Browsing Tag

#rujdetuz

Maraton

În afară de „curvă” și ”așeia, care cu roșu” mult timp nu am auzit nimic

http://salsiando.com/finelit/4903 Spre deosebire de alte femei care au descoperit și încercat http://www.beaujolais-challenge.com/?nikolsa=je-me-rencontre-definition&5e3=62 pomada roșie destul de târziu, eu am făcut proba unui ruj roșu pe vremea când eram la grădiniță. Am scotocit în geanta mamei să caut o bomboană, dar am găsit trusa de machiaj. Și mama mi-a zis ”Când o să fii mare, o să ai și tu de acesta!”.

go site Am crescut mare și am avut mai multe rujuri. De diferite nuanțe de roșu: roșu ”ieftin” care arată ieftin doar la femeile care nu știu cum să-l asorteze până la roșu ca sângele lui Hristos.

click here Un preot mi-a spus odată că pomada mea ar fi semn de mândrie, că-i dată de la Satana și că n-o să moștenesc niciodată Împărăția Cerurilor. Popa aista avea copii în fiecare sat în care slujise, de asta mi s-a părut ridicol, ba chiar un pic nostim, felul în care trimisul lui Dumnezău vroia să bage frica în mine.

http://www.hasresearch.com/pizdabolt/597 Mi-a fost foarte greu să mă afirm, să-mi fac un loc printre oameni din cauza culorii mult prea aprinse a rujului meu. Or până a apărea rujul violet-albastru (care e la modă în ultimii ani), în afară de roșu nu purtam nimic. Sau pur si simplu nu puneam nimic pe buze.

go to site Oamenii au tendința de-a pune etichete altor oameni. De asta în afară de „curvă” și ”așeia, care cu roșu” mult timp nu am auzit nimic. La început încercam să le demonstrez că în afară de roșu, eu am și cenușiu în bostănel. Cu timpul am renunțat la explicații, argumente, demonstrații. Pentru că timpul le-a aranjat pe toate. Și pentru că nu mi se părea atât de important.

Foarte multă lume crede că nu e comod și nici „gustos” să săruți având buzele rujate. Rujul nu e fond de ten, este machiaj de suflet, nu de exterior. Am avut bărbați care îmi cereau să-mi șterg rujul. Asta pentru că eram prea tânără și îmi părea că-i iubire între noi și credeam că e frumos să fac ce-mi zic. Mai tâziu, au apărut bărbați care mâncau mai mult ruj de pe buzele mele decât ciorbă pregătită de mine.

order micronase manufacturer Pentru ei conta femeia, nu culoarea.

risperdal 1 mg ml gocce orali soluzione Autoare: Lola Majeure. go Mai multe texte de aceasta autoarea gasiti la ea pe blog.

Maraton

Lectii de machiaj

prednisolone 5mg reviews In contextul unei campanii lansate de o bloggerita cunoscuta de la noi, pentru a sustine femeile si a demonstra ca e gresit sa le judeci dupa niste aparente sau dupa intensitatea machiajului care-l poarta, am decis sa scriu cateva cuvinte despre istoria mea, pentru ca intru si eu in categoria femeilor judecate dupa chip, si mai putin dupa suflet. Si pentru ca rujul rosu a fost scos in prim plan drept o arma pe care multe femei ezita sa o foloseasca din lipsa de indrazneala sau prea multa timiditate, o sa incep de la el si o sa continui cu un alt atribut din trusa de machiaj a oricarei femei, care mi-a definit existenta odata si pentru totdeauna.

Nu am purtat niciodata ruj rosu. Nu-l port nici acum. De altfel, de cand ma tin minte am fost ferm convinsa ca buzele trebuie sa fie roz, sau in cel mai rau caz, de culoare nud. Si nu pentru ca m-as conduce dupa anumite stereotipuri, precum ca rosul e pentru femei usoare, sau trebuie sa treci de 40 ca sa poti purta o asemenea culoare. Nu! Ideea e ca eu m-am temut de rosu, cum m-as fi temut de un dezastru, furtuna, ciuma sau dizgratie publica. Puteam sa-l port in orice alte circumstante: pe unghii, la geanta, sau sa “exagerez” si sa-l port chiar la o haina, insa rosul pus pe buze era unul dintre cele mai mari tabuuri, pe care nu as fi indraznit sa-l infrunt sau cel putin sa-l descopar.

