Browsing Tag

psihologie

Din viață

Ce psiholog recomand?

Una dintre rugamintile care mi se adreseaza cel mai des este sa recomand un psiholog. In asa cazuri raspunsul meu este unul standard: “Este foarte greu sa recomanzi un psiholog. Ceea ce merge unui om, este total nepotrivit pentru altul. Haideti mai bine sa vedem ce recomanda lumea in comentarii, reiesind din experienta lor”. Mai departe scriu o postare cu rugamintea de a recomanda psihologi, verificati, terapia cu care a dat rezultate si incep sa vina comentariile cu diferite nume. Pe unii psihologi ii cunosc personal, despre altii am auzit doar.

Este eficienta aceasta metoda? Mai degraba, nu. Dar asta e parerea mea, pe care o voi argumenta.

La moment, sunt estimate intre 300 si 500 de abordari terapeutice. Acestea, insa, se subsumeaza in trei directii mari – abordarea dinamic-psihanalitica (salut lui Freud), abordarea umanist-existentiala-experentiala (salut lui Nietzsche, Heidegger, Yalom) si abordarea cognitiv-comportamentala (salut lui Beck).

Si acum, cat de “la locul ei” va fi rugamintea de a recomanda un psiholog? Ce fel de psiholog? Ce terapie trebuie sa practice acel psiholog? Poate vrei un psiholog-barbat sau poate psiholog-femeie? etc., etc., etc.

Ok, se poate intampla ca prin nu stiu ce minune, sa-ti recomand exact ceea ce-ti doresti, dar poti oare sa fii sigur/a ca specialistul recomandat de mine va fi cineva cu care ai putea stabili o relatie de incredere? Se poate intampla ca psihologul iti va fi, pur si simplu, antipatic. Si nu poti explica de ce si cum. Sau nu intelegi ce vorbeste. Sau nu iti inspira incredere. Sau nu poti sa te deschizi in fata lui. Nu poti si gata. Sau te enerveaza ca iti da sfaturi pe care nu le-ai cerut. Sau iti judeca actiunile. In toate aceste cazuri, nu cred ca trebuie sa insisti cu vizitele la el.

Eu am avut cateva incercari cu psihologii. In linii generale, a fost ok, dar rezultatele n-au fost de durata, “eliberarea” venea pentru un timp scurt, de exemplu, cat eram in cabinet, in fata specialistului, insa cum ieseam pe usa nu aveam niciu reper. Simteam ca lucram la suprafata. Sau ca viziunile lor sunt in contradictie absoluta cu viziunile mele. Am facut si exercitii. Si meditatii. Si scrisori am scris. Dar nu a mers. Pentru mine nu a mers. Atunci am facut o pauza. Am “lucrat” pe cont propriu. Am cautat. Am citit, si nu neaparat din psihologie. Am citit fictiune, non-fictiune. Am ascultat lectii. Toate acestea laolalta mi-au deschis si mai mult caile de acces spre mine. Ca rezultat, am ajuns la forma de terapie care imi este aproape, care ma ajuta si care simt ca e ceea ce corespunde a ceea ce sunt acum si prin care pot gasi raspunsuri. Aceasta este psihanaliza.

Dar, iarasi, e vorba de mine, de experienta mea, de felul in care vad lucrurile, de personalitatea mea, de caracterul meu. Voi recomanda cuiva psihanaliza? Nu stiu. Stiu sigur ca mie nu mi-as recomanda terapia cognitiv-comportamentala, foarte la moda acum. Pentru ca nu mi se potriveste. Nu corespunde felului in care inteleg si vad eu lumea si locul omului in ea. As polemiza cu cei care practica aceasta terapie ca este orientata spre rezultate imediate, de suprafata, si pe obtinerea de performante. E rau asta? Nu. Dar nu este o terapie pe care as face-o, deoarece acum am nevoie de altceva. Dar sunt sigura ca terapia cognitiv-comportamentala este perfecta pentru foarte multa lume.

