajul natural, copilul nu învață limbajul. La fel se întâmplă și cu cognițiile iraționale. Avem predispoziție spre cogniție irațională, dar dacă cultura nu ne-ar bombarda cu conținuturi iraționale, nu le-am asimila.

Al doilea proces irațional major este tendința de a catastrofa, de a transforma răul într-un rău mai mare decât este, a spune că ce se întâmplă e cel mai mare rău ce ți se poate întâmpla. Tendința de a evalua global oameni, situații și lipsa de toleranță la frustrare. Oamenii gândesc în termeni de ”nu pot suporta”, ”nu pot tolera”.

Alternativele raționale sunt clare – în loc de gândire rigidă, o gândire flexibilă, așa-numita flexibilitate psihologică; în loc de catastrofare – o evaluare nuanțată a situațiilor negative, în loc de intoleranță la frustrare – toleranță la frustrare, în loc de evaluare globală – evaluare specifică contextuală și comportamentală. Spre exemplu, când cineva nu obține o performanță la o anumită sarcină, nu are sens să-i faci o evaluare globală, spunându-i că-i prost și incapabil, poți să-i spui simplu că comportamentul său a fost neperformant. E o mare diferență când îi spui unui om ”ești prost” versus când îi spui unui om ”tu ești ok ca om, dar comportamentul tău în situația asta n-a fost suficient de bun”. Tu, ca om, ți-l poți îmbunătăți. Dacă-l faci prost, un prost cum să-și îmbunătățească comportamentul?

De câte ședințe este nevoie pentru a schimba stilul de gândire?

Depinde de tulburare.

Să luăm un om sănătos, care nu are o tulburare, dar are o vulnerabilitate…

Acolo depinde cât de tare este vulnerabilitatea. Mai întâi ai testele psihologice, prin care măsori stilul de gândire rațional sau irațional, ai un anumit profil al omului, că unul s-ar putea să gândească mai degrabă în termeni catastrofici, altul gândește în termeni de evaluare globală, altul le poate avea pe toate. Vezi care este nivelul și care este tăria cognițiilor respective și după aceea ai programele de intervenție. Nu știu ce să vă spun, poate să dureze de la patru-cinci ședințe până la 25-30 de ședințe cu un om sănătos. Depinde, cum am spus, de tăria stilului de gândire irațional.

Cum poate un om, care nu a fost diagnosticat cu o tulburare,  să realizeze că are nevoie de terapie? Când este momentul să se adreseze unui specialist și dacă astfel de moment există, în general?

Un om sănătos, de obicei, dacă nu are suferință emoțională și suferință psihologică, nu prea vine de bună voie la psihoterapie, decât dacă este un om foarte educat, care învață despre aceste lucruri, conștientizează că în discursul lui și în modul lui de raportare la situații apar cognițiile astea iraționale despre care a auzit. Își dă seama că reprezintă un factor de vulnerabilitate și că în viitor s-ar putea să dezvolte probleme iraționale și decide să meargă pentru o optimizare și o dezvoltare personală, aș spune, nu pentru terapie. Sigur că e terapie cognitiv-comportamentală, dar n-o face pentru tratament.

Trebuie să fii foarte cult sau informat, ca să înțelegi că ai nevoie de consultațiile psihologului. Ce facem cu oamenii care nu au nivelul respectiv de cultură sau informare?

Politici publice ar fi trebuit făcute. Vedeți, astfel de lucruri ar trebui învățate în școală. Așa cum copiii învață o mulțime de lucruri despre mediu, despre realitatea fizică, ar trebui să primească și o educație psihologică. Psihologii din școală ar trebui să facă această testare a nivelului de cogniții iraționale, a vulnerabilităților pe care le au copiii, că e mai ușor să le găsești dinainte și să le modifici, decât să aștepți până când copilul dezvoltă ADHD, depresie sau anxietate.

Ce trebuie să cunoască un client atunci când caută un psiholog sau când simte că are nevoie de un psiholog? Cum alege psihologul? Există niște reguli? Cum alegem din multitudinea de oferte, cum înțelegem care e diferența între, bunăoară, un astro-psiholog și un psiholog?

În primul rând, psihologia este o știință. Pe piață, în domeniul sănătății, în general, nu doar în psihologie, sunt și abordări care sunt non-științifice. Și în medicină unii tratează cancerul cu abordări ”hocus-pocus”, care n-au nicio legătură cu știința. În domeniul sănătății mintale, cu atât mai mult există această alternativă non-științifică la serviciile pe care le oferim. Ei bine, oamenii trebuie să fie informați, să știe că psihologia este o profesie științifică și când vezi psihologia combinată cu abordări pseudo- sau non-științifice nu investi timp și bani în acea direcție, fiindcă vei pierde și timp, vei pierde și bani, și ameliorarea va fi probabil slabă sau de scurtă durată. Du-te spre acei psihologi care fac ceea ce se cheamă intervenții psihologice validate științific, adică pentru care sunt dovezi că funcționează. Acum, dacă ai timp, și bani de cheltuit, și vrei să mergi la un astro-psiholog ca un element de entertainment și de căutare a unor dezvoltări personale, este opțiunea ta. Dar dacă ai o suferință psihologică și vrei cu adevărat să fii tratat, nu amesteca lucrurile. Un psiholog nu are voie să amestece lucrurile. Când faci psihologie, fă psihologie. Psihologia n-are nimic de a face cu astrologia, cu parapsihologia, cu alte abordări de tip ”hocus-pocus”. A le combina este o mare problemă, iar asociația noastră profesională din România încearcă să facă distincție între cele două. Nu poți interzice unui om, care este și psiholog, să facă și astrologie, și horoscop, dar poți să-i spui că în cabinetul de psihologie sau când scrie ”psiholog” pe tăbliță, cele două să nu fie combinate, că nu e voie.

