Browsing Tag

relatii barbati-femei

Din viață

Dialoguri platonice. Jocuri vs. competitii sau puncte si relatii

Astazi am fost pe punctul de a ceda si a pleca pur si simplu – fara trantiri de usa si cereri „lacrimogene” de concediere. Am vrut sa plec de la actualul meu serviciu ca un gentilom in toata firea – fara cuvinte de prisos. Dar mi-am amintit de cuvintele unui om pe care il urmaresc online de ceva timp: „o relatie de orice natura este in primul rand un parteneriat si, respectiv, relatiile dureaza in dependenta de abilitatile fiecaruia de a construi si mentine acest parteneriat”. M-au apucat framantarile. Pe de o parte, colectivul nostru este o echipa si imi vad bine rolul in ea, pe de alta parte -suntem o echipa foarte neomogena si ma gandesc daca are rost sa astept pana vom atinge cu totii acelasi nivel de performanta? Tot acest om spune ca in luna august curent intuitia va fi mai greu de auzit, predominand mai mult gandirea analitica. Nu mai incape vorba ca am cerut parerea scumpei si bravei mele madam Roussel, care pe langa toate mai este si mon cerveau, pentru ca din noi doua ea vine cu partea ratiunii, eu mai mult cu ciudateniile si simturile.

 

Eu impart oamenii in cei care prefera sporturile individuale si cei care prefera sporturile de echipa. Cica cei din urma au abilitati de parteneriat mai bune. Esti de acord cu asta?

 

Nu sunt cu colectivul, eu pot fi doar in fata lui, ca lider. Familia mea deseori glumea cand eram mica pe seama acestei partcularitati, spuneau ca seaman cu bunicul din partea tatei, care era presedintele unui kolhoz foarte prosper. Nu stiu daca sunt cei mai buni prieteni… eu nu-ti sunt prietena buna, desi nu sunt jucatoare de echipa?

 

Nu am scris prieten, ci partener. Dupa mine, intr-un parteneriat conteaza mai mult respectul, decat simpatia, dragostea, atasamentul…

 

Respectul si capacitatea de a face compromisuri.

 

Specialistii spun ca anume parteneriatele sunt cele care dureaza.

 

Noi acum vorbim despre parteneriate pe post de relatie intre barbat si femeie sau profesionale?

 

Hmmm, buna intrebare… desi eu nu fac distinctie. Pentru mine capacitatea de a face un parteneriat se extinde si asupra sferei relatiilor personale, si asupra sferei profesionale, diferenta este ca prima mai e alimentata de sentimente, atractie fizica sau asa numita chimie… Am facut candva inot de performanta si m-am ocupat cu fuga pe distante mari. Primeam o placere enorma, fiindca orice succes depindea doar de mine, cum de altfel si orice esec. Asa a fost si la primul meu job cand seful mi-a dat intr-o oarecare masura mana libera. Apoi m-am angajat la TV, unde vrei nu vrei trebuia sa cooperezi cu alti oameni, si oameni pe alocuri foarte nasoli, singura stii, dar ma axam intotdeauna pe rezultatul final.Si acesta mai mereu iesea bun, doar ca eu personal ma consumam enorm. Acum situatia de la TV se repeta. Ce legatura are asta cu relatiile personale? Consider ca un parteneriat dintre un barbat si o femeie e reusit atunci cand scopul si rezultatul final atins in comun este undeva mai presus decat scopul fiecaruia individual. Dar asta e greu de atins cand esti sportiv individual. Poate e utopie ce scriu? Comunismul in principiu tot pe asta se baza si uite ca a esuat…

 

Comunismul se mai baza pe ideea ca toti sunt egali. Si anume aceasta parte a lui este utopica. Noi nu suntem egali, oricat de mult ne-ar placea sa fim. Eu nu sunt un jucator de echipa si nici om de gasca nu sunt. Particlaritatile caracterului, as spune… Desi am lucrat in echipa, mai exact – am incercat sa lucrez, am fost parte din gasca pe timpul studentiei, dar nu sunt fenomene pe termen lung, ci mai degraba experimente de scurta durata. Pentru mine notiunea de colectivitate este straina. Teoretic o inteleg, dar organismul meu o respinge ca pe ceva nociv. Dar! Imi place sa cred despre mine ca despre un partener de viata ideal, pentru ca eu sunt ideolog si parteneriatul in scopuri ideologice de lunga durata este ceea ce-mi place intr-o relatie… Desi eu bat capul. Daca nu ma simt ok intr-o relatie, eu ies din relatie, indiferent de scopul final. Poate scopul sa fie si salvarea planetei, ca nu ma poate tine nimic. Prin urmare, implinirea si bunastarea mea, ca om luat aparte, este pe primul plan.

 

Tu cum crezi: o relatie personala este un joc de echipa sau totusi o competie intre doi sportivi individuali?

Relatiile personale nu ar trebui sa fie o competitie. Mai degraba un tandem.