Ce psiholog recomand? Pe cel de care ai nevoie. Dar pentru a sti de cine ai nevoie, trebuie sa intelegi ce vrei de la o terapie. Uneori, insa, se poate intampla sa intelegi asta chiar in cabinetul psihologului si sa mai intelegi ca mergeti pe cai diferite. Dar asta e deja alta tema.

Text: Diana Guja

Foto: Pim Chu/Unsplash

Evenimente

Una-doua, punem etichete. Cateva idei de la lectia Dr. Daniel David

Am fost ieri la lectia publica sustinuta de Prof. Univ. Dr. Daniel David, profesor de psihologie clinica si psihoterapie din Romania, si unul dintre cei mai cunoscuti oameni de stiinta romani. Pe langa informatia foarte concentrata si tehnica despre tulburarile de personalitate, dedicata specialistilor, dar interesanta si pentru nespecialistii pasionati de psihologie, am reusit sa prind si cateva idei care rezuma in ele o doza buna de cunostinte din domeniu.

M-am straduit sa scriu exact asa cum am auzit, sper ca nu mi-a scapat nimic:

  • Avem nevoie de emotii functionale, nu de emotii negative sau pozitive.
  • O emotie negativa poate fi funcționala, asa cum una pozitiva poate fi disfunctionala.
  • Interpretarea evenimentului conteaza, nu evenimentul in sine.
  • Eu imi evaluez comportamentul, nu persoana.
  • Una-doua, punem etichete.
  • Tulburarile de personalitate pot fi tratate.
  • Prima linie de tratament pentru tulburarile de personalitate este psihoterapia.
  • Cea mai buna interventie care exista acum (pentru tulburarile de personalitate) este Terapia cognitiv-comportamentala.
  • Teoriile exista, ca sa fie dezvoltate.
  • O scoala stiintifica de psihoterapie este imperfecta.
  • Unui om viu nu trebuie sa-i spui ce sa nu faca, ci ce trebuie sa faca.
  • Sufar, dar inteleg ce se intampla.
  • Nu-i normal sa ai o stima de sine pozitiva? – Nu.

Aici puteti vedea inregistrarea lectiei.

Foto: Proiectul moldo-elvetian MENSANA

Dragă redacție

Vreau la mine, vreau la cea care se simte liberă…

Mă gândesc la viaţa mea, o analizez de câteva zile, mă frământ că nu trăiesc aşa cum vreau, mi se pare că sunt într-un vid din care nu găsesc ieşire. Sunt închisă în capcana pe care mi-am creat-o încă din fragedă copilărie sau i-am lăsat pe alţii să mă închidă ca într-o cuşcă…

 

De mic copil am fost sub supravegherea atentă a părinţilor, a mamei mai mult, e drept că am avut ceva probleme de sănătate în copilărie, care din fericire au dispărut. Dar, datorită acestora, mama mea şi-a pus scopul să vegheze asupra mea zi şi noapte, neîncetat, din cele mai bune intenţii desigur. Doar că această hiperprotecţie m-a transformat în timp într-o fiinţă neputincioasă, care nu realizează care-i sunt dorinţele proprii, care nu înţelege ce vrea cu adevărat, căreia îi este frică să încerce noul, să iasă din rutină, îi este teamă de eşec, pune prea mult preţ pe ce cred alţii, are un sentiment de vină atunci când reuşeşte câteodată să-şi susţină punctul de vedere.

 

Am ajuns la concluzia că am devenit dependentă de opinia ei, a tatălui mai puţin, dar totuşi… mă întreb de fiecare dată dacă ei o să-i placă, dacă îmi va accepta alegerea. Dintr-o dorinţă puternică de a-mi demonstra mie însămi că eu sunt stăpână pe mine, că doar eu pot să hotărăsc, m-am măritat. Mă îndoiesc că a fost mare iubire, şi desigur, mama de la început mi-a zis că el nu e potrivit pentru mine, poate de asta şi am mers mai departe cu el. Am vrut să arăt că uite mamă dragă, eu şi singură pot să aleg ce-mi trebuie mie, nu am nevoie eu de părerea altora şi la 28 de anişori m-am măritat.
 

