Browsing Tag

relatii abuzive

Dragă redacție

Cand vad o femeie revoltata, curajoasa si luptatoare, eu ma bucur

Dintre toate tipurile de femei si barbati abuzatori, cei mai periculosi psihologic mi se par manipulatorii. Acum o sa ma concentrez pe barbati, ca am avut ocazia sa observ mai multi, chiar daca sunt si destule femei manipulatoare. Un fel de „serial killer” care reuseste sa se controleze si sa evite greselile pe care le-ar putea face o alta fiinta primitiva care nu isi poate tine sub control emotiile.

Femeile de langa barbatii manipulatori aparent sunt fericite. Ei nu ataca direct, cum o fac cei care nu se pot controla, dar o fac subtil si fara sa „lase urme”. Pentru ca da, cand o persoana iti arunca un ou in fata, dupa a treia, a patra oara, te va deranja si vei ataca la randul tau. Poate va dura un pic pana vei intelege, dar, dupa cum indemna Gandhi, „nu trebuie de tacut in fata unei nedreptati”, te vei revolta. Si chiar daca nu te vei revolta si vei decide sa ramii in tacere (putin probabil), macar vei fi constienta si nu vei avea pelita pe ochi.

Cu un manipulator insa, e mai greu ca femeia sa se trezeasca si sa se dezmeticeasca. Ei „fac” totul pentru binele ei, „sunt” cei mai buni, cei mai corecti. Uneori am impresia ca isi atribuie rolul unui sef de secta, care prin cuvinte incearca sa o manipuleze dupa bunul plac.

Femeia va ajunge sa ii adopte in total principiile, gandirea si va depinde mereu de aprecierile lui. Va evita sa il contrazica, ca sa nu il supere cumva si sa nu rupa armonia de care este dependenta. Devine dependenta de iubirea lui. Dar, intre timp, se pierde pe ea.

Nu stiu, poate e gresit, dar atunci cand vad o femeie revoltata, curajoasa si luptatoare, eu ma bucur, eu stiu sigur ca ea nu e manipulata.

Text: M.M.
Foto: Ashley Schulze/Unsplash

Din viață

Doua solutii pentru doua situatii critice

Vineri am dat un interviu despre divort pentru ea.md. Intre timp, am inteles ca acest subiect, pentru o parte din femeile trecute prin exprienta lui, nu este unul care se discuta.

Nu voi scrie aici ceea ce am povestit in interviu. Cate ceva am scris deja, ceea despre ce nu am scris – veti descoperi, privind produsul echipei ea.md. Vreau doar sa desfasor raspunsurile la ultimele doua intrebari ce mi-au fost puse, deoarece imi par foarte importante.

Deci, intrebarile au fost despre ce trebuie sa faca o femeie care ajunge intr-o relatie abuziva si cum te vindeci dupa divort.

Ce trebuie sa faca o femeie care ajunge intr-o relatie abuziva?

Haideti mai bine sa va spun ce trebuie sa faceti, ca sa nu ajungeti intr-o relatie abuziva. Despre ceea ce trebuie sa faceti cand sunteti deja acolo, aflati, adresandu-va la organizatiile de asistenta a femeilor in stare de dificultate si pe site-urile de profil. Sau chiar pe acest blog.

Daca stii cine esti, daca stai bine pe picioare, daca te respecti, daca esti unicul om de pe pamant in care ai incredere, in primul si in ultimul rand, daca stii ca numai tu tie iti esti datoare cu ceva si nimeni altul, atunci sansele sa nimeresti intr-o relatie abuziva sunt mici. Foarte mici. Inexistente, de fapt.

Nu sunt eu cea mai desteapta sau femeia cu cea mai mare stima de sine, departe de asta. Toate aceste puncte au ajuns la mine dupa o casnicie esuata si vreo doua relatii, in care reusisem foarte frumos si gratios sa ma transform in partea vatamata. Atunci nicidecum nu intelegeam unde am gresit – buna sunt, cuminte sunt, blanda sunt, gospodina sunt, intelegatoare sunt, toleranta sunt, rabdatoare sunt. Adevarul insa era altul – eu ma scurgeam sub masa, ca o balta de solutie neindetinficata. Fara forma, fara consistenta, fara gust si fara miros. Eu nu mai eram eu. Eu, de fapt, nici pana atunci nu eram. Or, daca m-as fi tinut solid pe picioare, daca as fi simtit pamantul sub ele, daca m-as fi simtit – cum imi locuiesc corpul, cum pasesc prin viata, cum respir, ce gandesc, daca as fi trait plina de mine – nu as fi ajuns sa ma agat de altcineva si sa-l fac stapan, cu voia sau fara voia lui, peste viata mea. Nu m-as fi lipit de cineva pentru a putea exista. Pentru a ma valida ca om, ca personalitate.

Cum ajunge o femeie intr-o relatie abuziva? Cedand din teritoriul sau, lasand-o mai moale, tolerand comportamente neadecvate, inchizand ochii la lucruri care nu se inscriu in sistemul ei de valori. Punand alt om in centrul vietii ei, creand din el un zeu. Pe cand el e doar un om. Un simplu om. Tot atat de om ca si tine. Nici mai mult, nici mai putin.

Si acum, atentie, intrebare – de ce ar face toate astea o femeie matura? Iata aici trebuie cautate raspunsurile. Poate femeia nu e deloc matura. Si ea nici nu constientizeaza acest fapt.

Ei ii este frica sa ramana singura. Ca nu va mai gasi pe nimeni. Ca mai bine asa cum este, decat nimic. Ca singura nu se va descurca. Singura si cu copii tot nu se va descurca.

Iata pana nu depasesti aceste convingeri, pana nu iti simti bine picioarele pe pamant, capul pe umeri si inima in piept, in piept la tine, nu daruita altui om, nu ai cum se iesi dintr-o relatie abuziva. Si chiar daca cutitul iti va ajunge la os si vei pleca sau vei fi parasita, urmatoarea relatie va fie exact asa. Inutil sa spun ca toate vor fi asa. Pana la adanci batraneti. Sau pana moartea ne va desparti. Pentru ca nu poate sa fie altceva, atat timp cat gandesti in acelasi mod si functionezi dupa aceeasi schema.