 

Deci, totusi mai mult un joc de echipa? Fie si intre doi – de exemplu inotul sincron, patinajul artistic in perechi… In context iti prezint doua exemple clasice: unul de competitie, mai aproape parca de firea mea decat jocurile de echipa, altul de concurenta. Doi alergatori, pe piste diferite, cand unul e un pic mai inainte, cand celalalt, dar distanta intre ei niciodata nu-i prea mare. Pot sa ajunga la finis concomitent si in acest caz e o victorie comuna, dar in egala masura individuala a fiecarui in parte. Poate, insa unul sa fie un pic mai rapid, dar celalalt nu se simte lezat, pentru ca recunoaste ca nu a depus suficient efort… Opusul acestui gen de relatie este, prin alegorie, boxul. Boxul este o concurenta corecta, dar aici victoria unuia este infrangerea, doborarea, prin sange, a celuilalt. Am vazut foarte multe cupluri care boxeaza… demonstrandu-si in permanenta who is who, masurandu-si stii tu…organul de mai jos. Ce sa mai, tocmai prin acest box am distrus casnicia…

Nu m-am gandit asa pe lung la asta…sau nu in termenii astia… Ca sa poti concura cu cineva pe bune, acel cineva trebuie sa fie tot atat de pregatit ca tine, sa poata, de fapt, sa-ti fie concurent pe masura. Eu, insa, nu am intalnit inca niciun barbat (daca e sa vorbimb de relatii) care sa-mi fie un concurent pe masura in aceasta cursa.

Viermisorul din mine ma iscodeste: daca nu sunt un jucator de echipa, asta inseamna ca nu sunt in stare sa construiesc un parteneriat? Ma refer la relatii personale?

Si eu ma intrebam acelasi lucru dupa ce am citit ceea ce ai scris. Nu stiu… Eu vad relatia perfecta sau aproape perfecta ca pe o uniune dintre doi oameni autosuficienti, care isi vad de viata si dezvoltarea lor personala, dar care au si un punct in care interesele lor devin comune, se intersecteaza. Dar numai un punct. Nu mai mult. Nu ma tem sa fiu singura, ma am pe mine si cred ca asta e cea mai frumoasa companie posibila. Nu ma tem de batranete, de ce sa ma tem? In interiorul meu eu oricum voi ramane aceeasi… Stii, noua ne lipseste curiozitatea. Eu, de exemplu, sunt curiosa cum voi fi, sunt curioasa si de moarte… asta e o cunoastere. Orice e cunoastere si mai presus de toate vreau sa cunosc. La viitor am inceput sa ma gandesc la singular si imi place acest sentiment. Il vad ca pe un progres al meu personal. Ma gandesc ca eu imi ajung mie insami pentru a trai o viata implinita si fericita. Or, pana acum asteptam pe cineva din exterior pentru fericire si impacare cu mine insami, acum, insa, sunt in stare sa-mi asum fiecare stare sau emotie. Si nimeni nu e vinovat de nimic. Si nimeni nu mi-i dator cu nimic. Asta nu inseamna ca exclud orice eventuala relatie, dar nu mai este centrul intereselor mele: daca va fi – super, daca nu – tot super.

In loc de punctul pe I: In drum spre casa mi-am adus aminte de cateva scene din copilarie. Adesea cand eram la mare, ne luam la harjonit cu fratele meu mai mic. Totul incepea dintr-un joc de-a luptatorii de wrestling, in gluma, inofensiv cu replici ironice unul la adresa altuia. La un moment dat lupta asta in gluma trecea in una adevarata, finalizata cu lacrimile si supararile fiecaruia. Distractia se termina cand jocul nu mai este joc, oricare ar fi el – de echipa, in perechi, competitie, fie chiar si un pasians solitaire. Iar seara mea s-a terminat cu o partida de snooker urmarita cu coada ochiului la TV, printre randurile scrise la un miez de noapte si un sforait sanatos in tot sensul cuvantului de peste perete.

Dragă redacție

Mamă, unde este dragostea?

Mai țineți minte poveștile frumoase pe care le citea mama înainte de culcare. Cum începea acolo „ A fost odată ca-n povești o prințesă frumoasă că la soare te puteai uita, iar la dânsa ba și desigur un prinț chipeș, voinic, puternic. Mai departe ei se întâlnesc, se îndrăgostesc, vine un balaur, iar prințul ca un adevărat erou salvează prințesa și finalul simbol „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

  

Tu asculți, crezi, visezi că vei fi și tu o prințesă, vei înâlni un prinț și totul va fi bine și frumos ca în povești. De la început îți aștepți un prinț frumos, pe urmă înțelegi că această calitate nu este primordială. Nu știu de ce, dar mie nu mi-au plăcut niciodată prinții frumoși, mai curând eram cucerită de comportament și modul lorde a gândi.

 

Totul era brusc, chimbam câteva vorbe, observam ceva neobișnuit și gata, inima bate, piptul mă apasă, iar eu zbor, zbor indiferent de probleme, greutăți, nu m-ai contează nimic în afară de dragoste. Doar că nu poți trăi doar cu iluzii și înțelegi că persoana care îți este dragă e indiferentă față de tine, dragostea se transformă în suferință. Tot ce a fost colorat, brusc e negru și nu mai ajută nimic nici cuvintele de mângâiere a mamei, nici sfaturile prietenelor. Tu vrei să disari, să fugi undeva. Încerci să te scufunzi în cărți, muzică, filme, sau te apuci de vreun serial ca să nu te gândești la nimic, doar că toate serialele au întodeauna un final fericit.

 

Istoria se mai sus se repetă, o dată, două, trei, iar într-o dimineață spui stop, ajunge, nici un bărbat în viața mea, nici o lacrimă în plus. Și dacă crdeai că ai să fii fericită, greșești amarnic. Da viața nu e neagră, e transparentă și lipsită de sens. Tot ce îți mai rămâne sunt cariera și prietenii. Ai să începi să urăști 14 februarie, 8 martie tot și te vei enerva de fiercare dată când te duci în parc, pentru că acolo mai întodeanuna se plimbă câte o pereche de îndrăgostiți.