Și în România pseudo-știința este puternică. Totuși sunt câteva nuclee care promovează ceea ce se cheamă evidence based psychology, așa cum e evidence based medicine, e vorba de terapii validate științific, care sunt puternic promovate de un număr suficient de mare de oameni și centre puternice.

Eu nici nu mă aștept și nici nu cred că ar trebui interzise abordările astea pseudo- și non-științifice. Ele au existat de-a lungul istoriei și în alte domenii mai vechi și mai bine organizate, cum este medicina. E naiv să crezi că în psihologie le vom putea interzice, dar ce putem face este să educăm oamenii și când aleg, să aleagă în funcție de informații la zi, adică să aleagă în cunoștință de cauză, să nu spună după ce a fost la un astro-psiholog că nu mi-a spus nimeni că, de fapt, asta nu este o abordare validată științific. Dacă el, știind că pentru depresia lui există terapie cognitiv-comportamentală sau altă formă de terapie tradițională bine validată, dar alege să meargă pe o abordare care leagă depresia de conjuncția lui Mercur cu Venus sau de o energie universală subtilă sau alte lucruri de genul ăsta, o face pe banii și pe pielea lui. Noi l-am informat, noi nu-l putem opri.

Cu copiii este mai mult sau mai puțin clar, pe ei fi ideal să începem din școală să-i învățăm despre psihologie. Dar ce facem cu maturii care au ieșit demult din școală și au deja o experiență de viață?

Cu cei maturi, presa are un rol foarte important și politicile publice din țările respective. Mamele educate ale copiilor cu probleme sunt cele care pot declanșa schimbarea. O mamă educată care are un copil cu ADHD sau cu tulburări de spectru autist sau cu tulburări de internalizare sau de externalizare, merge, se uită la ghidurile NICE din Marea Britanie sau se uită la ghidurile din SUA, la ce recomandări se fac pentru  ADHD, de exemplu. Când vine la psiholog, ea nu mai spune ”Copilul meu are o problemă”, iar tu să faci ce vrei în cabinetul tău. Mama te întreabă ”Am văzut că în SUA tratamentul respectiv este recomandat, dvs. îl practicați?” Tu spui ”Nu, eu practic altceva”, mama spune ”Bine, mulțumesc, dar nu cu copilul meu și nu pe banii mei și pe timpul meu”. Deci, se schimbă practica pe această linie, dar s-ar putea mai mult. Ar trebui ca organismele de specialitate să creeze ghiduri, să distribuie informații, avertizări împotriva pseudo- și non-științei. Acum sunt mai multe canale prin care poți s-o faci. Prin ce predai la universitate, prin orele de consiliere din licee și din școlile primare, prin politicile publice pe care le pot face diverse ministere, iar media să fie sensibilă la astfel de lucruri și să le promoveze.

Cum stau lucrurile în România la acest capitol? Cât sunt de informați cetățenii români în legătură cu psihologia?

Lucrurile s-au schimbat mult față de acum 10-15 ani, fiindcă și noi, centrele mari, am reușit să facem traininguri în paradigma validată științific. Am avut mii de studenți în ultimii ani, care, la rândul lor, sunt împrăștiați în toată țara și ei văd probabil zeci, sute de pacienți, vorbesc între ei, vorbesc cu alții.

Cât de mult influențează situația social-politică din țară asupra sănătății psihologice a cetățenilor ei?

Sigur că poate să influențeze, dar nu uitați, contează factorul de vulnerabilitate. Altfel spus, problemele psihologice rezultă din interacțiunea celor doi factori: evenimentele stresante, economice, sociale etc. și factorul de vulnerabilitate. Cineva care n-are vulnerabilitate cognitivă, reușește chiar în fața situațiilor problematice de viață să nu dezvolte probleme emoționale și psihologice. Nu-i vesel și bucuros, dar dezvoltă emoții sănătoase negative, adică e nemulțumit. Dar nu-i depresiv, furios și agresiv. Dar sigur că aceste evenimente sunt factori precipitatori. E clar că dacă ai vulnerabilitatea, astfel de evenimente o pot transforma în probleme emoționale și psihologice.

Deci, până la urmă putem spune că oamenii sunt diferiți și interpretează diferit ceea ce se întâmplă în jurul lor?

Da, dar există niște patternuri stabile de interpretare. Unii tind să interpreteze irațional, alții tind să interpreteze într-o manieră flexibilă rațională și se adaptează. Sunt unii oameni care au o vulnerabilitate atât de mare, încât stresori minori, care pentru altcineva nu reprezintă un mare stresor, pot să declanșeze probleme complicate. Și sunt alți oameni care au o reziliență atât de mare, adică cognițiile raționale sunt atât de puternice, încât, oricât de mari sunt stresorii, nu se decompensează, nu dezvoltă tulburări emoționale și psihologice.