Si inca ceva, ceva foarte important – nasteti doar atatia copii, cat stiti ca veti putea intretine, ramanand singura. Iar asta se poate intampla oricand, din diferite motive. Inclusiv, moartea sotului.

 

Cum te vindeci dupa divort?

Divorturile sunt diferite. Unele, pasnice. Mai ales, daca oamenii nu au nimic de impartit – nici copii, nici averi. Dar aici voi vorbi despre cele mai putin pasnice. Cand ai ce imparti. Si cand are ce te doare.

In primul rand, sa nu te izolezi. Asta insa nu inseamna ca iesitul prin cluburi pana dimineata este o solutie. Nu este. Am incercat. Si nici intalnitul cu prietenele la un pahar de vin, unde toata seara se discuta despre cat de nesimtit si dobitoc este fostul sot, nu este o solutie.

Atunci care este solutia? Inscrierea la cursuri. La scoala de soferie. La sport. La italiana, japoneza, coreeana. La broderie. La tango. Orice fel de activitate, care sa va ocupe mintea si sa opreasca masina de tocat creieri, „De ce s-a intamplat anume cu mine?”, „Daca ma purtam altfel, nu ajungeam aici”, „E un idiot” etc.

Din activitatile cu prietenii, alegeti ceva unde nu prea poti vorbi – muzee, teatre, expozitii, targuri de carte, olarit, patinare, schi, alergat, curse cu bicicletele, traininguri etc.

Inteleg, in prima perioada, de la cateva saptamani la cateva luni, veti simti necesitatea sa vorbiti numai despre ceea ce s-a intamplat si veti cauta urechi care sa va asculte. Platiti un psiholog. Serios. Prietenii nu vor rezista mult la aceeasi istorie, povestita iar si iar, sub o mie de sosuri, si vor incepe sa va evite. Un psiholog insa nu va va evita. In plus, de la el veti iesi cu solutii cum de trait mai departe.

Si nu va injositi. Nu sunati fostul sot. Nu-i dedicati poezii. Nu treceti „din intamplare” pe langa casa sau biroul lui. Nu-i trimiteti scrisori lungi, despre cat de mult l-ati iubit, il iubiti si cum va fi cu copiii mai departe. Nu-l urmariti, panditi, blestemati, umblati la vrajitori. Vorbiti cu el doar in cazul in care aveti de rezolvat chestiuni practice, concrete, cum ar fi gestionarea unei afaceri comune (pana unul se decide sa plece din ea), gestionarea copiilor, impartitul casei, pamanturilor si altor bunuri (desi, aici avocatii vostri se pot descurca singuri). Tineti-va in maini. Stiu, e greu. Dar e greu doar la inceput, cu timpul tinerea in maini devine o obisnuinta. Garantez. Si, credeti-ma, peste ani, va veti felicita pentru faptul ca nu v-ati umilit si nu v-ati tradat, chiar daca azi aceasta va costa ruperea, la propriu, a parului din cap, datul cu capul de pereti, zgaraiatul pe fata, roaderea unghiilor, urlatul in perna, bocitul in baie, cu robinetul pornit et., etc., etc. Aceste practici sunt inofesnive in raport cu scurgerea in wc si a celor cateva grame de demnitate care v-au mai ramas. Parul va creste, vanataile vor disparea, dar amintirea ca ati fost candva o carpa sub picioarele altui om, va va bantui inca multi ani, dupa ce durerea se va consuma. Si aceasta amintire e mai greu de dus decat orice despartire.

Desigur, fiecare e libera sa testeze ceea ce am scris aici si sa greseasca inca o data, exact asa. Dar ar fi cu mult mai simplu si mai sanatos, daca m-ati crede pe cuvant si ati face alte greseli. Pentru ca oricum le veti face. Acestea, insa, le-au facut si rasfacut alte femei pana la voi si rezultatele intotdeauna au fost aceleasi. Nu pierdeti timpul.

 

Text: Diana Guja

Foto: Zoriana Stakhniv

Interviuri

Daniela Misail-Nichitin:”Daca zici „nu”, de fapt, inseamna „da”, pentru ca asa sunt fetele…”

Daniela Misail-Nichitin, directoarea programului „Femei” la Centrul International „La Strada” si una dintre cele trei femei care au fondat organizatia intr-o zi de vara, asezate la o masa rotunda, fara a sti ce inseamna drepturile femeilor, drepturile omului, trafic si violenta, vara de la care au trecut 15 ani, timp in care a devenit o experta in violenta comisa impotriva femeilor, mi-a raspuns la cateva intrebari esentiale despre femeile din Moldova, violenta la care sunt supuse, despre barbatii agresori, tanara generatie si lumina de la capatul tunelului.

 

Care este situatia femeilor in Moldova? Cu siguranta exista o statistica, care reflecta lucrurile, dar si din punctul de vedere al unui om care lucreaza in domeniul drepturilor femeilor…

Ce tine de situatia femeilor in Moldova, statistica ma face mai putin sa cred ca reflecta realitatea, pentru ca totul este foarte relativ, depinde cu ce compari. Spre exemplu, daca e sa vorbim despre in ce masura se respecta drepturile femeilor in Moldova, comparativ cu lumea araba, atunci, da, pot sa zic, uite, femeile au mai mult sau mai putin drepturi egale, dar daca e sa analizam din punct de vedere a unei lumi in care femeie intr-adevar este egala in drepturi si libertati cu barbatul, atunci Moldova nu a ajuns inca la un nivel, cel putin, mediu de preformanta.

Argumentele sunt foarte simple – daca analizam profesiile care se considera mai complicate, de exemplu: activitatea politieneasca, aceeasi mass-media, ma refer la nivelul decizional, nu ma refer  la pozitiile din linia intai, pai, in aceste poztitii femeile trebuie sa depuna efort dublu sau uneori triplu pentru a se realiza si pentru a li se recunoaste perfomantele.

Daca vorbim despre concilierea vietii de familie cu viata profesionala, aici putem vorbi deja de un progres, deoarece in multe familii se intalnesc cazuri cand barbatul isi ia concediu de ingrijire a copilului, se impilca mai activ in cresterea si educatia lui, comparativ cu 10-115 ani in urma. Dar, daca sa mergem in localitatile rurale, nu veti intalni astfel de cazuri. Aceasta se intampla in orase mari, in Chsinau si maximum, Balti. In sate situatia femeilor nu difera cu nimic fata de acum 10-15 ani.