Si asta pentru ca, inca de la inceputul aparitiei primilor muguri de adolescenta si feminitate in interiorul, dar si exteriorul fiintei mele, bucuria de a fi o tanara domnisoara mi-a fost umbrita de marele si atotputernicul cos. Ei bine, nu vorbesc de acele cosulete minuscule, raspandite preponderent pe frunte, nas si barbie, care se usuca repejor daca le dai cu solutii reclamate pe la TV. Vorbesc de niste vulcani in miniatura, umpluti cu sange si puroi, care-si dadeau coate si se inghesuiau strigand disperati ca nu mai au loc pe fata mea de 13 ani. Putin ma interesa durerea usturatoare si efectul distrugator al acestora asupra tenului. Ce voiam eu, e sa scap cumva de ei si sa simt macar cativa centimetri de piele catifelata pe obraz sau pe tampla, fara a ma impiedica de vai si dealuri. Si pentru ca orice tratament recomandat de medicii provinciali, mediocri si dezinteresati, nu dadea rezultate, mi-am schimbat strategia, atat psihologic cat si fizic. Am zis ca daca nu reusesc sa-mi tratez monstrii, va trebui cel putin sa-i ascund…sau sa ma ascund eu de ei.

Din acest punct, incepe relatia mea “love-hate” cu machiajul si fondul de ten. Furam mai intai din cel al mamei, mascand cei mai evidenti si suparaciosi bolovani de pe frunte, nas, de sub ochi sau din centrul barbiei, ca sa economisesc mai apoi cate un leu in fiecare saptamana si intr-un final sa-mi cumpar primul meu fond de ten ieftin, de numai 15 lei, dar atat de salvator. De fapt, ii uram textura densa si unsuroasa. Imi era extrem de greu sa suport acel strat de tencuiala pe tenul meu gras si plin de iritatii. Fiindca nu-mi puteam permite ceva mai calitativ, dupa minimum doua ore, incepea sa se stranga printre cutele fetei si sa se topeasca, amestecandu-se efectiv cu grasimea lucioasa de pe obraji, nas si barba, scotandu-mi in evidenta porii si cosurile suparate ca am indraznit sa arunc asa mizerie peste ele.

Si totusi…fondul de ten era scaparea mea. Era ca un fel de hijab al femeilor musulmane, care le protejeaza frumusetea de ochii celor din jur. Doar ca in cazul meu, imi proteja fata si sufletul de copil tremurand, de privirile scrutatoare si batjocoritoare ale semenilor mei. Era o masca, pe care eu m-am fortat sa o accept si m-am autoconvins ca imi acopera uratenia vizibila. Abia cu mult mai tarziu mi-am dat seama ca acneea se lasa totusi observata si judecata, in ciuda eforturilor mele sa o ascund. Si asta pentru ca nu se inventase inca un fond de ten care ar putea sa mascheze cosuri cu inaltimea de 3-4 mm, si nu exista pudra care ar putut fi acoperi cheagurile de sange infuriat, de un rosu purpuriu gata sa izbucneasca la cea mai mica atingere neatenta a degetului, de sub pielita fina si stravezie ale acestor umflaturi.

Recunosc deci ca erau un scut protector acele tuburi cu crema, si refuzam sa ies din casa fara a ma fi pictat. Nu-mi pasa de rimel sau ruj. Ma simteam frumoasa si acceptabila, doar daca-mi era acoperita fata in cateva randuri. Restul nu conta. A trebuit sa infrunt multe certuri cu parintii, care au ajuns sa-mi arunce crema in foc, motivand ca unei fete “mici” nu-i sta bine sa se manjeasca asa pe fata. Si totusi am continuat sa iau pe ascuns din tubul mamei, pana s-au saturat sa tot strige la mine, si s-au multumit sa se limiteze la replici de genul “iar te-ai shtukaturit” aruncate ocazional. Stiam ca, colegii mei radeau infundat de tupeul si incapatanarea mea de a camufla ceea ce s-ar fi vazut si de la o posta. De parca nu ar fi fost destula senzatia neplacuta la exterior, mai simteam si gustul amar al acestui preparat de infrumusetare in gura, amestecat cu lacrimi sarate si fierbinti. De altfel, erau totusi zile teribile cand eram nevoita sa merg la scoala fara machiaj, in care nu-mi ridicam mai deloc capul din podea, evitand privirile tuturor, chiar si a profesorilor. Aveam impresia ca nu se mai intelege nimic din fata mea, nici ochi, nici buze, nici nas. Simteam cum mi se transforma chipul intr-o adunatura de umflaturi rosii pulsand cu agresiune,  impresurate pe alocuri cu puncte de un galben respingator. Fondul de ten ma elibera de aceasta senzatie. Desi nu reusea sa rezolve problema in mod tridimensional, reusea totusi sa ma scape de roseata. Desi zgrunturoasa si inflamata…fata imi era alba. Macar atata. Era destul sa-mi dea puteri sa ridic ochii din pamant si sa merg pe drum, fara sa-mi ascund cu salbaticie fruntea sub bretonul mult prea crescut peste ochi, si obrajii cu ajutorul parului de prin parti.