Poate fi reziliența cultivată?

Da. În școală aș vrea să văd cursuri, aș vrea să văd  ore de dirigenție, aș vrea să văd pe psihologul școlar că face ateliere cu copiii, în care să-i învețe cum să gândească flexibil și nu rigid, cum să nu catastrofeze, ci să nuanțeze elementele negative, cum să-și dezvolte toleranța la frustrare, cum să învețe să nu se evalueze global, ci să se evalueze rațional, contextual. Aceste lucruri ar trebui implementate în curriculum școlar. De exemplu, cum s-a întâmplat în Australia. Două treimi din școlile din Australia la un moment dat aveau programe de parenting, programe de creștere a rezilienței pe ideea de cogniții raționale. Noi am avut la Cluj, în urmă cu trei ani, un proiect european în care am lucrat cu copiii din trei județe și cu profesorii lor. Au fost câteva mii de copii și sute de profesori, pe care i-am învățat aceste lucruri.

În Moldova are loc reforma serviciilor de sănătate mintală. Cum credeți, are aceasta sens în contextul social și economic actual din țara noastră?

Da. Și aveți un avantaj foarte mare. Multe lucruri nu există în Moldova, mai ales dacă vă raportați la țări vestice, poate chiar la România. Dar dacă vă propuneți, puteți face un sistem care ia tot ce-i mai bun din tot ce există și atunci reușești să arzi etape și să te racordezi direct la spațiul internațional.

Dar cum rămâne cu mentalitatea la nivel de țară? Să luăm, de exemplu, faptul că această reformă prevede incluziunea socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală, ceea ce este interpretat negativ de o mare parte a populației.

Sperie, știu că sperie. Și în România sperie. E o chestie culturală. Această schimbare trebuie folosită ca o oportunitate. Avantajul Moldovei este că e o țară mai mică. Dacă este un ministru, un prim-ministru, care chiar dorește să facă lucrurile ok, le poate face. Faceți-le ca în Olanda, ca în Elveția și o să fie bine.

Cât timp ar dura sa că se schimbe felul în care societatea percepe persoanele cu probleme de sănătate mintală?

Eu țin minte că imediat după Revoluție, când eram student și am început să lucrez, stigma asociată condițiilor psihologice era foarte mare, chiar și în orașele mari. Acum în orașele mari nu mai există o stigmă mare asociată condiției clinice. Dimpotrivă, unii oameni încep să o vadă ca un element de educație. Dacă ești un om educat, când te doare dintele mergi la stomatolog, când ai o problemă psihologică nu te duci la vrăjitor, la prieteni, cunoștințe, rude. Te duci la specialistul care te poate ajuta să-ți rezolvi problema respectivă. Deci, este un semn de educație. În zonele mai rurale, mai sunt probleme. Oamenii mai cred că a merge la psiholog echivalează cu ideea că ești nebun, că e ceva ce trebuie ascuns.

Pe Facebook și alte rețele de socializare, circulă foarte multe sfaturi și articole pseudo-psihologice care devin virale. Ce facem cu ele?

Asta se întâmplă și din cauza faptului că specialiștii s-au retras și au abandonat spațiul public. Un angajament al departamentului nostru a fost să nu refuzăm vreo invitație pentru interviu, pentru televiziune, pentru a scrie în presă. Nu fiindcă vrem să ieșim în față, apropo de tulburări de personalitate. Nu vrem să fim histrionici narcisiști. Dar dacă te retragi din spațiul public, ai lăsat un gol în care vor intra astro-psihologii și atunci vei sta și te vei plânge că ne inundă, că sunt peste tot, că oamenii nu mai știu… Du-te și tu. Nu înseamnă că trebuie să-i interzicem pe ei, lasă-i să-și exprime punctul de vedere. Eu niciodată nu am fost de acord cu ideea că putem câștiga cu știința, dacă interzicem non-știința. Nu. Lasă-i să se exprime, dar du-te tu, omul de știință, cu un limbaj de interfață, în spațiul public, în piață, explică ce faci și bate pseudo-știința acolo, astfel încât omul să înțeleagă ce se întâmplă.

De exemplu, cu vaccinările. Medicii au stat foarte liniștiți, că ei au știință, studii… N-au mai ieșit, n-ai mai auzit în ultimii ani de campanii de vaccinare, ce-a făcut vaccinul pentru specia asta, că ne-a dublat speranța de viață, care sunt riscurile nevaccinării etc. Apoi s-au trezit brusc că în spațiul public e o mișcare extraordinar de puternică anti-vaccin. Sunt șocați, nu le vine să creadă. Acum se regrupează, dar n-ar fi trebuit să părăsească spațiul public. Omului trebuie să-i amintești mereu că există știință, pseudo-știință, non-știință. Dacă tragi știința și o duci în universități și laboratoare, și lași spațiul public la dispoziția pseudo- și non-științei, să nu te miri la un moment dat că oamenii o vor alege.

Vă mulțumesc!

Notă: Prima dată acest interviu a apărut pe site-ul trimbos.md

Autoare: Diana Guja

Foto: Neil Thomas/Unsplash

 

Din viață

Ce psiholog recomand?