Sau, bunaoara, implicarea femeilor in politica si care sunt instrumentele care sunt utilizate in cadrul campaniilor electrorale, dar si intre campaniile electorale, pentru fi promovata imaginea unui barbat si a unei femei. Aici avem un exemplu clasic de discriminare, de abordare sexista a femeilor in politica.

La noi, deseori insasi femeile mentin aceasta stare de lucruri…

Exact, pentru ca femeile, ca si barbatii, traiesc in aceeasi societate si, de exemplu, atunci cand vorbim despre anumite stereotipuri sau roluri de gen si perceptia femeilor si a barbatilor, atunci femeile uneori au o perceptie mai stereotipizata decat barbatii.

De exemplu, in unul din recentele studii „Barbaii si egalitatea de gen in Republica Moldova”, publicat in 2016, e foarte bine aratat ca, de fapt, nu doar barbatii considera ca sunt momente in viata cand o femeie merita a fi batuta, dar inclusiv femeile considera asa. Si, procentual vorbind, numarul femeilor care sustin bataia este destul de mare, e peste 40 la suta. Daca analizam cum asta ulterior se transmite -in educatie mai mult sunt implicate mamele decat tatii si asemenea prejudecati se transmit in egala masura atat fetelor, cat si baietilor. Si, ca sa fac o paralela cu disciplina Relatii armonioase in familie – am facut o cercetare la inceputul anului de invatatmant si la sfarsitul anului de invatamant si, cand analizam ce inseamna femeie gospodina in perceptia baietilor si in perceptia fetelor, fetele erau cele care mai des decat baietii mentionau ca o buna gospodina este cea care are grija de treburile casnice, car stie sa gateasca la timp si gustos si care stie sa-si ierte barbatul atunci cand acesta greseste. Si aici noi vorbim de generatia tanara, de copii care sunt in clasele a X-XII, noi nu vorbim de generatiile care au foarte profund inradacinate anumite conceptii.

Dar cum se intampla ca in ziua de azi, cand copiii au acces destul de mare la diferite surse de informare si cresc in medii mai deschise catre lume, cum se intampla ca ei totusi preiau aceste idei?

Expunerea foarte mare la informatie o au copiii din oras. Copiii din localitatile rurale sunt mai putin expusi la informatii si ei totusi traiesc foarte adanc inradacinati in anumite cutume a propiei comunitati. Ei vad un anumit model in familie, dar, din pacate, de multe ori propria familie nu este un exemplu din diverse considerente: fie ca unul sau ambii parinti sunt plecati peste hotare, fie ca traieste intr-o familie in care este violenta etc. si asta confirma acea cercetare pe care am facut-o pentru a vedea cum s-a schimbat atitudinea copiilor. La intrebarile care au fost subiectele de interes sporit pentru ei in cadrul acestei disciplini, pe locul intai s-a plasat subiectul despre violenta in familie. Asta vorbeste despre faptul ca ei vad scene de violenta si sunt victime ale violentei in familie si atunci cand institutia de invatatmant, profesorul intr-un fel consolideaza acest mesaj, cand membrii comunitatii, vecinii, rudele, la fel, consolideaza acest mesaj, atunci gradul de schimbare este unul foarte mic. Copilul nu poate sa se schimbe sau nu poate prelua anumita informatie pe care a citit-o undeva, daca nu gaseste macar un model, un reper comportamental. In oras aceste chestii sunt cu mult mai vizibile, deoarece cercul de expunere si comunicare a copiilor este cu mult mai mare, ei pot vedea diferite scenarii si diferite personaje de la care se pot inspira. In localitatile rurale aceste lucruri se intampla cu mult mai greu.

Daca tot am ajuns la copii… Doi adolescenti se lanseaza intr-o relatie, ei fiind dintr-un mediu tipic moldovenesc, cu traditii, cu familiile respective etc. La ce moment ar trebui sa sune alarma in capul fetei ca relatia se transforma intr-o relatie abuziva? Care este momentul si daca exista vreun raport, cel putin neoficial, pe care poate voi l-ati facut, cate relatii sunt sanatoase si cate nesanatoase, anume intre tineri?

Este foarte greu sa faci asemenea analiza si niciodata nu ne-am propus s-o facem – a da apreciere relatiei, hai s-o numim ecologica, de aceea ca sanatoasa sau nesanatoasa suna a diagnoza si nici psihologii nu ar putea pune o astfel de diagnoza. Noi ne prpunem, mai degraba, sa-i invatam pe tineri, fie fete sau baieti, sa depisteze primele semnale a unei relatii cu risc, sa previna, sa nu ajunga la situatii cand este deja clar ca este o relatie violenta, dar sa atraga atentia de la primele semne care denota pornirea partenerului de a controla pe celalalt. Si aici exista suficiente semne care trebuie sa-i puna in garda pe tineri, valabile, in egala masura si fetelor si baietilor – inclinarea unuia de a controla exagerat actiunile celuilalt, de exemplu – este verificat telefonul, corespondenta, inclusiv agenda zilei, cu cine se intalneste, cu cine discuta, si toate astea se fac intr-o maniera destul de subtila la ineput, mai degraba prin a-si impune intr-un fel, asa-zisa, dragoste si grija: „Hai sa mergem impreuna, pentru ca noi suntem cuplu si vreau sa-ti cunosc prietenii, mediul de comunicare etc”. Ulterior, asta evolueaza in mesaje absolut negative, adresate tuturor persoanelor de incredere, se incepe usor-usor o izolare, prin simple replici, de genul: „Prietena ta nu este buna. Are un comportament usuratic, tu nu trebuie sa te vezi cu ea, pentru ca ea nu te influenteaza benefic si, in general, ce-ti trebuie prieteni, cand ma ai pe mine”.

Gelozia este uns emn foarte vadit. Insa, in activitatea noastra cu tinerii, fetele erau cele care spuneau ca daca nu e gelos, nu ma iubeste, ce fel de dragoste fara gelozie? Gelozia, de fapt, nici pe departe nu denota o atitudine ecologica fata de partener, pentru ca aceasta este o demonstratie directa cum se manifesta un om posesiv la inceputul relatiei. Este una, cand, ma rog, s-a intamplat o data in momentul in care era vorba de o fosta relatie si persoana isi manifesta ingrijorarea fata de eventuala refacere a relatiei anterioare si este complet altceva,  cand gelozia se manifesta fata de orice persoana de gen masculin, de la simpla privire, atingere, compliment, gest etc.