Revin la rujul rosu. E clar de ce nu as fi indraznit sa-mi pun vreodata culoarea asta pe buze, cand natura mi-a dat-o din plin acolo unde nu era necesara. Mai tarziu, pe la 18-19 ani, desi continuam sa am fata bombardata si plina de gropi, am reusit sa scap partial de acei demoni care imi rodeau increderea si respectul de sine. Cu parere de rau, continuam insa sa ma machiez pentru a camufla si nu pentru a-mi accentua frumusetea naturala. Nu stiu din ce cauza, dar aveam tendinta sa-mi innegresc ochii. Cat mai tare. Cat mai puternic. Si in acelasi timp, sa-mi las restul fetei acoperit doar de fond de ten. Fara nicio urma de ruj sau blush. Credeam ca astfel concentrez atentia celorlalti asupra ochilor, in timp ce restul fetei devine fad si difuz. Credeam ca ochii sant undeva acolo sus, la loc de cinste. Si daca interlocutorul are in fata lui niste gene savuroase, grele, negricioase, de sub care ies la iveala irisii albastri timizi, s-ar putea sa nu observe obrajii cu pori dilatati si bubite rosii, care se afla la doar cativa centimetri distanta. In schimb, gura e jos, exact la rascrucea zonelor de mare intensitate si „cosureala”. Mereu am crezut ca daca mi-as face-o rosie, as pune de fapt un semafor stringent, cu inscriptia “priveste aici, ce de-a cosuri mari si frumoase!” In fine, cu strategia adoptata, am observat ca efectul vizual al bubelor si al gaurilor s-a mai diminuat. Faceam tot posibilul sa-mi slefuiesc cat mai bine pozele, sau sa ma fotografiez dintr-un unghi mai intunecat. Imi placea sa ma privesc dintr-o parte, si imi admiram frumusetea (virtuala) castigata cu atata greutate, in timp ce restul fetelor o aveau pe gratis, fara niciun efort. Observam ca baietilor le place astfel de chip de papusa, cu par blond, ochi mascati conturati cu negru si buze abia vizibile. Asta imi dadea curaj si incredere ca sant sexy, fiind sigura ca nu observau adevarul ascuns sub stratul albicios de make up. Ulterior, am inteles ca totul era mult mai vizibil decat credeam. Privesc in urma, si imi dau seama ca respectul de sine nu se imbunatatise aproape deloc, stagnand la acelasi nivel minuscul de la 15 ani. Ramasesem la 19 aceeasi fetita complexata, unica diferenta fiind cosmetica mai calitativa si o bucatica de experienta pozitiva, capatata intr-un anturaj primitor, tolerant si democrat, departe de Moldova.

Va intrebati probabil de ce nu am recurs la tratamente, in loc sa ma fi camuflat cu atata incapatanare. Ei bine, sa stiti ca am incercat nenumarate optiuni de tratament (unele chiar aberant de ridicole) si mi-am varsat economiile de studenta in buzunarele diferitor medici, unii mai renumiti, altii mai putin. Veneau toti cu solutii sigure, dar temporare, promisiuni desarte si incurajari de prisos. Am realizat ca unica solutie era sa ma accept asa cum sant. E adevarat, cliseu mai mare ca asta nu am auzit, insa nu aveam alta iesire. Nu am incetat niciodata sa am grija de tenul fetei si sa urmez masurile elementare de igiena, ceea ce m-a ajutat sa mi-l mentin la linia de plutire. Si daca defectele inestetice au disparut intr-un final in proportie de 80%, sechelele si cicatricile au ramas neclintite la locul lor. O sa mor impreuna cu ele. Stiu asta si m-am impacat deja cu ideea.