Cel mai interesant e că nu m-a pus pe gânduri răceala mea faţă de el, nu că aş fi fost total indiferentă, dar nu erau acele emoţii elogiate în cărţi, când la văzul lui îţi tresare inima şi vrei cu toată fiinţa ta să-l ai alături. M-a cucerit prin felul lui de-a fi, prin umor, grijă (pe care tot eu i-am atribuit-o), încrederea în sine (în care mai târziu am văzut îngâmfare şi trufie), prin felul în care se comporta cu alţii (citisem prin cărţi deştepte că să mă uit cum se comportă cu alţii ca să înţeleg ce om este cu adevărat), numai că n-am luat în consideraţie că oamenii se mai şi prefac, au şi aşa dar unii. Nu, nu îl acuz de ceva, nu este doar el de vină că nu a mers relaţia, că la aproape 4 ani am rupt-o definitiv, cu toate că simţeam nevoia să se întâmple mult mai devreme, cu vreun an jumătate mai devreme… dar, m-a înrobit răbdarea că nu ştiu ce se va întâmpla, că poate mi se pare, că poate omul îşi va da seama, că… cum se întâmplă de obicei. Şi răbdam nu pentru că iubeam, dar pentru că eram şocată de modul de viaţă pe care îl aveam, nu puteam înţelege cum se poate schimba ceva, o relaţie, care a început frumos (nu chiar ideal, dar oricum) şi continua să se agraveze pe zi ce trecea.
 

Evident că citeam mult, mă documentam, căutam motivul în mine, poate eu nu înţeleg ceva, şi într-adevăr nu înţelegeam, eram şi încă mai sunt naivă pe alocuri. Mă confrunt în ultimul timp cu situaţii care mă impun să ies din zona mea de confort, mă impun să-mi ridic capul şi să strig că şi eu exist, că nu mai accept un anumit comportament. Cred că este de la puţina încredere pe care o am în mine. Unora li s-ar părea straniu cu ce gânduri şi stări mă confrunt (nu-mi place să mă împart cu ele, ca nu cumva să pun pe umerii altora problemele mele (tot în cărţi deştepte am citit), pentru că arăt foarte bine la ai mei 33, şi frumoasă sunt (fără pic de jenă), multe capuri întoarse prind, am grijă de mine, de sănătate şi se vede pe mine, am o siluetă de invidiat, fetişcană cu alte cuvinte, bărbaţii nu-mi dau mai mult 25-26, discut cu plăcere pe orice teme interesante, am simţul umorului, ştiu să-i susţin pe alţii… Fericită şi norocoasă, perfectă ar spune alţii, dar… lipsa de încredere mă sufocă, mă târăşte după ea şi mă face în fiecare zi mai tristă.

 

Într-un final, după cum spuneam, după aproape 4 ani am zis stop, nu mai vreau, ajunge, şi am pus capăt oficial. Am trecut la ai mei din toamna trecută şi m-am blocat acolo, degrabă fac 1 an. Cu toată fiinţa vreau să stau aparte, să-mi iau în sfârşit viaţa în propriile mâni, dar cuvântul „chirie” mă sperie, mă sperie toate poveştile de groază despre chirie şi ce peripeţii se întâmplă cu fetele care stau singure, mi-e frică, da… Adevăru-i că am posibilitatea să trec la casa mea, dar în perspectivă, după ce voi finisa cu lucrările de reparaţie, până atunci însă… răbdare. Aşa-mi zic de aproape un an încoace. Şi mă sufocă asta. Şi mă omoară neputinţa şi nehotărârea mea.

 

Tot rămân la faza cu „vreau să”…, de cele mai multe ori mai departe de aceste 2 cuvinte nu ajung, sunt ostatică într-o frică neînţeleasă pentru mine, mă uit la alte fete care dacă vor – se apucă şi fac, şi merg mai departe.