Tendinta de a critica pe toti si toate actiunile este alt semn ca lucrurile vor evolua ulterior intr-un abuz si, in special, cand vorbeste de rau persoana din fosta relatie. In momentul in care fata este idealizata si e gata sa-i coboare si luna de pe cer, dar despre fosta iubita vorbeste foarte urat, aceasta trebuie sa o puna in garda.

Tendinta exagerata de a apropia familia, chiar de la bun inceput, tot este un mare semn. De ce? Pentru ca, ulterior, cand fata vede anumite comportamente si anumite lucruri care ii displac si se gandeste ca ar fi bine sa intrerupa relatia, este un mecanism care o face sa se simta vinovata, din moment ce l-a prezentat pe iubit familiei si exista deja niste simpatii cu membrii familiei. De multe ori, acesta este un factor care, in mod special pe fetele tinere, le determina sa ramana in relatie.

Plus, cand se adauga deja elementele de santaj. Dar acestea sunt deja semne vizibile, cum ar fi constrangerea la un raport sexual. Si, iarasi, constrangerea in sens cu mult mai larg, nu este vorba doar de fortarea directa, ci de o manipulare si constrangere de ordin psihologic, de exemplu: „Nu exista dragoste fara relatii sexuale si daca tu pe mine ma iubesti, trebuie sa avem si relatii sexuale” si fata din frica de a nu-l pierde, accepta aceasta relatie, chiar daca nu este pregatita pentru ea.

O alta tendinta, de cand s-au dezvoltat tenologiile informationale, este ca barbatul filmeaza relatia sexuala si, ulterior, santajeaza fata cu aceasta inregistrare, facund-o asfel sa ramana intr-o relatie, cel putin, toxica, pentru ea.

E adevarat ca in Moldova exista un nivel ridicat de violenta impotriva femeilor si ca asta este o problema? Sau este mai degraba un fenomen inventat, chiar si de aceleasi ONG-uri pentru atragerea fondurilor, asa cum uneori se vehiculeaza?

Cu ceritudine fenomentul exista, deoarece el a devenit vizibil. Deja de vreo doi ani acesta a iesit din spatiul privat, in spatiul public. Si asta ne bucura. Despre aceste schimbari ne vorbesc numarul de adresari la politie. Din luna martie a intrat in vigoare ordonanta de restrictie si timp de cateva luni, numarul ordonantelor a fost de 900.

Daca fac trimitere la statistica, fiecare a patra femeie din Moldova a recunsocut ca a fost supusa, cel putin o data in viata, unei forme de violenta. Acestea sunt sondaje care au fost realizate pe un esantion reprezentativ, nu este vorba de o cercetare a unei singure organizatii, ci o cercetare larga, efectuata de BNS. In mare masura, aceste date reflecta situatia si din lume. Daca e sa comparam datele statistice cu realitatea din tara, atunci voi aduce exemplul telefonului de incredere, unde fiecare a treia persoana nu este gata sa raporteze cazul la politie sau sa se adreseze la servicii specializate dupa ajutor din diverse motive. Acumuland toate aceste date, nemaivorbind de cazurile de violenta in familie care nimeresc in vizorul serviciilor medicale, si nu exista o statistica segregata despre cate victime a violentei familie au fost spitalizate, aceasta fiind unul din factorii care ingreuneaza apreciarea sau determinarea costurilor acestui fenomen in Republica Moldova, vedem ca problema violentei este mult mai mare decat o prezinta ONG-urile si decat o prezinta datele statistice.

De ce aceste date? Cum se face ca fiecare a patra femeie a trecut prin violenta pe parcursul vietii? Care ar fi motivul? Situatia economica? Educatia precara? De unde se ajunge la asta si de ce asta este consderat o normalitate?

Nici educatia, nici situatia economica, nici anumite crize din viata unui om nu justifica violenta si aceastea nici pe departe nu sunt cauze. Spre exemplu, acelasi barbat care vine acasa si-si loveste sotia si copiii, la serviciu nu-si permite nici sa ridice vocea in fata superiorilor sau a colegilor. De multe ori, acest barbat este vazut de comunitate ca un barbat bun, care are grija de familie, care are o activitate profesionala de succes etc.

Cauza violentei este inegalitatea de gen si, in mare parte, este vorba de acei barbati care au o atitudine specifica, discriminatorie fata de femei, barbatii care considera ca femeia este un bun pe care, din momentul in care a cucerit-o, isi poate permite sa faca anumite actiuni care i-ar dauna foarte mult, din dorinta si din tendinta de a controla si a-si manifesta puterea asupra acestei persoane. Din pacate, barbatii care in prima relatie sunt violenti, chiar daca divorteaza si ulterior se angajeaza in alta relatie, repeta comportmanertul.

Iata de ce este important cum raspundem la aceste actiuni violente. In momentul in care aceasta persoana a fost pedepsita de la primul incident de violenta, indiferent care a fost sanctiunea, el ulterior se va gandi si va analiza mult mai bine comportamentul sau. Iar in situatia in care el vede ca acest comportament nu este pedepsit nicicum, asta va conrtibui la perpetuarea culturii violeneti in randul barbatilor.

Probabil ca in Moldova chestia asta este si mai vadita decat in alte tari, deoarece la noi, efectiv, pana nu demult raspunsul la violenta in familie era unul foarte si foarte superficial. Fie ca prima actiune era o discutie pe care o avea polititstul cu agrseorul, uletrior putea sa fie sanctionat, in cazul adresarii in instanta de judecata, dar aceasta putea sa fie o amenda care se duce tot din bugetul familie. In ultimii 2-3 ani lucrurile s-au schimbat, dar, din pacate, mecanismul de implementare a lucrurilor noi este inca unul problematic. Nu toti politsitii aplica imediat ordinul de restrictie intr-un caz de violenta, nu toti politistii monitorizeaza cum se respecta acest ordin, pentru ca sunt situatii cand imediat dupa plecarea politistului, agresorul revine in familie si atunci violenta se amplifica.