Acum am 25. Continui sa port masca din fond de ten si nu am renuntat la convingerea ca ochii accentuati si buzele in nuanta nud ma fac mai atragatoare. Desi ma simt mai liber si pot sa merg la magazinul din curte fara “acoperire”, mi-au mai ramas totusi sedimente din vechea rusine si salbaticie pe la fundul sufletului, unde nu ajung cu mana si nu le pot scoate afara. Recunosc ca am evitat cu mare hotarare ideea de a ma da cu ruj rosu, din teama ca acesta mi-ar reinnoi cosmarurile din tinerete si mi-ar reinvia fantomele inflamatiilor purulente din trecut. Sa port ruj rosu, e ca si cum m-as dezbraca si mi-as arata intentionat kilogramele in plus celor de pe strada. E ca si cum m-as rade pe cap si as pretinde ca parul lung e o nimica toata pentru o femeie. Sa port ruj rosu, e ca si cum mi-as scoate dintii, si as ranji larg cu gura stirba, ordonand tuturor sa-mi admire frumusetea gingiilor intunecate si sangerande. Cu toate astea, simt ca s-a crapat undeva adanc, o usa mica, care mai devreme sau mai tarziu stiu ca o sa se deschida cu totul si o sa ma lase sa explorez lumea dincolo de ea. Am de gand sa merg saptamana viitoare sa-mi iau un ruj si un creion, ambele murdare de aceasta culoare cumplita care mi-a distrus jumatate din viata si pe care ma simt obligata sa o infrunt odata si pentru totdeauna. Si la fel ca ostasii triburilor salbatice, care purtau pe cap pieile animalelor omorate in lupta, o sa-mi port si eu dusmanul sangeros pe buze. Cu putere, indarjire si cu mult curaj. Stiu ca e greu sa inveti sa te simti in largul tau indiferent de opinia celor din jur. Si totusi vreau sa cred ca nu e imposibil! Vreau sa cred ca o sa reusesc!

 

Mai multe articole ale acestei autoare le puteti gasi pe blogul ei click Drajeuri cu Pelin.

Maraton

Draga redactie, despre rujuri de la mama

Si daca tot e in top subiectul cu rujuri, am si eu ceva de zis.

Nu-mi cumpar rujuri niciodata, nu reusesc! Mama e cea care imi aprovizioneaza depozitul de cosmetice. Desi ea e o fire stricta in alegeri, stiti voi: sacou, camasa, fusta sau rochie pina la genunchi, dat fiind meseria si educatia primita de la parinti, pentru mine mama alege tot ce e mai bun si frumos. Primul ruj rosu il am si acum, un Rosu – Rosu cu sclipici, exact pentru mine! Si daca la altele se mira mama de alegerea fetelor, la mine a fost invers. La intrebarea mea : da’ ce vdrug? Am primit acelasi raspuns, comme d’habitude : don’t worry, celor cu ochi albastri le sta tot.

Sper sa nu fiu criticata pentru lipsa mea de modestie si incurajez toate mamele sa uite de stereotipuri si sa faca cit mai multe cadouri COLORATE! Ca pentru fete!

Z.

Maraton

Dragă redacție, despre rujul roșu și mama

Eu cu mama semănăm tare mult. Semănăm, ne iubim dar nu prea arătam. Mama-mi spune rar puișor, sau dragul mamei. Nu vorbim des, nu îi spun prea multe. Eu-s individualistă și ea e. În schimb simte atunci când mi-e rău. Întotdeauna. Nu prea m-a încurajat – de cele mai multe auzeam fraza ” bravo dar de ce nu mai bine? locul 3? de ce nu locul întâi? ” și tot așa.