 

Nici pe părinţi nu vreau să-i acuz, cu toate că se întâmplă să dau vina pe ei pentru fricile şi şovăielile mele. Ei nu sunt de vină, şi nu sunt responsabili pentru viaţa mea, şi ei au văzut un model de familie, şi m-au crescut aşa cum au considerat mai bine, să fiu răbdătoare, să muncesc mult (şi poate într-o zi mă va observa angajatorul şi mă va lăuda), să-mi înghit emoţiile de furie şi neplăcere că nu se cuvine să le afişezi, nici să vorbeşti despre ele, să fiu ascultătoare, bună, să mă gândesc la alţii, să fac aşa cum fac alţii, că lumea ştie mai bine, în caz contrar mă fac de râs… şi multe multe multe alte concepţii învechite… şi îmi dau seama că trebuie şi vreau foarte tare să scap de ele, de toate, ştiu că de-odată nu se poate, aşa că le iau pe rând. Lucrez de mult timp asupra lor, mulţi ani am răscolit în mine şi scoteam câte-un dram din fiecare, dar se pare că am nevoie de ceva radical, ce bine-ar fi să vină cineva, să mă apuce de picioare, să mă întoarcă cu susul în jos şi să mă scuture cu toată puterea…

 

Vreau la mine, vreau la cea care se simte liberă, care nu se simte obligată de a oferi fericire altora, care face ce-i place fără un sentiment de vină, care are curaj să-şi susţină punctul de vedere oricând, oriunde şi în faţa oricui, căreia nu-i este frică că va rămâne pe dinafară dacă nu acceptă o invitaţie, care pune piciorul în prag dacă îi este neplăcută o situaţie, care ştie întotdeauna să-şi exprime nemulţumirea într-un mod adecvat, care renunţă cu uşurinţă la ceea ce nu-i aduce satisfacţie morală, care ştie cine este cu adevărat. Am nevoie de ajutor. Punct.

 

Din experienta mea stiu ca solutii miraculoase nu exista. Asa cum nu exista nicio formula pe care s-o poti utiliza in orice situatie. Dar, cat de paradoxal ar fi, exista o panacee. O pastiluta magica pentru orice boala de suflet. Aceasta pastiluta se numeste dragostea de sine, care porneste de la acceptare. Ea se bea in doze mici, zilnic.

Tot din experienta mea, stiu ca nimic nou nu poate fi construit pe un teren plin de ruine, buruiene si deseuri. O curatenie generala este partea indispensabila acestui proces. Este urmatorul punct dupa intentia de a schimba ceva. Arunci totul ce nu-ti trebuie.

Ce e invechit moral. Ce nu folosesti. Ce nu te mai bucura. De la haine, incaltaminte, carti, obiecte mici si mari, vesela, plante pana la fotografii din calculator, file-uri, oameni din Facebook, numere din telefon, imagini din cap, ganduri care te descurajeaza, emotii negative. Si daca consideri ca intr-o zi n-ai sa poti duce la bun sfrasit aceasta provocare, fa-o treptat, sa zicem in decurs de 3 saptamani, dar fa-o zilnic. Arunca in fiecare zi cate ceva. Fa loc. Spatiu. Lasa aerul sa circule. Intr-o incapere imbacsita, cu geamurile inchise, plina varf cu vechituri, nu poate adia vantisorul schimbarilor. Arunca tot ce nu-ti foloseste.

Dupa aceasta curatenie generala, cel mai probabil, vei simti ca ceva s-a urnit din loc. Ca in cap e mult spatiu. In suflet s-a aerisit. Atunci poti incepe sa construiesti din nou. In fiecare zi cate o caramida. Aceasta va fi compusa din ganduri frumoase (noi putem gestiona fiecare virgula care se invartste in capul nostru), din declaratii de dragoste catre noi insine (foarte bun exercitiu, mai ales cu glas tare si in fata oglinzii) si afirmatii.

Treptat. Totul se face treptat. Dar eu promit ca dupa cateva saptamani de tratament, te vei simti altfel.

Cine mai are sfaturi si idei, comentariile sunt deschise.