Una dintre rugamintile care mi se adreseaza cel mai des este sa recomand un psiholog. In asa cazuri raspunsul meu este unul standard: „Este foarte greu sa recomanzi un psiholog. Ceea ce merge unui om, este total nepotrivit pentru altul. Haideti mai bine sa vedem ce recomanda lumea in comentarii, reiesind din experienta lor”. Mai departe scriu o postare cu rugamintea de a recomanda psihologi, verificati, terapia cu care a dat rezultate si incep sa vina comentariile cu diferite nume. Pe unii psihologi ii cunosc personal, despre altii am auzit doar.

Este eficienta aceasta metoda? Mai degraba, nu. Dar asta e parerea mea, pe care o voi argumenta.

La moment, sunt estimate intre 300 si 500 de abordari terapeutice. Acestea, insa, se subsumeaza in trei directii mari – abordarea dinamic-psihanalitica (salut lui Freud), abordarea umanist-existentiala-experentiala (salut lui Nietzsche, Heidegger, Yalom) si abordarea cognitiv-comportamentala (salut lui Beck).

Si acum, cat de „la locul ei” va fi rugamintea de a recomanda un psiholog? Ce fel de psiholog? Ce terapie trebuie sa practice acel psiholog? Poate vrei un psiholog-barbat sau poate psiholog-femeie? etc., etc., etc.

Ok, se poate intampla ca prin nu stiu ce minune, sa-ti recomand exact ceea ce-ti doresti, dar poti oare sa fii sigur/a ca specialistul recomandat de mine va fi cineva cu care ai putea stabili o relatie de incredere? Se poate intampla ca psihologul iti va fi, pur si simplu, antipatic. Si nu poti explica de ce si cum. Sau nu intelegi ce vorbeste. Sau nu iti inspira incredere. Sau nu poti sa te deschizi in fata lui. Nu poti si gata. Sau te enerveaza ca iti da sfaturi pe care nu le-ai cerut. Sau iti judeca actiunile. In toate aceste cazuri, nu cred ca trebuie sa insisti cu vizitele la el.

Eu am avut cateva incercari cu psihologii. In linii generale, a fost ok, dar rezultatele n-au fost de durata, „eliberarea” venea pentru un timp scurt, de exemplu, cat eram in cabinet, in fata specialistului, insa cum ieseam pe usa nu aveam niciu reper. Simteam ca lucram la suprafata. Sau ca viziunile lor sunt in contradictie absoluta cu viziunile mele. Am facut si exercitii. Si meditatii. Si scrisori am scris. Dar nu a mers. Pentru mine nu a mers. Atunci am facut o pauza. Am „lucrat” pe cont propriu. Am cautat. Am citit, si nu neaparat din psihologie. Am citit fictiune, non-fictiune. Am ascultat lectii. Toate acestea laolalta mi-au deschis si mai mult caile de acces spre mine. Ca rezultat, am ajuns la forma de terapie care imi este aproape, care ma ajuta si care simt ca e ceea ce corespunde a ceea ce sunt acum si prin care pot gasi raspunsuri. Aceasta este psihanaliza.

Dar, iarasi, e vorba de mine, de experienta mea, de felul in care vad lucrurile, de personalitatea mea, de caracterul meu. Voi recomanda cuiva psihanaliza? Nu stiu. Stiu sigur ca mie nu mi-as recomanda terapia cognitiv-comportamentala, foarte la moda acum. Pentru ca nu mi se potriveste. Nu corespunde felului in care inteleg si vad eu lumea si locul omului in ea. As polemiza cu cei care practica aceasta terapie ca este orientata spre rezultate imediate, de suprafata, si pe obtinerea de performante. E rau asta? Nu. Dar nu este o terapie pe care as face-o, deoarece acum am nevoie de altceva. Dar sunt sigura ca terapia cognitiv-comportamentala este perfecta pentru foarte multa lume.

Ce psiholog recomand? Pe cel de care ai nevoie. Dar pentru a sti de cine ai nevoie, trebuie sa intelegi ce vrei de la o terapie. Uneori, insa, se poate intampla sa intelegi asta chiar in cabinetul psihologului si sa mai intelegi ca mergeti pe cai diferite. Dar asta e deja alta tema.

 

Text: Diana Guja

Foto: Pim Chu/Unsplash

Evenimente

Una-doua, punem etichete. Cateva idei de la lectia Dr. Daniel David

Am fost ieri la lectia publica sustinuta de Prof. Univ. Dr. Daniel David, profesor de psihologie clinica si psihoterapie din Romania, si unul dintre cei mai cunoscuti oameni de stiinta romani. Pe langa informatia foarte concentrata si tehnica despre tulburarile de personalitate, dedicata specialistilor, dar interesanta si pentru nespecialistii pasionati de psihologie, am reusit sa prind si cateva idei care rezuma in ele o doza buna de cunostinte din domeniu.