 

Așa va trece un an, doi poate mai mulți și la o petrecere sau în altă parte vei vedea doi ochi care nu se pot dezlipi de tine. Nu ai cum să fugi de ei pentru că sunt prea insistenți. Poate chiar o să schimbați câteva vorbe și dacă vă mai întâlniți a doua dată ai să înțelegi că el e îndrăgostit de tine. Da el s-a înfrăgostit, dar tu, tu nu îl iubești, mai rău îți devine antipatic. Numai gândul că a-ți putea avea o relație te înspăimântă.

 

Ce să faci mai departe? El te sună, tu nu răspunzi, nu vreai să-i dai vreo șansă, înțelegi că nu o să-l poți îndrăgi. În același timp îți este milă și îți amintești cum sufereai tu înainte. În momentele acestea parcă aud poveștile mamei cu zâne, dragoste reciprocă și fericire până la adânci bătrâneți.

 

Mamă, spune-mi te rog, unde este dragostea sau tot ce mi-ai spus sunt doar povești, fii sinceră, eu nu mai sunt un copil?

Femei

Ce vor femeile dupa 30 de ani

Ieri prietena mea apropiata a intrat in varsta lui Isus.

 

Ne-am intalnit in unul dintre localurile noastre preferate. Eu i-am cumparat un buchet de margarete si, mergand spre ea, ma gandeam daca nu i se va parea jenanta situatia in care ii intind un buchet de flori, iar ea zambeste ca o domnisoara rusinata, imi multumeste si pune atent buchetul pe marginea mesei, mustrandu-ma in gand. Apoi mi-am adus aminte ca tanti Nastea e sufletista. Ca din noi doua, ea este cea care rade, vorbeste cu chelnerii, se imbujoreaza la complimentele barbatilor si imprastie vibratii pozitive.

 

Imi place sa observ trecerea anilor. Fiecare noua zi de nastere e diferita. Fiecare vara isi are semnul sau. La 29, la 30, la 31, la 32, la 33. Fiecare e un joc aparte. Calm, in cerc restrans, dar intotdeauna diferit. O nota in discursurile noastre, un gest in plus si altul in minus, un ceva abia perceptibil.

 

Ieri am vorbit despre relatii. Aproape ca intotdeauna. Dar na, despre ce altceva mai poti vorbi cand te vezi cu o prietena apropiata? Despre mama, despre copii, despre barbati. Sau barbat. Sau lipsa lor. Sau dorinta ca acesta sa lipseasca.

 

Din noi doua, eu sunt cea care pledeaza pentru „mai bine singura, decat cu oricine”. Si pentru parteneriat. Pentru relatii presarate cu nitica ratiune, ca sarea pe o felie de paine cu unt.

 

Ieri, am fost ambele pe aceeasi unda. Varsta…

 

Dupa casnicii esuate, dupa relatii neintamplate, aproape intamplate sau din cele care mai bine nu se intamplau, femeia ajunge sa nu mai vrea barbati noi. Simplul gand ca trebuie sa incepi totul de la inceput, te oboseste. Sau te plictiseste. Sau te omoara.

 

Iarasi primele dati. Iarasi fluturii si toti crocodilii din burta. Iarasi palme umede. Iarasi situatii neclare si uneori jenante – plateste el sau eu sau 50/50? Cum sa-l intreb? Iarasi primul sex. E scurt? E ok? E de durata? Ce stie? Ce poate? Ce vrea de la mine? Iarasi ochi care vor sa ia din tine. Iarasi amintirea celulitei de pe coapse, vergeturilor de pe burta, petei de nastere de pe umarul stang. Iarasi intrebari. Frisoane si fasoane. Iarasi nesiguranta. Apeluri ratate. Apeluri neformate. Iarasi momente de incertitudine, cand nu stii cine e nebun – tu sau el? Cand nu stii unde e problema. In pata ta de pe umar, in faptul ca ai fost prea descatusata sau, pur si simplu, el vrea altceva? Dar ce?

 

Vorbeam ieri ca o noua pasiune este lucrul pe care ni-l dorim cel mai putin. Ca am ajuns in vara in care nu mai avem nevoie de cocaina pentru creier, or, pasiunea te baga in aceeasi stare in care te baga consumul de cocaina. Savantii au confirmat-o. Ca o relatie bazata pe parteneriatul a doua persoane mature, independente financiar si moral, este tot ce-si poate dori o femeie dupa 30 de ani. Ca un sex bun, urmat de un film si un pahar de vin, este limita oricarui vis erotic. Sau un film bun, urmat de sex tot atat de bun. Si vin in tot acest timp. Si ca, daca ajungi pana in acea seara in care sa poti alege intre un sex bun, un film si o sticla de vin, iar aceasta alegere sa fie una relaxata, fara ganduri confuze, fara efecte secundare, pe care poti s-o faci fara frica zilei de maine, apelului ce va urma, reactiilor voastre de dupa, vrei ca aceasta relatie sa continuie. Vrei ca acest om sa fie ultimul care te va vedea goala. El si medicul legist.

 

Noi toate ajungem intr-o zi cand intelegem, foarte clar si limpede, de parca am citi din „Albinuta” lui Vieru, ca nu mai vrem sa facem compromisuri. Ca toleranta ta se termina acolo unde incepe impertinenta celuilalt. Ca vrei liniste. Ca s-o imparti cu altul. Ca vrei sa te scoli dimineata si sa faci cafea. Incet, domol, cu demnitate de femeie imbracata intr-o rochie de casa, care ii lasa un umar dezgolit. Iar jos, pe podea, sa te oglindesti in pedichiura ta impecabila.