Mama n-a purtat niciodată machiaj strident și nici nu știu când ultima oară am văzut-o cu farduri, fond de ten sau tot felul de chestii de astea. În schimb purta mereu rujuri în culori aprinse – roșu, roșu care bate spre oranj, roșu mai închis și roz. Of roșul ăla al ei. Care mi se părea demodat și atât de contradictoriu cu felul ei de a fi. Întruchiparea feminității, calmității atât de firavă și sensibilă. Dar roșu, rozul ăla de bujori… Eu în schimb n-am purtat aproape niciodată culori aprinse. Am avut câteva încercări în adolescență și mi s-a părut că-s un clovn. Apoi pe la 20 – aceeași imagine de clovn. Alegeam geluri și luciuri de buze de culoarea pielii, roz deschis puțin sidefat și tot felul culori care abia dacă se observă. Abia dacă pun culoare. Mă indignau observațiile mamei care-mi zicea – ”Alege și tu ceva mai aprins. Dă culoare buzelor alea…”. Nu ziceam nimic.

Recent mi-am luat două luciuri unul de culoare roz și încă unul roșu. Deschis. Aprins. Primul din viața mea. A meritat toți banii. Primele zile ezitam. Îl foloseam pe ăla mai neutru și parcă tot îmi părea prea mult. Într-o zi i-am zis mamei că mi-am luat unul roșu. ”Ia să văd cum îți stă.”

Am stat vreo zece minute în fața oglinzii și m-am pornit spre mama. ”Ei cum?” o întreb. Prima ei reacție a fost unică, memorabilă. S-a uitat la mine, s-a încrețit și a dat capul puțin înapoi. E reacția aia când vezi ceva ce ori te miră, ori nu-ți place ori când te șochează ceva. S-a uitat la mine încă vreun minut și mi-a zis – ”Îmi place”. Și n-a mai zis nimic. Știu cât de șocată era să mă vadă cu acel roșu pe buze. Pe mine cu roșu. Dar n-a zis nimic. Nimic decât ”îmi place.” Și asta mi-a dat curaj. Tare mult curaj. Acum e preferatul meu – luciul roșu.

A.

Maraton

RUJ DE TUZ SAU ROȘU DE COZ

Acum să scoatem la iveală adevărul! Dimineața eu arăt așa (mai sus):

De fapt așa arăt toată ziua…

De fapt mai toate zilele…

Nemachiată, fără ruj, destul de ciufulită și pe lângă toate îmbrăcată în prima haină pe care pun mâna în dulap. De ce? Banal – din simpla lipsă de timp (citește: lene). Și asta pentru că lucrez ca un robot (citește: cal), într-un subsol niciodată aeresit și veșnic umed, pentru niște șefi, cum să mă exprim mai delicat…mai pe scurt ați înțeles. În plus, zi de zi trăiesc grijile pe care le trăiește o femeie care are doi copii, casă, masă, o bucățică de viață socială, pisică, papagal și un ditamai acvariu de întreținut. Situația este clară… (continuarea cititi-o pe blogul autoarei, http://free3dmaxmodels.com/tag/3d-models-3ds-max/ tanti Nastea)

Maraton

Draga redactie, rujul rosu il poarta numai femeile curajoase

Acum 1,5 ani, dupa o relatie lunga si o despartire grea, am intrat in magazin si mi-am luat cel mai rosu ruj. L-am pus si deasupra am dat si cu un luciu de buze. Am gasit curaj sa ma impleticesc afara din casa chiar in ziua aceea. In metrou m-au privit cativa domni la care le-am facut cu ochiul. In tara in care locuiesc eu, domnii nu indraznesc sa priveasca o doamna necunoscuta in ochi. In fine, m-am intors acasa si m-a sunat mama pe Skype.

„Ujas. Fu. Sterge tot acum. Ce-i cu tine? Fetele modeste sunt frumusele, nu asa… hai sterge, te rog, nu suport sa te privesc.”

L-am sters si a ramas uitat in sertar. Mama nu stie ca in ziua aia rujul rosu, de curva, m-a facut sa mai supravietuiesc o zi. Curajul de a-l purta m-a ajutat sa sfidez realitatea, societatea si mi-a dat putere de lupta si de a continua intr-un oras si intr-o lume unde sunt complet singura.

Anonim

VIDEO

#rujdetuz

istorii cu rosu
Jurnal, Maraton

Istorii cu rosu

source url Cand mi-au furat portmoneul, cu tot cu buletin, undeva foarte adanc, printre bocete si disperare, a fost si o raza de bucurie –  in sfarsit voi avea un act de identitate pe care voi arata decent. Pentru ca buletinul furat era inca cel de 16 ani – buze roz sidefat, ochi cu mult gri sidefat si niste dungi negre. Obrajii rozi, ca apusul lunii iunie. Dupa toata aceasta explozie de culori si straluci, faptul ca partea stanga fetei mele se duce pe o coasta, nu se mai observa.