M-am straduit sa scriu exact asa cum am auzit, sper ca nu mi-a scapat nimic:

  • Avem nevoie de emotii functionale, nu de emotii negative sau pozitive.
  • O emotie negativa poate fi funcționala, asa cum una pozitiva poate fi disfunctionala.
  • Interpretarea evenimentului conteaza, nu evenimentul in sine.
  • Eu imi evaluez comportamentul, nu persoana.
  • Una-doua, punem etichete.
  • Tulburarile de personalitate pot fi tratate.
  • Prima linie de tratament pentru tulburarile de personalitate este psihoterapia.
  • Cea mai buna interventie care exista acum (pentru tulburarile de personalitate) este Terapia cognitiv-comportamentala.
  • Teoriile exista, ca sa fie dezvoltate.
  • O scoala stiintifica de psihoterapie este imperfecta.
  • Unui om viu nu trebuie sa-i spui ce sa nu faca, ci ce trebuie sa faca.
  • Sufar, dar inteleg ce se intampla.
  • Nu-i normal sa ai o stima de sine pozitiva? – Nu.

Aici puteti vedea inregistrarea lectiei.

Foto: Proiectul moldo-elvetian MENSANA

Interviuri

Natalia Popa, psiholog, despre frici, recunostinta si despre femeile care nu se imbolnavesc niciodata

Natalia Popa este o psihologa care, in cadrul asociatiei „ProSanatate si Recuperare”, lucreaza cu un grup de femei diagnosticate cu cancer mamar. Femeile se intalnesc o data pe saptamana la sediul companiei Avon si comunica intre ele. Natalia spune ca, daca inainte se mai implica in discutiile lor, acum sta si le urmareste cu mare placere. Femeile se lecuiesc una pe alta si astfel de intalniri sunt foarte importante si benefice pentru ele. 

Am vorbit cu Natalia Popa vreo doua ore. Despre cancerul glandei mamare, o tema care le terifiaza pe multe femei. Care ma terifiaza si pe mine personal. Desi te-ai gandi ca o discutie la acest subiect nu poate fi nici vesela, nici motivanta, sa stiti ca anume asa a fost – vesela si motivanta. Unele din ideile Nataliei vroiam sa le combat, altele le cunosteam si chiar le imbratisam de ceva timp, dar, per total, discutia noastra a fost foarte interesanta si utila, chiar si atunci cand vroiam sa o intrerup si sa o informez ca nu sunt de acord cu ceea ce spune. Cat de straniu ar parea, dar am iesit plina de energie de la acea intalnire, recunoscatoare si mai curata, ca dupa un dus racoros, care iti improspateaza spiritul si corpul.

 

Femeile se tem de cancer. Mai mult chiar, majoritatea femeilor se tem si controlul de rutina la medicul mamolog. Ce puteti sa le recomandati ca sa scape de frica si sa poata afla adevarul, daca e cazul?

De frica e imposibil sa scapi. Fiecare om are frici si asta e un lucru normal. Singura modalitate de a trece peste o frica este sa o acceptam. Sa spunem: „Da, imi este frica”. In cazul nostru concret: „Da, imi este frica sa merg la mamolog, deoarece el poate sa imi puna o diagnoza strasnica.” In cazul in care nu mi s-a depistat nimic grav, foarte bine! Dar cine imi poate garanta ca peste un an nu imi va aparea o tumoare? Mi-i frica. Ce fel de frica este asta? Unde e ascunsa aceasta frica? Iti scanezi corpul si o vei simti cum s-a cuibarit intr-un anumit loc – ori te doare capul, ori simti ca undeva te strange… acolo e ascunsa frica ta. Frica intotdeauna isi gaseste un loc in corpul nostru.

 

Ce este boala? Durerea corpului? Sau mai mult decat atat?

Boala este un mecanism de protectie. Corpul nostru este foarte intelept si atunci cand omul se poarta inadecvat, corpul, pentru a-l proteja, ii daruieste o boala.

 

Ii daruieste? Boala este un dar?

Cum spun psihologii intelepti, daca nu traiesti in prezent, aici si acum, gandurile tale vor dori cu toata forta sa sparga usa care da spre viitor, impingandu-te pe ea cu ajutorul unor ganduri anxioase, pline de griji sau, dimpotriva, te trag spre trecut, tinandu-te vesnic in capcana amintirilor neplacute, regretelor, cand zi de zi este trasa in toate partile, ca o franghie – ganduri din trecut, ganduri despre viitor… Daca corpul ar putea vorbi, te-ar intreba: „Ce faci cu mine?” Si unica posibilitate ca omul sa se linisteasca este anume boala.

 

Am observat ca majoritatea femeilor se tem anume de cancerul la san, desi, teoretic, pot fi diagnosticate cu orice alta boala sau tip de cancer de-a lungul vietii. De unde frica anume de cancerul la san?

Cancerul glandei mamare pentru o femeie este boala celei mai vulnerabile parti a corpului sau. Partea care o defineste ca femeie – frumusetea sa, maternitatea sa, alaptarea copilului etc. Am facut mai multe vizite la spitalul Insitutului Oncologic si fara sa cunosc istoria si diagnozele pacientelor, pot spune cine are cancer la san. De obicei, le intrebam: „Pana a fi diagnosticata, aveai impresia ca ai nevoie si de a treia mana?” „Da”, imi raspundeau ele. Acestea sunt femeile care au intr-o mana o punga, in cealalta mana – alta punga, iar in dinti – a treia punga, in fata – un carucior pe care il imping cu burta. Si alearga. Si trebuie sa se afle in acealsi timp in zece locuri diferite. Lucreaza si pentru sot. A fost la Moscova. A fost in Italia… O femeie care ia asupra ei prea multe, mai ales ce tine de munca fizica, se pozitioneaza drept un barbat, iar subconstientul ei trimite mesaje „acolo unde trebuie” ca este deja un barbat, un barbat, insemnand, in primul rand, putere fizica. Si atunci natura ii spune:”Esti barbat? Bine! De ce mai ai nevoie de sani? Hai sa te lipsim de ei. Un barbat nu are nevoie de sani!” Un barbat este nascut sa lupte, sa gandeasca strategii, iar o femeie este nascuta sa creeze, sa creasca copii, sa savureze viata.