 

Eu ma bucur ca am ajuns aici. De fapt, demult ajunsesem, dar nu eram sigura ca e statia de care aveam nevoie. Acum stiu. Si imi place sa impart aceasta certitudine cu femeile din jurul meu. Ca Elizabeth Gilbert bunaoara, care, in „Committed”, cartea pe care a scris-o in mijlocul deceniului trei din viata sa, spunea ca n-ar mai putea trece prin pasiune. Ca asta ar omora-o. Eu nu stiu daca pe mine m-ar omori, sau pe tanti Nastea, sau pe D., pe care perspectiva unui nou barbat, cu care trebuie sa treaca iarasi prin cele sapte porti ale Raiului si Iadului, o deprima cumplit, dar, cu siguranta, ne-ar omori cateva celule nervoase, care nu se restabilesc. Si pana la urma, nimeni nu merita moartea noastra. Iar cele cateva celule sunt o mica moarte pentru noi.

 

Toate aceste cuvinte au fost pentru a spune ca te saturi. Te saturi de toate. Te saturi de flora si fauna in suflet. Te saturi de incertitudini. Te saturi sa cedezi. Te saturi sa vezi in fata ta un om care are perspective, dar care acum nu este intruchiparea perspectivei. Te saturi sa tarai. Sau sa duci pe gheb. Te saturi sa platesti pentru altcineva. Sa cauti solutii. Scuze si justificari. Te saturi sa numeri in gand cate ai facut si ce ai primit. Te saturi sa aduni saliva in gura pentru ca altfel ar seca fantana din interiorul tau.

 

Iar intr-o zi te saturi sa astepti. Si te intinzi pe pat. Iti pui un film bun. Si te bucuri de linistea ta. Pe care ai vrea sa o imparti doar cu un partener egal tie.

 

foto: femei purtand masti enorme pe plaja din Venetia, anul 1930

Maraton

Metamorfoza

Ştii cum m-a cucerit EL? Mi-a spus ca mă iubeşte. Atât de sincer cum n-am mai văzut niciodată, nici până atunci, nici după, nici în filme şi nici în cărţi. Derutată fiind de faptul că m-a surprins, încercam să găsesc o fisură, un defect, o scăpare pentru ca să nu încep să sărut un bărbat cu care, ce-i drept purtaserăm câteva discuţii până atunci, dar niciodată despre dragoste. N-am reuşit… Şi privirea, şi buzele, şi mâinile, şi poziţia corpului, toate spuneau un singur lucru : mă iubeşte. Îi puteam simţi bine fierbinţeala corpului chiar la mai bine de doi paşi distanţă între noi. A fost pentru prima dată când am făcut ceva fără să mă gândesc din timp şi pentru prima dată când am mers împotriva creierului meu. În următoarea lună şi ceva am trăit o stare de extaz şi şoc din care încercam, în continuare să găsesc ieşirea. Apoi am renunţat. Nu era nici o ieşire din relaţia asta, am rămas blocată în ea. Sortită fericirii şi plăcerii. El nu a încercat niciodată să-mi demonstreze că mă iubeşte, ori că e mai bun decât restul, niciodată nu a vrut să pară altfel decât era într-adevăr. Se bucura sincer, zâmbea sincer, vorbea sincer…exact ca un copil. De aceea nu am putut să nu-l cred când a spus că sunt cea mai frumoasă femeie din lume, că am cei mai frumoşi sâni, că părul meu miroase a pin şi ăsta a devenit mirosul lui preferat, că ameţeşte un pic, ori de câte ori mă vede după o singură noapte petrecută în paturi diferite, că ştie sigur că mă vrea alături de el pentru tot restul vieţii… Nu pot rezista nici acum privirii lui – încrezută, puternică, care începe să mă dezbrace îndată cum mă vede şi nu pentru a-şi stinge focul pasiunii, ci pentru a-l aprinde în mine la fel de puternic. Mă dezbrăca cu privirea ca un cercetător în faţa celei mai importante descoperiri din viaţa lui. Dornic şi nerăbdător să vadă o minune şi în acelaşi timp atent şi tandru parcă îngrijorat că m-ar putea sparge ca pe un bol de cristal. Apoi îmi săruta palmele, buzele, fruntea…şi când eram goală de tot în faţa lui începea să-mi sărute degetele de la picioare, câte pe unul, apoi tălpile….cu săruturi mici şi dese se ridica până la genunchi la coapse…îmi săruta foarte senzual labiile, burta, sânii de mai multe ori,…. până ajungea să mă sărute din nou pe frunte, şi în final ochii. Şi ăsta nici măcar nu era preludiu, era un fel de verificare, cum îi spunea el, să vadă dacă toate sunt la locul lor. O da, uitasem de aluniţa de pe coapsă, pe care EL a botezat-o în numele lui, ca un adevărat Columb al corpului meu. Cu ea obişnuia să vorbească, s-o ia la întrebări despre mine, uneori în şoaptă, să nu-i aud. Uneori înainte, alteori, dacă eram prea înfierbântaţi, după ce făceam dragoste, se aşeza în faţa mea şi îmi spunea cât de frumoasă sunt. Nu ştiu dacă este ceva care poate excita mai mult o femeie decât convingerea că e frumoasă. Atât de frumoasă, încât poate scoate din minţi un bărbat puternic….şi o luam de la capăt. Şi iată-ne noi doi după 9 ani. Cam aşa cum am fost. Poate un pic mai frumoşi, mai cu cariere, mai cu bani, mai cu casa noastră, mai cu multe probleme, griji şi responsabilităţi dar aceiaşi. Şi totuşi privirea asta mă dezbracă mult mai rar acum. Mă dezbracă mai des mâinile, cu toate că nu aş putea nega pasiunea. Aluniţa mea de pe coapsă şi-a găsit alternativă, cu feed-back real. Care, chiar dacă poartă alt nume, trebuie să recunosc, îi seamănă mai mult LUI. Am avut mai multe momente de criză, de depresie de dor. Momente în care dacă reuşeam să-l descopăr pe El de altădată într-un altul, zău ca avea să-mi fie greu să mă abţin. Dar nu a fost să fie. Am avut de toate: şi admiraţie, şi cereri în căsătorie, şi propuneri indecente în mijloc de stradă, şi declaraţii de dragoste…dar toate astea nu sunt decât o copie proastă a ceea ce am avut eu, un kitsch sentimental-nimic mai mult. O fi trecut dragostea noastră la altă etapă, parcă aşa explică lumea când se mai duce din intensitatea dorinţei. Întrebarea mea este: unde se duce? În fantezii? rămâne îngheţată în amintiri frumoase? ori caută o altă destinaţie, nedescoperită încă….