 

Eu ma machiez din scoala. Sau, sa o spun altfel – in scoala credeam ca nu exista nimic mai important in viata unei femei, decat machiajul. Aceasta era bucuria de a trai.

 

Epoca rujului sidefat, nu a durat insa. Spre marele extaz al memoriei mele. Si acum, scriind, mi-am adus aminte, ca, de fapt, prima data mi-am pus pe buze ruj rosu de nuanta vinului merlot, cand eram in clasa a 11.  Asa mergeam la lectii. Atunci aveam curajul caracteristic adolescentilor.

 

Pe urma, au urmat anii de maturizare. Nebunia incetul cu incetul lasa loc ratiunii, simplitatii. Problemele omului in crestere au facut ca sa ies din facultate total diferita de cum am intrat – in loc de fusta-creion si ruj rosu-merlot, purtam sandale plate, blugi, tricou si doua cosite ascunse sub o bandana albastra. Zero machiaj.

 

Apoi au venit anii in care am facut o familie, am desfacut-o, am luat 15 kg, le-am lasat, ca sa iau in loc multe griji, complexe, frici. Nici nu putea fi vorba sa ies din casa cu gura rosie. Asta m-ar fi facut prea vizibila. Prea vizibile ar fi fost gaurile din mine.

 

http://www.amisdecolette.fr/?friomid=site-de-rencontres-pour-agriculteurs-gratuit&173=f6 Au fost momente cand alegeam sa fiu mai stearsa decat o fata de masa invechita si spalacita. Sa nu ma atinga nimeni, asa ma simteam in siguranta.

 

Intr-o zi ceva s-a intamplat in capul meu. Posibil un scurt-circuit. Era vineri. Era aprilie. Primele zile in care se putea de lasat acasa scurta sau paltonul. Am iesit din birou si m-am inderptat direct spre un magazin de cosmetice, eram determinata sa-mi iau un ruj rosu. Nu rosu-merlot, nici rosu-bordeaux, ci rosu ca cel mai rosu rosu pe care ni-l putem imagina. Si l-am gasit. Era intr-un tub luxos, din metal aurit, cu incrustari. Mirosea a pudra – moale, dulce, usor. Cum l-am achitat, m-am optit in fata oglinzii din magazin si mi l-am aplicat. Fata imi era stearsa, obosita si rujul nu imbunatatea deloc situatia.

 

Pana am iesit din centrul comercial, am crezut ca mi se duce pamantul de sub picioare. Imi era rusine de indrazneala mea. Credeam ca toti se uita la mine. M-am privit in toate oglinzilele si geamurile din cale, iar odata ajunsa in strada, scoteam telefonul mobil sa verific cat de ridicola pot fi. Ca un clovn, imi spuneam in sinea mea. Un clovn trist, fara talent, nesigur pe sine.

 

Voiam sa intru in primul local, sa merg la baie si sa-mi sterg toata aceasta rusine de pe fata.

 

binäre optionen 500 broker seriös Auzi, desteapta, cine se porneste in oras, cat afara e inca lumina, cu buzele rosu aprins?

 

Am intrat intr-un local de cafea. Am fugit la baie, m-am uitat mult timp la fata pe care o vedeam in oglinda. Puteam sa fac un gest si sa termin cu aceasta nebunie, cu penibilul situatiei. Dar mana s-a intins la geanta, a pipait rujul si a mai aplicat un strat de rosu. Pana la urma.

 

Au trecut aproape trei ani. Timp in care mi-am facut temele pentru acasa. M-am invatat sa ma accept. Nu pana la capat, dar mai mult decat o faceam atunci. Azi un ruj rosu, este doar un ruj rosu. Care imi place, care ma scuteste de alt machiaj, cae mi se potriveste la blond, dar care nu ma defineste. El nu defineste calitatea mea umana sau femeia din mine. El este doar un accesoriu pe care pot sa-l am, dar pot sa nu-l am, iar asta nu va schimba absolut nimic din ceea ce sunt.