Dar sunt multe femei active social, care vor sa faca si altceva, in afara de nasterea si cresterea copiilor. Cum ramane cu ele?

Poti sa fii activa si chiar trebuie sa fii activa, sa lucrezi, dar sa fie un lucru care sa-ti aduca placere. Pentru o femeie viata privata are o mai mare importanta decat viata sociala si cea profesionala. Noi acumulam energie din realizarile personale – familie, copii, sot, daca el este. Aduna un grup de femei si vei vedea ca acolo se discuta numai despre asta. Pentru un barbat insa e mai important lucrul. Un barbat face cancer cand si-a pierdut serviciul, cand a falimentat, cand are probleme in activitatea sa.

Nu toate femeile sunt intr-o relatie si in acest caz nu mai putem vorbi despre faptul ca s-a inversat cu barbatul cu rolurile si din aceasta cauza  a capatat cancer. Femeile singure insa tot se imbolnavesc. Care e problema in cazul lor?

Calugaritele au barbat? Ele il au pe Dumnezeu. Si ele sunt sanatoase. Nu cunosc calugarite bolnave. De ce? Deoarece ele au cui sa slujeasca. O femeie fericita sede dreapta, respira pe nas, bate din gene si ea stie ca nu trebuie sa dovedeasca nimanui nimic. O femeie este sanatoasa si fericita cand e plina de energia sa feminina. Uitati-va la calugaritile din manastiri! Ele niciodata nu au avut barbat, dar ele sunt pline de energie feminina. Ea lucreaza, face ce-i place: sadeste, gateste, coase, se roaga. Ea este senina. Ea lumineaza. Asa o femeie nu se imbolnaveste. Care femeie se imbolnaveste? Cea care a uitat ca s-a nascut femeie.

Nu toate femeile diagnosticate cu cancer se insanatosesc. Cum credeti, de ce?

Aceasta tot este o problema psihologica. Si chiar daca voi spune acum ceva socant, la prima vedere, asa este – fiecare are ceea ce merita. Boala este intotdeauna un semnal. De aceea multi autori ne indeamna:”Iubeste-ti boala! Iubeste-ti invatatorul!” Chiar daca cineva te terorizeaza, spune un „multumesc” sincer. Acestea sunt lectii pentru care ne-am nascut.  Sa fii recunoscator fata de boala pe care o ai, este, totusi, o treapa inalta de constientizare. Pentru inceput noi invatam sa multumim pentru tot ce avem: picioare care merg – multumesc; maini cu care putem face ceva – multumesc; ochi, chiar daca cu ochelari – multumesc; urechi fara aparat auditiv – multumesc. Cand am invatat ca sunt recunoscatoare vietii pentru ceea ce am, incep sa multumesc pentru lucrurile mai putin placute si, astfel, ii multumesc bolii mele, deoarece ea a aparut nu in zadar.

Cum aflam care e mesajul bolii?

Toate bolile au un singur mesaj – te-ai abatut de la misiunea ta. In loc de asta,  acumulezi suparari, te enervezi, iti faci griji. Draga mea, revino! Aici pe pamant, daca duci o viata inconstienta, vei fi supusa suferintelor.

Ce este o viata constienta?

Sa intelegi ca ai venit pe pamant nu in zadar. Ca ai o misiune. Care e misiunea ta? E foarte simplu de aflat. Ce-mi place atat de mult, incat uit si cum ma cheama? Raspunsul la aceasta intrebare este misiunea ta. Misiunea este ceea ce poti darui, oferi oamenilor.

Multe femei se tem sa lasa un lucru detestat, dar care le asigura un venit. Ce sfat ati putea sa le dati in acest caz?

Iar fricile! Dar ce te costa sa faci, cel putin, o data pe saptamana, ceea ce adori sa faci? Nu stii ce-ti place? Ada-ti aminte de copilarie, ce-ti placea atunci sa faci? Sa calaresti? Sa desenezi? Sa dansezi? Cand faci ceea ce-ti place, rezervorul tau interior se umple cu energie buna.  O femeie care traieste cu placere, nu se imbolnaveste. Cazuri cand boala este mostenita, ereditara sau cand boala este declansata de un stres mare sunt, dar ele sunt rare. Natura a inzestrat-o pe femeie cu tot de ce are ea nevoie ca sa nu se imbolnaveasca. Hormonul feminin, estrogenul, ne protejeaza de-a lungul vietii de foarte multe boli si asta pana la menopauza. Poftim, femeia e creata de insasi natura sa se bucure de viata, sa se rasfete. Barbatul s-a nascut luptator, cuceritor, carierist.