Maraton

FĂRĂ EA…

Ştii, când îmi beau ceaiul în singurătate, mă fură trecutul şi îmi amintesc de un troleibuz trist, îmi amintesc de nişte scări, multe, multe… Cred că niciunul dintre studenţii care au locuit în „campusul universitar” de la Malina Mică nu au ştiut cu precizie câte sunt.

 

Povestea mea nu e altfel. Eram  o mucoasă la 19 ani, izolată de univers, mai mereu tristă şi preocupată de orice, ore, cărţi, dar nu şi de ceea ce se întâmpla în jurul meu. S-a întîmplat aşa că mai mereu întâlneam una şi aceeaşi persoană, care îndrăznea să mă privească în ochi şi eu îmi spuneam de fiecare dată, cât de îndrăzneţ trebuie să fii ca să o faci fără ca să clipeşti.

 

Am avut un prilej deocheat de a sta o noapte întreagă cu el  în sala de lectură, ce-i drept din vina unei aşa-zise prietene, dar asta e o alta poveste… A fost noaptea de cotitură, eram doar noi doi, am intrat mută, am învăţat mută, el mă privea enervant de insistent, iar mie în minte îmi juca cu nervozitate o idee nou-nouţă şi tâmpită, Doamne ce-o fi cu el, de parcă ar fi omul meu, bărbatul meu.

 

La ora 5 şi ceva a ieşit cu cărţile după el şi mi-a strigat, somn uşor, domnişoară…

 

Din seara cu pricina îl ocoleam, aveam o frică prinsă de suflet de privirea sa şi de întâlnirea noastră. De fiecare dată când îl zăream, fugeam ca  o copiliţă sau priveam „hai-hui” pe pereţi.

 

Mai mereu îmi ziceam, că de, ce îşi închipuie omul ăsta, dacă e „machoman”, i se permite orice, ş-apoi de ce s-ar uita la mine, la o amărâtă de mine (minte de găină).

 

Întâmplare hazlie când din motive obiective, salutîndu-l pe colegul meu, aparent a fost un salut pentru el. Oh, da, am uitat să zic că era om mare, era în ultimul an la facultate, ce mai!

 

Au trecut zilele, nu am dat importanţă, nu eram de nasul lui, sau el nu era de nasul meu, nu mai ştiam nici eu.

 

În dimineaţa neagră din viaţa mea, Dumnezeu a uitat de noi şi nu ne-a salvat, copii proşti, tineri şi atât de dragi.

 

Niciodată nu-mi permiteam să întârzii, oriunde nu aş merge. Era o zi deosebită, aveam ore la fac doar de la  12 şi 30, dar mă grăbeam să ajung în timp util, pentru a mai citi câte ceva în sala de lectură. Îl zăresc în mulţimea din prima staţie de trleibuz şi gândesc, ei nuuu, n-o să-ţi meargă, mă fac nevăzută şi neavând încotro, mă reţin în mod intenţionat, pierd troleibuzul în care a urcat. Cu inima revenită acasă, urc într-un altul şi ajung în staţia celui de-al doilea trol (făceam schimb de 2 pînă la facultate), nu caut mult să mă uit în lături şi urc liniştită.

 

– Mergi la facultate?!

 

Ptiu-ptiu, în sân, de speriată ce am fost să-l văd, a fost de parcă am văzut o fantomă, frumoasă fantomă…

 

– Da.

 

– Mă bucur că ne-am întîlnit, credeam că nu te mai prind, ştii, eu absolvesc acum facultatea, şi-apoi cine ştie dacă ne mai vedeam vreodată…

 

– ?

 

Privire de om pierdut şi nu pot spune nimic, cuvintele jucau atunci o „Ciuleandra” în mintea mea.

 

– Zic, mergi la ore?

 

– Da, merg la ore, tu?

 

– Sunt acum la orele de practică.

 

– Iată cum!?

 

Iată de ce eşti într-atât de “filibit”, îmi zic eu în gând.

 

– Cobor degrabă, dar sper să ne revedem?!

 

– Baftă.

 

– Voi intra la un ceai, dacă nu e cu bănat?

 

– Să ai o zi reuşită în continuare, bolmojesc eu.

 

Merg cu mintea în sac, dă-l încolo, nu mai vine el la un ceai, cum nu vine capra în farmacie şi în aşa fel mă fac a uita pătărania.