In ultimul timp, explicam mult femeilor ce inseamna violenta in familie, cand este momentul sa plece, care sunt semnele care trebuie sa se alarmeze, dar cand ne adresam barbatilor? Si daca are are sens sa te adresezi lor? Si daca, eventual, are sens sa te adresezi agresorilor?

Nu ca are sens, este obligatoriu sa implici ambele parti. Din moment ce sunt doi subiecti implicati, cu ambii trebuie de lucrat in egala masura. Bineiniteles ca programele de lucru cu victimile si agresorii sunt diferite. Cunosc foarte multe exemple din practica internationala de programe de lucru cu agresorii destul de dure, insa la noi, in Republica Moldova, dupa mine, abordarea este una dezechilbrata, in sensul ca exista tendinta de a-i pune pe acelasi cantar victima si agresorul si exista inca putine localitati in care agresorii sa fie obligati prin instanta de judecata sa mearga la anumite programe de corectie, desi legea prevede astfel de proceduri. Dar, serviciile pentru agresori sunt insuficiente. Avem un centru specializat la Drochia si exista cateva initiative la nivelul municipiului Chisinau. Da, legea prevedea ca specialistii din cadrul oficiilor de probatiune sa lucreze cu agresorii, dar ca aceasta prevedere sa devina lucrativa, este nevoie de foarte multa instruire a psihologilor din cadrul acestor oficii.

M-a impresionat foarte mult practica din Israel. Ei au centre de tip plasament pentru agresori si terapia cu aceste persoane consta in a-i induce, practic, in experienta pe care o traieste victima. De exemplu, in momentul in care el a comis violenta in familie este obligat sa aleaga intre privatiunea de libertate pana la 2 ani sau finalizarea cu succes a acestui program de terapie pentru agresori. Este vorba despre niste centre in care agresorii sunt plasati pe o perioada de 14-21 de zile. Deci, ei merg la serviciu, daca sunt angajati, seara revin. Fiecare participant primeste o anumita sarcina – cineva gateste pentru toti, cineva face curatenie, cineva are grija de spalatul si calcatul lenjeriei si atunci, comportamentul celorlalti fiind unul specific agresiv, cel care a gatit mancare este acuzat de toti ca ba e prea fierbinte, ba ca e rece, ba ca n-are suficient sare etc. si atunci ei traiesc si constientizeaza comportmanetul lor fata de victime. Mai sunt si alte elemente – ei nu au dreptul sa plece fara a anunta unde pleaca si la ora vor reveni, in momentul in care au mintit, angajatii centrului trebuie sa-i monitorizeze in timpul in care ei pleaca din centru in afara orelor de program. Ca rezultat, practic 50 la suta din agresori rezista acestui program si-l duc pana la capat si, ca urmare, gradul de recidiva scade, dar nu dipsare.

La Strada a orgazat un eveniment MENxx si una dintre cele mai mari provocari a fost sa convingem barbatii sa vorbeasca despre cultura violului. O buna parte din ei au refuzat, argumentand cu faptul ca ei n-au ce spune la subiect. Intrebarea mea e de ce unor barbati le vine atat de greu sa vorbeasca la acest subiect si a doua intrebare este de ce totusi la aceste evenimente au venit mai multe femei si mai putini barbati? Inseamna asta oare ca aceste teme nu sunt atat de interesante pentru barbati, ei le considera chestiuni pur femeiesti, asa cum a mentionat la primul eveniment Victor Lutenco, unul din speakeri?

Cred ca cel mai bine e sa raspunda barbatii la aceasta intrebare, de ce ei nu vor sau nu pot sa discute la acest subiect.

Este impornat ca nu doar femeile sa vorbeasca despre violenta, ci si barbatii, pentru ca este o problema care vizeaza in egala masura pe femei si pe barbati. Sunt foarte multi barbati care, crescand intr-un mediu violent, si-au schimbat comportamentul, incercand sa modifice paradigma propriei familii si atunci chiar nu vad de ce cei care au reusit sa faca acest lucru nu vorbesc nu alti barbati. Comunicarea dintre barbat-barbat, pe problema care tin de probleme considerate mult femeiesti, este, la fel, una care are efect benefic asupra barbatilor.

Poate asta fi o dovada de atitudine „minimalista” fata de femei? Or, pentru mine aceste reactii au fost un semn ca ei n-ar lua prea in serios femeile si problemele lor.

Ei chiar nu iau in serios problemele femeilor, o buna parte din ei, ca sa nu generalizam. Si chiar daca le iau in serios, atunci le analizeaza din perspectiva propiei experiente, in mare parte din perspectiva experientei de tata de fiica, ceea ce pe mine iarasi ma deranjeaza, pentru ca intr-o asemenea abordare mai degraba vorbeste reflexul protector al unui parinte, dar nu ceea ce presupune masculinitatea intr-un barbat. Eu nu stiu daca asta e neaparat legat de subiectele care ii intereseaza sau nu, dar cu certitudine, subiectele sensibile niciodata nu au prezentat interese pentru barbati. Si aici vreau sa fac o paralela cu bancurile sau glumele pe care de multe ori barbatii le fac, inclusiv in prezenta femeilor, pentru ca atunci cand faci o gluma care reflecta subiectul relatiilor intime sau anumite trsaturi fizice ale femeii, denota ca ei iau in deradere anumite probleme pe care ei le considera create artificial sau inventate de femei. Si anume acesta este argumentul pentru a continua evenimente de genul MENxx. Barbatii nu vin, ei sunt mai sceptici la aceste actiuni, dar din momentul in care va exista o masa critica de barbati care, cel putin, incearca sa priveasca lucrurile diferit – si din perpectiva femeilor, nu doar din perspectiva barbatilor, atunci lucrurile se pot schimba si schimbarea va consta in cum abordeaza barbatii educatia propriilor copii, indiferent de genul acestora. Acum abordarea este diferita in educatia fetelor si baietilor, ea reflecta, in mare parte, stereotipurile vizavi de roluri si menirea barbatului si femeii in societate.

Revenind la tema primelor doua evenimente MENxx, „Cultura violului”, aceasta a intrigat mult, au fost si comentarii, de genul: „Da’ ce, violul are o cultura?” Daniela, de ce „cultura violului” si ce inseamna, de fapt, „cultura violului”?