Sunt sigura ca multe femei nu vor fi de acord cu ceea ce sustineti…

Sigur ca nu vor fi. De asta Spitalul Oncologic e plin peste masura de femei bolnave. Femeile care au trecut deja prin interventia de extirpare a sanului, parca s-au nascut din nou. Imi este foarte interesant sa ma aflu in preajma lor. Ele parca s-au trezit dintr-un somn lung. Iar cu femeile sanatoase, imi este deja mai putin interesant – ele ma bombardeaza cu problemele create de creierul lor. Au o viata controlata doar de creier, iar femeile trecute prin boala savureaza fiecare clipa.

Si care e, totusi, leacul?

Tot ce e adevarat pe lumea asta, e gratuit. Tot ce e fals, e pe bani. Cand esti pe pragul mortii, intelegi…iata asta e important: oamenii, fetele lor, anotimpurile…

 

Acest interviu a fost sponsorizat de compania Avon.
Dragă redacție

Vreau la mine, vreau la cea care se simte liberă…

Mă gândesc la viaţa mea, o analizez de câteva zile, mă frământ că nu trăiesc aşa cum vreau, mi se pare că sunt într-un vid din care nu găsesc ieşire. Sunt închisă în capcana pe care mi-am creat-o încă din fragedă copilărie sau i-am lăsat pe alţii să mă închidă ca într-o cuşcă…

 

De mic copil am fost sub supravegherea atentă a părinţilor, a mamei mai mult, e drept că am avut ceva probleme de sănătate în copilărie, care din fericire au dispărut. Dar, datorită acestora, mama mea şi-a pus scopul să vegheze asupra mea zi şi noapte, neîncetat, din cele mai bune intenţii desigur. Doar că această hiperprotecţie m-a transformat în timp într-o fiinţă neputincioasă, care nu realizează care-i sunt dorinţele proprii, care nu înţelege ce vrea cu adevărat, căreia îi este frică să încerce noul, să iasă din rutină, îi este teamă de eşec, pune prea mult preţ pe ce cred alţii, are un sentiment de vină atunci când reuşeşte câteodată să-şi susţină punctul de vedere.

 

Am ajuns la concluzia că am devenit dependentă de opinia ei, a tatălui mai puţin, dar totuşi… mă întreb de fiecare dată dacă ei o să-i placă, dacă îmi va accepta alegerea. Dintr-o dorinţă puternică de a-mi demonstra mie însămi că eu sunt stăpână pe mine, că doar eu pot să hotărăsc, m-am măritat. Mă îndoiesc că a fost mare iubire, şi desigur, mama de la început mi-a zis că el nu e potrivit pentru mine, poate de asta şi am mers mai departe cu el. Am vrut să arăt că uite mamă dragă, eu şi singură pot să aleg ce-mi trebuie mie, nu am nevoie eu de părerea altora şi la 28 de anişori m-am măritat.
 

Cel mai interesant e că nu m-a pus pe gânduri răceala mea faţă de el, nu că aş fi fost total indiferentă, dar nu erau acele emoţii elogiate în cărţi, când la văzul lui îţi tresare inima şi vrei cu toată fiinţa ta să-l ai alături. M-a cucerit prin felul lui de-a fi, prin umor, grijă (pe care tot eu i-am atribuit-o), încrederea în sine (în care mai târziu am văzut îngâmfare şi trufie), prin felul în care se comporta cu alţii (citisem prin cărţi deştepte că să mă uit cum se comportă cu alţii ca să înţeleg ce om este cu adevărat), numai că n-am luat în consideraţie că oamenii se mai şi prefac, au şi aşa dar unii. Nu, nu îl acuz de ceva, nu este doar el de vină că nu a mers relaţia, că la aproape 4 ani am rupt-o definitiv, cu toate că simţeam nevoia să se întâmple mult mai devreme, cu vreun an jumătate mai devreme… dar, m-a înrobit răbdarea că nu ştiu ce se va întâmpla, că poate mi se pare, că poate omul îşi va da seama, că… cum se întâmplă de obicei. Şi răbdam nu pentru că iubeam, dar pentru că eram şocată de modul de viaţă pe care îl aveam, nu puteam înţelege cum se poate schimba ceva, o relaţie, care a început frumos (nu chiar ideal, dar oricum) şi continua să se agraveze pe zi ce trecea.
 

Evident că citeam mult, mă documentam, căutam motivul în mine, poate eu nu înţeleg ceva, şi într-adevăr nu înţelegeam, eram şi încă mai sunt naivă pe alocuri. Mă confrunt în ultimul timp cu situaţii care mă impun să ies din zona mea de confort, mă impun să-mi ridic capul şi să strig că şi eu exist, că nu mai accept un anumit comportament. Cred că este de la puţina încredere pe care o am în mine. Unora li s-ar părea straniu cu ce gânduri şi stări mă confrunt (nu-mi place să mă împart cu ele, ca nu cumva să pun pe umerii altora problemele mele (tot în cărţi deştepte am citit), pentru că arăt foarte bine la ai mei 33, şi frumoasă sunt (fără pic de jenă), multe capuri întoarse prind, am grijă de mine, de sănătate şi se vede pe mine, am o siluetă de invidiat, fetişcană cu alte cuvinte, bărbaţii nu-mi dau mai mult 25-26, discut cu plăcere pe orice teme interesante, am simţul umorului, ştiu să-i susţin pe alţii… Fericită şi norocoasă, perfectă ar spune alţii, dar… lipsa de încredere mă sufocă, mă târăşte după ea şi mă face în fiecare zi mai tristă.