 

A  trecut ca  şi o săptămână de la incident, era zi de weekend, seara. Îmi vedeam de gospodărie, rufe şi altele. Bătaie îndrăzneaţă în uşă. Da, răspund eu, dar mă gândesc cine-o fi, nu aştept pe nimeni. Darămite…

 

– Am crezut că un ceai fierbinte e un motiv frumos ca să ne cunoaştem.

 

Unu, eram cu rufele în lighean, doi, cuvintele se luaseră iarăşi de mână cu bătăile inimii.

 

– Intră, pun acum de-un ceai.

 

Norocul meu că am mai mereu în casă prăjituri de rezervă, ce mai noroc…

 

Dragoste albastră. Dragă şi trecută.  Un troleibuz ne-a pierdut, ne-a furat lumii.

 

Povestea mea a fost una frumoasă, dar ireparabil de tristă, noi am fost doar atît cît se spune în cuvintele lui Marin Sorescu, Poveste –

 

Sufletul tău funcţionează cu lemne,/Iar al meu cu electricitate./Dragostea ta umple cerul de fum,/A mea e din flăcări curate.

…Totuşi vom mai merge împreună/O bună bucată de pământ,/O bună bucată de cer,/O bună bucată de lună.

…Până când ne va ieşi în cale/Sfânta Vineri.”

 

Şi câte nu s-ar spune, a fost şi este iubire, indiferent de circumstanţele de timp, loc şi persoane.

 

Pentru că am fost provocată să iubesc. Să caut o explicaţie pentru fiecare cuvânt scris într-un mesaj banal şi să constat că psihologia unei relaţii de succes e îngropată la sute de km depărtare de cele scrise şi citite de către noi.

 

Avem nevoie de prea puţin pentru o mică fericire, să vină, să fure şi să rămână cu tot cu băcănia sa, cu condiţia că cel care fură nu e un consumator mediocru.

 

Clipele în care străzile unui Chişinău de ieri şi azi te provoacă să cauţi în fiecare trecător un om pereche şi să revii la cele triste atunci când conştientizezi că nimeni şi nimic nu te mai scoate din hibernare, dintr-o dulce-amară llibertate.

 

De ce nu avem puterea să depăşim o aşa-zisă ”iubire trecută de ani buni”, suntem plictisitori sau e o legătură cu universul şi divinul în toată treaba asta? Şi mi s-a râs mereu în faţă pentru prea mult romantism, cică iubirea nu rezistă pe pământ decât pentru secunde numărate şi, într-un final, nu există.

 

Şi dacă nu există, de ce mai revenim în timp cu gândul la cei şi cele care ne-au provocat să iubim [trăim] dincolo de cuvinte?

 

Maraton

El e in stanga mea si mesteca de zor in 2 cratite

Scriu aceste randuri si zambesc. El e in stanga mea, la cativa metri, si mesteca de zor in 2 cratite. Abia il vad cu coada ochiului printre aburi. Ma vede ca scriu, i-am spus ca vreau sa scriu despre el si ii simt frustrarea pentru ca nu vorbeste suficient romaneste ca sa inteleaga aceste randuri. Eu zambesc. Cu ochii, cu gura, cu obrajii, cu burta, cu pieptul, cu inima, cu tot sufletul.

 

« Chérie, vii sa pui verdeturi de Provence pe cartofi ? » In casa noastra noi impartim totul frateste cum zice mama : grijile, aceeasi meserie, lista noastra To-Do de fiecare zi, fericirea si sticla cu apa de pe noptiera. Duminica dimineata el face pancakes, iar eu magiunul cu mere si scortisoara cu care o sa le mancam. Eu tai tufele de trandafiri din gradina, iar el, alaturi, rasadeste oleandru si maslini. De cand locuim impreuna, nu am fost niciodata la cumparaturi unul fara altul. De cand suntem impreuna nu mi-i frica de saracie, nu mi-i frica de a trai printre straini, nu mi-i frica de a imbatrani. Atata timp cat trecem prin viata impreuna.

 

« Cred ca am facut ceva extraordinar intr-o viata anterioara ca sa merit atata fericire » imi spune el atat de des. Noi adormim (si ne trezim a doua zi) tinunandu-ne de mana. Viata mea va fi o poveste de dragoste atata timp cat primul lucru pe care-l fac in fiecare zi e sa zambesc  inainte de a deschide ochii. In fiecare zi.

Maraton

Infinite love există

Am stat puțin să reflectez la denumirea unui nou produs, pe care l-am propus spre dezvoltare zilele trecute – L’Innocence des fleur.

Această combinație de cuvinte redă puritate, frumusețe, sensibilitate, emoții destăinuite, dragoste, fericire…

Oferind flori persoanei dragi este un gest de o gentilețe absolută și de grijă extremă. Este un simplu act care, într-o manieră materială, exprimă și transmite persoanei pe care o venerăm, cele mai adânc ascunse sentimente.

Motivul este pentru că, probabil, florile reacționează cu prezentul. Ele interacționeaza cu mediul lor, se deschid, își schimbă culoarea, ușor se mișcă, își extind petalele pentru a aborbi la maximum și a simți acea extraordinară ființă, căreia tocmai au fost oferite. Aceasta se transormă într-un zâmbet și multă fericire.

Noi nu asteptăm flori, dar suntem fericiți când le primim.

Este ca și viața…Tu nu astepți viața, tu doar o primești ca pe un cadou neașteptat…

Se pare că fericirea vine pe neașteptate!