Cultura violului este perpetuarea acelor norme si atitudini care normalizeaza, incurajeaza un anumit comportament social. Aceste cuvinte nu trebuie analizate din perspectiva separata, cand spunem „cultura” avem in vedere cum educatia contribuie la perpetuarea anumitor comportamente care nu trebuie sa existe. Spre exemplu, cand vorbim de cultura violului din punct de vedere a raspunsului educational, asta ar trebui sa inceapa din frageda copilarie prin a invata copiii sa-si delimiteze foarte bine spatiul personal, sa cunoasca gesturile si atingerele acceptabile si neacceptabile si cum sa reactioneze intr-o situatie sau alta.

Exemple de comportamente care perpetueaza aceasta cultura sunt foarte multe, pornind de la ideea ca atunci cand un baietel trage de cosite o fetita sau ii ridica fusta, reactia adultului la actiunile baiatului este de genul: „Asa isi manifesta el atentia, asa incearca sa arate ca o iubeste”. Comportamentul baiatului se normalizeaza, iar acesta, ulterior, va evolua in lucruri mai grave. Iar pentru fata – normalizarea sau acceptarea ca dragostea neaparat presupune si o doza de rusine, de disconfort si suferinta.

Ulterior, la varste mai mari, noi observam alte reactii, cum ar fi in adolescenta anumite atingeri a zonelor intime, atingeri ale sanilor si explicatii, de genul: „Pai asta e specificul varstei”, „Si ce daca a atins-o, asta este dovada ca baiatul are anumite sentimente fata de fata”. Nu, aceasta nu este o dovada ca are sentimente, ci este o dovada ca, daca i s-a permis si aceste atingeri au fost considerate acceptabile, ulterior acest barbat va ajunge foarte usor la ideea ca si un raport sexul poate fi fara consimtamantul exprimat si, cu siguranta, va interpreta mesajul fetei ca daca zici „nu”, de fapt, inseamna „da”, pentru ca asa sunt fetele, lor le place sa fie contradictorii in exprimare. Iar in cazul fetelor, asta contribuie la incapacitatea de a spune un „nu’ ferm, atunci cand se ajunge la un comportament pentru care ele nu sunt pregatite sau este neacceptabil pentru ele. Si depinde foarte mult de mediul in care acesti copii cresc si se dezvolta si depinde foarte mult de reactia adultilor la asemenea comportamente.

Crezi ca generatiile urmatoare vor fi motivate sa-si schimbe comportamentul? Vor fi barbatii moldoveni din viitor mai putin violenti sau vom ramane cu explicatia ca agresivitatea este in natura barbatilor, respectiv, nu avem de unde asteptam schimbari?

Eu nu as m-as lega de fiziologie, deoarece o doza de agresivitate exista in fiecare din noi – femei si barbati, dar asta nu este o justificare sau explicatie pentru comportamentele absolut inacceptabile. Eu chiar cred ca lucruile se vor schimba si aceste schimbari m-am bucurat sa le vad in elevii care au parcurs disciplina „Relatii armonioase in familie”, deoarece i-am vazut la inceput de an si i-am vazut la finele anului scolar si am observat, cel putin, o schimbare de paradigma. Acesti copii deja analizaeaza lucruile diferit, ei vad comportamente riscante, pentru ei a devenit mult mai importanta comunicarea intr-o situatie conflictuala, decat evitarea conflictului, asa cum mentionau la inceputul anului. Bineinteles ca exista o categorie in societate care nu se va schimba si probabil nici nu trebuie sa ne facem careva iluzii in acest sens. Dar, din clipa in care va exista o masa critica, care isi schimba comportamentul, apare o noua clasificare a ceea ce inseamna bine, o noua cultura de non-toleranta fata de violenta, cel putin in cazul violentei in familie, insa mai putin in cazul violului, subiect inca tabu, dovada este implicatia si gradul de deschidere a barbatilor la MENxx, dar eu cred ca asa gen de activitati trebuie continuate, deoarece cu cat mai multa lumea vorbeste despre asta, cu atat mai mult se organizeaza anumite actiuni, care, ulterior, devin ireversibile in sensul schimbarilor pe care le-au produs.

Dragă redacție

Iubirea a anulat sfârșitul lumii ca să mă sfârșească pe mine

Îți mai amintești cum eram când ne-am cunoscut? Nu noi, doar eu. Văd că atunci am scris… ceva:

Iubirea a anulat sfârșitul lumii.
Mulți ani de acum încolo vor mai apărea glume despre cum am petrecut sfârșitul lumii. Nota de seriozitate, însă, apare atunci când medităm asupra prezentului și viitorului – am primit un dar de o valoare infinită, timpul, iar modul în care urmează să-l petrecem va defini o viață întreagă.

Pentru a trăi o viață nu e suficient să ai doar timpul. Oamenii, sentimentele și rațiunea sunt alți 3 piloni ai trăirii fiecărui dintre noi. Așa a fost creată această lume, să se nască oamenii din iubire, să trăiască iubindu-se, acest sentiment fiind inițiatorul celorlalte trăiri – dorul, plăcerea, ura, frica… Acestea din urmă având împuternicirea de a ne forma cugetul.

Nu cred că aș putea vreodată să număr câți oameni am întâlnit, cert e că fiecare a lăsat câte o amprentă în istoria mea: am făcut schimb de idei și emoții. Niciodată, însă, nu aș putea să-i uit pe cei care i-am văzut și m-au văzut pentru prima dată. Familia e cea mai temeinică școală a vieții, unde mai învăț și azi ce e respectul, afecțiunea, căldura, grija, bucurii și tristeți care ne unesc la masa moștenită încă de la străbuni.

Timpul mi-a adus în pragul maturității ziua în care m-am îndrăgostit,  iar aceasta a avut curajul să coincidă cu ziua în care oamenii așteptau un sfârșit de lume. Pentru mine aceasta a însemnat un nou început, pentru mine iubirea a anulat sfârșitul lumii.

Sufletul mi s-a luminat, gândul mi-e mai cu minte. Din momentul în care mi s-au intensificat bătăile inimii știu să definesc o femeie care iubește: mai frumoasă, mai blândă, mai înțeleaptă, mai grijulie, mai îngândurată, mai visătoare – toate azi citindu-i-se în privire, mai având închipuirea rebelității de ieri.

“Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost incredințată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu… Iubirea e un imbold pentru fiecare să se desăvârșească, să devină cineva, să devina o lume el însuși de dragul cuiva.”  spunea Rainer Maria Rilke.

A iubi înseamnă a fi fericit dăruind fericire, a transforma pământul în nori ce zboară spre realizarea unui vis al nostru, a-ți impune rațiunea să asculte doar chemarea inimii, a dărui tot ce ai mai bun, a oferi ceea ce nici nu îți imaginai că ți-e în puteri să oferi, libertate prin supunere, liniște în aglomerația unde se regăsesc doar privirile noastre, trăirea unei realități ce pare a fi o închipuire și așteptarea momentului în care din nou ni se vor încălzi mâinile de la o simplă atingere.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în viață acest om extraordinar, iar o dată cu el profunzimea și puritatea trăirilor mele. Cu binecuvântarea Lui, îmi doresc cu toată ființa ca acest om să fie iubit și să iubească, să fie împlinit, să realizeze cu spor toate gândurile frumoase ce le are, să fie copleșit de noroc și să trăiască fiece zi cu o intensă fericire.
Azi mă gândesc la anii mei, zilele mele, copilăria și tinerețea… Doamne, cât îmi sunt toate de scumpe, dragi și doar ale mele! Azi realizez că poveștile în care credeam, mai fiind copil, acum încerc să le realizez, să-mi fie viața – o poveste, începând cu ”a fost odată” și continuând cu ”de nu ar fi, nu s-ar povesti”, sperând să apun în cele ”adânci bătrâneți”. Azi mă simt mai tânără, cu mai multe vise; azi simt cum ard în veșnicie și tot azi încă nu mai e scrum, ci doar intensitate, ardoare, voință, speranță. Azi mai sunt un copil tânăr, naivă și credulă, însă absolut decisă să cresc învățând arta de a trăi, să devin o femeie extraordinară, puternică, o mamă cu alți mulți copii și un om bun. Azi îmi organizez gândurile și ideile – vreau să muncesc pentru a-mi onora statutul de cetățean responsabil, să creez, să produc, să contribui la maturizarea societății. Și tot azi mă gândesc la el… Cine este și ce-a făcut cu inima mea… Azi el este celui cărui îi sunt fidelă fără ca să-mi fi cerut vreun jurământ. Azi sunt fericită, căci am toți anii din toate timpurile, azi sunt toate zilele mele, azi sunt copil, azi îl trăiesc astfel pentru că am cunoscut ce e iubirea!

Știu că ai citit. Eram acasă la părinții tăi. Ca de cele mai multe ori, în încăpere erau mai multe grade decât în termometru. Bere, vin? Nu țin minte. Umblai prin bucătărie cu bucata aia de ziar și i-o fluturai în ochi mamei tale, cu mîndrie, credeam atunci, azi înțeleg că era orgoliu.

Eu am citit-o numai ce încă o dată de 3 ori.

Eu acum înțeleg că dacă atunci am scris acele cuvinte, pline de sens, speranță, vise, înseamnă că chiar te-am iubit. De fapt, înțeleg că te-am iubit și din alte considerente. Cele care nu mă mai inspirau să scriu atât de poetic.

4 ani. Și toată viața înainte.

Eu chiar credeam în cele scrise.

Pot demonstra. Am făcut tot ce am scris. Iar după ce am făcut tot ce am scris, nu am mai scris, căci nu prea merge penița la înjurături și povestiri despre cum a trecut ziua, săptămâna, luna. Da, eu înjur, românește, rusește, româno-rusește. Să fim sinceri. Pot trânti, țipa, strica, să știe o lume întreagă cu ce intensitate poate să îmi zbiere sufletul. De scârbă și durere.

Apropo, de scârbă și durere. La început mă durea pentru tine, căci îmi părea că te autodistrugi, sărmănelul de tine. Atâta alcool… Mă temeam că o să faci hipertensiune în câțiva ani. Apoi mă durea pentru mine. Tu știi că putoarea de peregar pute a moarte? Iar aberațiile care le spuneai la beție… Îmi întunecau cugetul. La sfârșit, scârba și durerea, erau pentru moartea mea. Ai omorât acel copil, femeie-copil, naiv și luminos, care te-a iubit.

Scenariul știu că îl ții minte. Cu mintea trează, nu aveai ce căuta lângă mine. O ajutai pe mămica, organizai ieșiri cu surioara în special, și deja cu restul. Cu mine nu aveai NICIO treabă. De băut era de dorit să bei în casă, să nu cumva să vadă lumea ce capacitate ai. Și eu, culmea, mă enervam, boceam, urlam, luam geanta și mă duceam la mama. Apoi mă sunai tu, deseori vorbeam și cu membrii familiei, așa… ca să înțeleg și eu bine până la urmă unde am greșit și ce trebuie să mai fac să fiu o femeie de treabă. Fii atent – femeie, nu soție. Nu mamă a copilului tău. FEMEIE!!! iar femeia în țara asta…

Nu de mult a fost 14 februarie, ziua îndrăgostiților. În ajun încercam să îmi amintesc cum am petrecut cu tine această sărbătoare în ultimii 3 ani. Sincer, nu țin minte. Nici 8 martie. Ceva vag legat de Paști. 1 iunie 2015 voi ține minte toată viața. Prima noastră ieșire în 3, copilașul nostru avea 5 luni, pentru care tu cu soră-ta mi-ați scos ochii mai bine de o lună. Cununia noastră apropo, sfârșitul verii 2015… Tu ți-ai dat seama că în ziua aceea nu ne-am sărutat nici o dată?

Și de fiecare dată mă întorceam… De ce? Căci niciodată nu ne sărutam… Nu mă sărutai… Iar când dădeam să te sărut te strâmbai de parcă simțeai peregarul de care ți-am zis mai sus.

M-ai iubit? O fi fost și aceea un fel de iubire, care s-a definit prin tentativa de mă supune pe mine, cea crescută fără tată, venită dintr-o bortă de apartament de la etajul 7 cu doar 2 odăi. Să mă închin ție și familiei voastre, în care mereu am fost prezentată drept o cunoscută de familie, pentru faptul că m-ați lăsat să port un prunc cu sânge de-al vostru, să-l port, să-l nasc și să îl cresc în casa voastră.