 

Într-un final, după cum spuneam, după aproape 4 ani am zis stop, nu mai vreau, ajunge, şi am pus capăt oficial. Am trecut la ai mei din toamna trecută şi m-am blocat acolo, degrabă fac 1 an. Cu toată fiinţa vreau să stau aparte, să-mi iau în sfârşit viaţa în propriile mâni, dar cuvântul „chirie” mă sperie, mă sperie toate poveştile de groază despre chirie şi ce peripeţii se întâmplă cu fetele care stau singure, mi-e frică, da… Adevăru-i că am posibilitatea să trec la casa mea, dar în perspectivă, după ce voi finisa cu lucrările de reparaţie, până atunci însă… răbdare. Aşa-mi zic de aproape un an încoace. Şi mă sufocă asta. Şi mă omoară neputinţa şi nehotărârea mea.

 

Tot rămân la faza cu „vreau să”…, de cele mai multe ori mai departe de aceste 2 cuvinte nu ajung, sunt ostatică într-o frică neînţeleasă pentru mine, mă uit la alte fete care dacă vor – se apucă şi fac, şi merg mai departe.

 

Nici pe părinţi nu vreau să-i acuz, cu toate că se întâmplă să dau vina pe ei pentru fricile şi şovăielile mele. Ei nu sunt de vină, şi nu sunt responsabili pentru viaţa mea, şi ei au văzut un model de familie, şi m-au crescut aşa cum au considerat mai bine, să fiu răbdătoare, să muncesc mult (şi poate într-o zi mă va observa angajatorul şi mă va lăuda), să-mi înghit emoţiile de furie şi neplăcere că nu se cuvine să le afişezi, nici să vorbeşti despre ele, să fiu ascultătoare, bună, să mă gândesc la alţii, să fac aşa cum fac alţii, că lumea ştie mai bine, în caz contrar mă fac de râs… şi multe multe multe alte concepţii învechite… şi îmi dau seama că trebuie şi vreau foarte tare să scap de ele, de toate, ştiu că de-odată nu se poate, aşa că le iau pe rând. Lucrez de mult timp asupra lor, mulţi ani am răscolit în mine şi scoteam câte-un dram din fiecare, dar se pare că am nevoie de ceva radical, ce bine-ar fi să vină cineva, să mă apuce de picioare, să mă întoarcă cu susul în jos şi să mă scuture cu toată puterea…

 

Vreau la mine, vreau la cea care se simte liberă, care nu se simte obligată de a oferi fericire altora, care face ce-i place fără un sentiment de vină, care are curaj să-şi susţină punctul de vedere oricând, oriunde şi în faţa oricui, căreia nu-i este frică că va rămâne pe dinafară dacă nu acceptă o invitaţie, care pune piciorul în prag dacă îi este neplăcută o situaţie, care ştie întotdeauna să-şi exprime nemulţumirea într-un mod adecvat, care renunţă cu uşurinţă la ceea ce nu-i aduce satisfacţie morală, care ştie cine este cu adevărat. Am nevoie de ajutor. Punct.

 

Din experienta mea stiu ca solutii miraculoase nu exista. Asa cum nu exista nicio formula pe care s-o poti utiliza in orice situatie. Dar, cat de paradoxal ar fi, exista o panacee. O pastiluta magica pentru orice boala de suflet. Aceasta pastiluta se numeste dragostea de sine, care porneste de la acceptare. Ea se bea in doze mici, zilnic.

 

Tot din experienta mea, stiu ca nimic nou nu poate fi construit pe un teren plin de ruine, buruiene si deseuri. O curatenie generala este partea indispensabila acestui proces. Este urmatorul punct dupa intentia de a schimba ceva. Arunci totul ce nu-ti trebuie.

 

Ce e invechit moral. Ce nu folosesti. Ce nu te mai bucura. De la haine, incaltaminte, carti, obiecte mici si mari, vesela, plante pana la fotografii din calculator, file-uri, oameni din Facebook, numere din telefon, imagini din cap, ganduri care te descurajeaza, emotii negative. Si daca consideri ca intr-o zi n-ai sa poti duce la bun sfrasit aceasta provocare, fa-o treptat, sa zicem in decurs de 3 saptamani, dar fa-o zilnic. Arunca in fiecare zi cate ceva. Fa loc. Spatiu. Lasa aerul sa circule. Intr-o incapere imbacsita, cu geamurile inchise, plina varf cu vechituri, nu poate adia vantisorul schimbarilor. Arunca tot ce nu-ti foloseste.

 

Dupa aceasta curatenie generala, cel mai probabil, vei simti ca ceva s-a urnit din loc. Ca in cap e mult spatiu. In suflet s-a aerisit. Atunci poti incepe sa construiesti din nou. In fiecare zi cate o caramida. Aceasta va fi compusa din ganduri frumoase (noi putem gestiona fiecare virgula care se invartste in capul nostru), din declaratii de dragoste catre noi insine (foarte bun exercitiu, mai ales cu glas tare si in fata oglinzii) si afirmatii.

 

Treptat. Totul se face treptat. Dar eu promit ca dupa cateva saptamani de tratament, te vei simti altfel.

 

Cine mai are sfaturi si idei, comentariile sunt deschise.