Eu am avut marea șansă și privilegiu să verific aceasta prin simplul fapt că drumurile vieților noastre s-au intersectat cu 4 luni în urmă. Pe neașteptate…Și atât de frumos!

Câteva zile, luni, ani par sa dureze la nesfârșit când nimic în viața ta nu se întâmplă.

Dar sunt minute și secunde care cuprind întregul Univers. Când tu întâlnești neașteptatul și două suflete se contopesc și devin unul singur.

Acest fenomen este inexplicabil și neașteptat ca și florile, ca și viața…

Însă este mai mareț decât orice altceva și este exact acel moment când viata, deodata, devine frumoasă…

Dragostea mea pentru tine este pură și fără limite.

Sufletul meu ți se oferă în totalitate. Exact ca și inocența florilor.

Je t’aime.”

*************************************************************************

Acesta a fost începutul poveștii mele de dragoste. Aceasta declarație scrisă de logonnicul meu pe o coală A4 a fost începutul unicei mele povești de dragoste. Primei și ultimei.

Pentru asta s-au meritat asteptați ani și ani. Pentru asta într-o zi am lăsat tot ce putea fi mai confortabil acasă și am plecat spre necunoscut. Departe.

Eu știam că povestea mea mă așteaptă. Acolo departe. Chiar daca am așteptat-o ani si ani. 36 de ani.

Iar când a apărut, totul a devenit altfel. Eu am devenit altfel.

Pentru că niciodată, nimeni, nu mi-a spus că mă iubeste. Eu credeam ca bărbații nu pot spune Te iubesc.

Acum mi se spune în fiecare zi! De zeci de ori pe zi. De câteva ori pe oră.

Si nu doar oral, ci și în scris. Găsesc mereu post-it-uri lipite peste tot – pe oglinda, dulap, aparatul de cafea, computer, chiar și în duș sau pe ușa de la intrare.

“…Și aș vrea deasemenea să îți spun că dragostea mea pentru tine este de nefrânt și nu se va ofili niciodată. Nu mă întreba cum pot fi atât de sigur. Eu doar știu asta din adâncul interiorului meu…”

Și eu îl cred. Și îl iubesc.

Și ne-am tatuat amândoi același semn. Pentru că Infinite love există. 

Maraton

Ce e iubirea?

 

Ne mai iubim și-acum. Mai bine n-am face-o, dar se mai simte ecoul unei pasiuni tîmpite.

 

Mi-am zis că este cel mai nepotrivit om pentru a mă îndrăgosti, iar sexul cu el va fi benefic și sănătos. Sexul a fost mediocru, iar eu m-am îndrăgostit în tîmpeniile lui, în mîinile celea muncitoare și în spiritul libertin. I-am îndrăgit fiecare cicatrice și mă topeam după fiecare noapte plină de nesomn și atingeri de catifea. Mi-a făcut odată o cafea și s-a îndrăgostit în zama mea cu tăiței făcuți de mine. I-au plăcut buzele mele și de fiecare dată îmi spunea că nu-mi poate oferi nimic. N-am cerut nimic, chiar dacă am visat. Nu am avut nici o pretenție, chiar dacă s-a meritat. Am iertat înșelăciuni, nopți de așteptări, și am găsit explicații pentru fiecare hematom ca să nu trezească bănuieli celor din jur. Și el avea grijă să mi le lase, să mă însemne că-s muierea lui.

 

Ne-am despărțit. Am încercat să trăim unul fără altul. Și nu s-a primit. Ca un acordeon răblăgit, tot încercam periodic să ne unim destinele și doar ne distrugeam unul pe altul. Am învățat să fiu sadică, să primesc plăcere provocînd durere. Emoțională, fizică. Emoțională, fizică era și plăcerea de la durerea primită. Un mazochism dezvoltat pînă aproape de ideal.

 

M-am descoperit cu el. l-am ajutat să se descopere. Nopți cu țigări și cafea, cu minți aburite de alcool, cu multe cuvinte. Inimi sfîșiate de dor a doi oameni care sunt alături dar nu pot fi împreună. Îi netezeam cicatricile de pe spate și plîngeam de dorul lui cît dormea în cearșafurile mele. Mă trezeam dimineața cu săruturi pe gene.

 

L-am iubit necondiționat. M-a iubit inconștient. L-am iubit așa cum era. M-a iubit contrar tuturor preferințelor sale. Nu am înțeles niciodată de ce îl iubesc. Nu au înțeles nici cei din jur. Nu a înțeles nici el cînd s-a îndrăgostit și de ce.

 

Niciodată nu mi-a zis că mă iubește.
I-am zis odată, că mi-ar fi plăcut să mă iubească. Apoi i-am zis să nu mai vină. A mai insistat, și mi-a trebuit să mă rog la toți zeii și dumnezeii ca să-mi dea putere să nu deschid ușa.

 

***
N-am nevoie să-ți fiu prieten. Eu pe tine te vreau. Chiar dacă deja ești al altuia.
Nu aiuri. Intri la o cafea? Hai, că și el va fi bucuros să te vadă.
Ce sukă ești…
Și eu te mai iubesc…
Noapte bună.
Mulțumesc că m-ai adus acasă.

 

***
Tu îl mai iubești?
Da, eu am să-l iubesc mereu.
Și cu mine de ce ești?
Cu tine eu sunt fericită. Am încercat extreme. De la femeie în postură de fotoliu preferat pînă la copil rebel drogat. Cu tine am găsit echilibrul. Cu tine am înțeles, cum trebuie să fie dragostea mea.
Eu nu te iubesc.
Nici eu nu te iubesc. Dar eu sunt fericită.
Și eu sunt fericit cu tine. Sunt împlinit. Vrei o cafea?
Nu, hai să bem cîte-un pahar de vin la balcon, afară plouă frumos, și se vede luna plină.