Am un copil care îți seamănă leit și îți poartă numele. Îl am. Nu îl avem. Și da, îmi e frică că o să îl întorci împotriva mea. Căci cu ușurință m-ai lovit când îl purtam sub inimă, și cu mai multă ușurință după ce l-am născut, chiar dacă îl țineam în brațe. Fiindcă m-ai numit cum nicio femeie nu ar trebui numită, m-ai trimis unde niciun om nu ar trebui trimis, în prezența lui. Și de fiecare dată când îți răspundeam cu aceeași categorie de cuvinte, te simțeai învingător. Tocilara aia care a crescut în bibliotecă vorbește urât și e isterică, chiar dacă e mamă și ține copilul în brațe.

Și chiar ai învins. M-ai învins. Nu mai este nimic, nu mai sunt nimic, nu mai simt nimic.

Într-adevăr, s-a terminat. Eu m-am terminat. Însă doar în sensul celor ce au fost la început.

Căci acum am început să trăiesc în ziua care trăiește copilul meu. Cu fiecare pas nou făcut, cuvânt spus, noi deprinderi ale copilului meu, mă formez și eu din nou. Însă doar ținând cont de toate de câte m-au omorât fiind lângă tine.

Naivitatea mea s-a transformat în frică față de oameni. Dar o voi depăși, căci așa îmi educ feciorul – să își depășească fricile și să meargă sigur spre ceea ce dorește să obțină.

Orice sfârșit, e un nou început.

 

Text: Anonima

Imagine: Averie Woodard

Din viață

De ce e nevoie de prieteni

In contextul unor intamplari recente, vreau sa amintesc si sa-mi amintesc, pentru a-mi bate in cuie acest sfat – de cate ori simtiti, in comunicarea cu cineva, ca ajungeti sa vi se para ca sunteti nebuna, schizofrenica, ca poate chiar ceea ce ati spus/scris nu este decat o mare aberatie, o absurditate, asa cum se insinueaza de la celalalt capat, desi ati avut 10 la romana si dintotdeauna ati fost sigura ca stiti sa va exprimati gandurile, sentimentele, emotiile, deci, daca ati ajuns sa luati in serios omul care va insufla ca aiuriti, cereti sfatul prietenilor. Vorbiti. Nu va lasati coplesita de situatie. Pentru ca ea nu este in capul vostru. Este situatia din capul celuilalt, care incearca sa va traga dupa el.

Uneori, te trezesti pe scaunul victimei, fara sa intelegi cum ai ajuns acolo. Uneori, mintea intelege foarte bine jocurile bolnave in care ai fost atrasa, aceasta intelegere, insa, nu este intotdeauna suficienta pentru a avea putere de a iesi din groapa. Eu, din pacate, nu am descoperit inca partea din mine care ma impinge spre tot felul de relatii nocive, dificile, imposibile. Desi capul lucreaza foarte bine, exista o putere de atractie interioara care inghite orice rationament. Si asta e momentul in care trebuie sa-ti suni prietenii. Sa vorbesti. Sa nu ramai singura in groapa. Sa ceri o scara. O mana. O franghie cu care sa poti iesi la suprafata.

Mai mult decat atat, in cazul meu, cand capul si spiritul sunt in armonie perfecta si imi dau seama in ce m-am bagat (daca m-am bagat), scriu mementouri si le trimit unei prietene, pentru pastrare. Misiunea ei este sa le scoata la suprafata in zilele cand pasiunea, care zace in mine, ma face sa o iau razna. Sa nu mai gandesc. Desi, uneori nici nu trebuie sa gandesc, lucrurile sunt atat de evidente.

Vorbiti. Nu va inchideti. Asta e singura iesire dintr-o relatie abuziva.

V-am pupat.

PS: daca vreti mai multe despre ce este o relatie abuziva dpdv psihologic, cititi aici.

Imagine: thework.com

Din viață

Trântitul uşii şi alte libertăţi

cel mai greu, în relaţiile abuzive este să pleci.

 

am spus mai sus că maşinăria asta, numită manipulare, taie picioarele, distruge voinţa şi creşte în noi mormoloci, care nu mai pot vorbi, gândi sau se mişca. lumea devine atât de mare, că sperie. orice încercare de a deveni flexibil – apasă.

 

cei care ne fac să fim dependenţi apasă. milă, vinovăţie, utilitate. fiecare are un caz diferit.

 

la început am învăţat să ies în afara mea prin vise. mă întindeam în pat şi îmi imaginam lumi în care reuşeam să îmi adun bagajul şi să plec. apoi am găsit oameni cu care vorbeam pe net. despre cărţi, filosofie, orice. numai nu despre viaţa mea. acest tip de trăiri se povestesc cel mai greu. la un moment dat aveam impresia că nu se mai termină ziua. să înceapă viaţa mea de noapte. adică de viaţă.

 

apoi, am învăţat să ies din cameră la abuzuri verbale. timid, cu frică, dar ieşeam.

 

poate fi o greşeală discuţia. este o iluzie orice discuţie de clarificare. demersurile raţionale nu sunt înţelese şi nu vor face decât să justificaţi încercările de a salva ceva.

 

şi întro zi, am ieşit pe uşă, cu toate riscurile pe cap. nu am gândit strategii, nu am încercat să mă joc, să mă detaşez. am ieşit, fără să iau în calcul că nu am unde să dorm sau că alţii mă vor susţine. sau că nu.

 

aici am înţeles că singura uşă spre libertate este aceea pe care o vezi mai aproape. restul – sunt false.

 

după – înveţi să rezişti tentaţiei de a te întoarce, credinţei că omul se va schimba, milei, pseudo-iubirii. rezişti tentaţiei de a te închide în colivia fericirii. şi curge din tine tot. kilogramele, omenirea, speranţele, credinţa, prietenia, lacrimile, litrii întregi de alcool, fantasmele că se poate trăi şi aşa, judecata altora. totul curge.

 

şi e greu. dar nu imposibil.

 

cu uşa deschisă şi gol total începi să te zideşti din nou.
liber şi relaxat.

 

nu e nimeni care să îţi spună cât e de rău să fii singur. şi e bine-aşa.

Text: Angela Stafii