 

***

 

Ce-o fi iubirea unui nebun? Ce-o fi iubirea unei mediocrități?

 

 

sursa foto

Maraton

Cea mai frumoasa poveste de dragostea din viata mea

Eu sunt genul de femeie care se indragosteste de un anumit tip de barbati, dar care in calitate de sot a ales un altul. Deoarece tipul ala de barbati de care ma indragosteam eu vesnic, nu era deloc unul potrivit pentru casnicie, nici, barem, pentru o relatie serioasa. Ma indragosteam de tipicii nativi ai zodiei Balanta, cu parul negru in vint, ochi visatori si buze care stiu a sopti complimente ce se lasa cu furnici pe piele, dar absolut incapabili sa isi asume anumite responsabilitati prozaice.

 

Era toamna. Toamna este anotimpul meu preferat, cum scriam si in compunerile din clasa a doua. Eu – studenta, vesnic ocupata cu diverse activitati prin Senat, cu program de perfectionare a limbii engleze, cu caiete liniate in culori si seara cu ore de dans oriental. Eram oarecum dezamagita dupa o relatie, care m-a lasat goala pe dinauntru, si cautam un refugiu in subconstient. El – student mai mare ca mine cu vreo 2 ani, cu ambitii cit Turnul Eiffel, cu un nivel IQ mai mult decit impresionant si cu acea atitudine dezinvolta care m-a facut sa-l remarc, odata, seara.

 

Ne-am intilnit cu privirile in multime. Ne-am lipit ca plusul si minusul unu magnet. Ne-am adorat din prima. Am devenit durerea de cap si motivul noptilor albe pierdute pe mess, unul pentru celalalt. Vorbeam despre orice. Despre situatia politica in Irac, despre parapsihologie, despre cit de frumoase sunt miinile mele facute parca anume pentru buzele lui. Nopti intregi pierdute in localul nostru preferat, ca dimineata la 4 sa iesim, sa urcam in taxiuri diferite si sa mergem acasa. El- la dinsul, eu- la mine. Suna ciudat, dar pot sa-mi amintesc doar vreo 5-6 sarutari. Dar criminale, vorba cintecului. Si atit. Am dormit intr-un pat, in pijamale, cuminti, am cinat si luat dejunul impreuna, ardeam de pasiune unul pentru celalalt, dar nu am facut niciodata dragoste. Noi am simtit ca aceasta va strica totul. Am simtit-o intuitiv. Am stiut ca in momentul in care vom deveni apropiati fizic, nu ne vom mai putea regasi pe NOI, acei noi care tremura cind se tin de mina, acei noi care citesc intr-o fundatura de parc carti rusinoase , acei noi care se viseaza reciproc.

 

A fost, absolut sigur, cea mai frumoasa poveste de dragoste din viata mea.

Maraton

Venisem să mă angajez, dar m-am și îndrăgostit

Din ultimul an de liceu, pe o perioada de șase ani am fost într-o relație „bolnavă”, cel puțin așa o numeau prietenele mele! Nu, nu am fost bătută, sau ceva de genul ăsta, doar că nu am fost stimată și asta spune mult, în șase ani de relație nu am știut cum e să te simți iubită și prețuită, căci, vorba lui, noi, femeile am vrut egalitate între sexe, păi de ce ne mai văicărim, ne plîngem, cerșim iubire și cadouri…

 

În fine, ultimii doi ani eram sigură de un singur lucru, că vreau să scap de această relație cu orice preț, doar că vedeți voi, cum spune mama mea, deprinderea e mai rea ca rîia așa că, nu făceam decît să rabd și să tărăgănez o eventuală despărțire (între timp a mai suferit un accident care s-a soldat cu moartea unui om, iar eu ma simțeam obligată să-i fiu alături)…

 

Prietenele mele încercau să-mi facă cunoștință cu alți băieți, în speranța că mă vor ajuta, dar nimic… Asta pînă într-o zi frumoasă de început de primăvară, cînd l-am întîlnit pe El, pe actualul meu soț, în acea zi nu mi-am schimbat doar serviciul, ci și viața… Venisem să mă angajez, dar m-am și îndrăgostit; da, a fost dragoste la prima vedere! Și, deoarece fostul meu permanent mă speria că va pleca dacă ceva nu-mi place, nu a fost nevoie decît să tac, ca el să-și strîngă lucrurile, chiar a doua zi, și să plece (desigur, au urmat și insulte, și învinuiri, dar asta-i altă poveste). Deci, în 5 zile El deja a rămas peste noapte la mine, peste 2 săptămîni mi-a spus ca vrea să întemeieze o familie alături de mine, în 3 luni m-a cerut în căsătorie (eram în vacanță la mare), iar la 7 luni de cînd ne cunoșteam(10.10.10) am făcut nunta!

 

Toți, dar absolut toți, erau sceptici la început, că nu o să meargă, că nu ne cunoaștem destul, că ne grăbim… Dar, slavă Domnului, avem deja aproape 4 ani de căsătorie și ne iubim mai mult în fiecare zi! Alături de El, am învățat să mă prețuiesc, am învățat să primesc cadouri și flori fără o ocazie specială, am învățat că primul lucru pe care îl fac neapărat în fiecare dimineață, e să zîmbesc și să primesc un sărut! Te iubesc, pavlincik :)