Browsing Tag

sanatate psihologica

Din viață

Când nu trebuie să luăm exemplu de la părinții noștri

De fiecare dată când sunt în transportul public sau în alte locuri în care cetățenii sunt nevoiți să se adune, mă întreb de ce majoritatea femeilor și bărbaților trecuți de 45-50 de ani sunt atât de amărâți, nemulțimiți de viață, cu o dispoziție care oscilează între agresivitate nefondată și deznădejde. Și desigur, gândurile și analizele mele sunt de ordin absolut egoist – eu nu vreau să ajung așa. Și, cel mai probabil, nu voi ajunge. Pentru că nu vreau.

Următoarea întrebare care îmi vine este de ce azi, când accesul la informație e fără precedent, atât de multă lume insită să rămână în cochilia nefericirii, păreții căreia sunt construiți de conflictele interioare? De ce durerea în care existăm devine atât de normală, încât orice gând de a apela la ajutor este la mii de ani lumină?

Următoarea întrebare este câți dintre clienții psihologilor din Moldova au vârsta de peste 50 de ani? Câți dintre părinții noștri au trecut peste prejudecata că vizita la psiholog e semn de boală psihică? Mai mult decât atât, câți dintre părinții generației noastre, reacționează adecvat la informația că progenitura lor de 30+ ani, face terapie? Câți sunt dispuși să discute despre asta, exact așa cum discută despre un tratament, să zicem, al glandei tiroide?

Eu, însă, nu-mi fac iluzii mari în privința celor de 50+ ani. Și cât de obraznic poate să pară, dar încerc să interacționez minimal cu cetățenii de o anumită vârstă în transport, policlinică, spital și alte instituții publice. Nu, mulțumesc, eu nu vreau să ascult despre cât de minunat era totul în Uniunea Sovietică, despre Unire, despre cât de nesuferit este tineretul de azi, despre „ehe-hei, pe timpul meu!”, despre decadența lumii în care trăim acum, despre dispariția adevăratelor valori, despre democrația care n-a adus nimic bun. Eu nu mă înduioșez deloc, atunci când femei de 50+ ani se bagă fără rând în cabinetul medicului, în timpul programării mele, mizând pe faptul că vârsta lor le transformă în oameni cu privilegii și cei mai tineri vor recula, orbiți de măreția lor. Dar eu înțeleg că acolo șansele pentru schimbarea gândirii și, respectiv, comportamentului, sunt aproape de zero. Ingnoranța și complacerea în propria suferință, care (culmea!) e transformată în virtute, au devenit atât de confortabile, de familiare, încât însuși gândul că poate fi și altfel, trezește anxietate. Dar cum altfel? Cum fără toată această povară a existenței pe față? Atunci cu ce vom rămâne?

Noi, însă, putem fi altfel. Noi, cei care avem acum în jur de 40 de ani, putem să ne construim de pe acum un viitor mai puțin amar. Un viitor în care tinerii nu se vor feri de noi, ca de lepră. Un viitor în care nimeni nu ne va fi dator cu nimic – nici cu confort, nici cu privilegii, nici cu fericire. Pentru că noi de azi înțelegem că de toate astea responsabili suntem noi, în mare măsură.

Și ca să nu mâncați creierul persoanelor dragi, colegilor, prietenilor, povestindu-le despre durerile voastre interioare, dezghiocând situații, dialoguri, așteptând de la ei mântuire, mergeți la psiholog. Ori li psihiatru, dacă simțiți că lucrurile au luat o întorsătură serioasă de tot. E ok să mergi la psiholog și la psihiatru. Tot atât de ok, cum ai merge la stomatolog când te doare un dinte sau ți s-au inflamat gingiile. E ok să vrei să fii bine, împlinit, relaxat și pe partea interioară, unde injecțiile, perfuziile și intervențiile chirurgicale nu ajung. Iată acesta este exact acea parte a vieții voastre, deciziile despre care nu trebuie să se bazeze pe ceea ce spun părinții sau pe experiența lor.

 

PS: sper acest text să nu stârnească discuții inutile, gen: „Da părinții mei nu sunt așa”. Mă bucur. Alți părinți, însă, sunt „așa”.

Text: Diana Guja

Foto: João Silas /Unsplash

Din viață

Ce psiholog recomand?

Una dintre rugamintile care mi se adreseaza cel mai des este sa recomand un psiholog. In asa cazuri raspunsul meu este unul standard: „Este foarte greu sa recomanzi un psiholog. Ceea ce merge unui om, este total nepotrivit pentru altul. Haideti mai bine sa vedem ce recomanda lumea in comentarii, reiesind din experienta lor”. Mai departe scriu o postare cu rugamintea de a recomanda psihologi, verificati, terapia cu care a dat rezultate si incep sa vina comentariile cu diferite nume. Pe unii psihologi ii cunosc personal, despre altii am auzit doar.

Este eficienta aceasta metoda? Mai degraba, nu. Dar asta e parerea mea, pe care o voi argumenta.

La moment, sunt estimate intre 300 si 500 de abordari terapeutice. Acestea, insa, se subsumeaza in trei directii mari – abordarea dinamic-psihanalitica (salut lui Freud), abordarea umanist-existentiala-experentiala (salut lui Nietzsche, Heidegger, Yalom) si abordarea cognitiv-comportamentala (salut lui Beck).

Si acum, cat de „la locul ei” va fi rugamintea de a recomanda un psiholog? Ce fel de psiholog? Ce terapie trebuie sa practice acel psiholog? Poate vrei un psiholog-barbat sau poate psiholog-femeie? etc., etc., etc.

Ok, se poate intampla ca prin nu stiu ce minune, sa-ti recomand exact ceea ce-ti doresti, dar poti oare sa fii sigur/a ca specialistul recomandat de mine va fi cineva cu care ai putea stabili o relatie de incredere? Se poate intampla ca psihologul iti va fi, pur si simplu, antipatic. Si nu poti explica de ce si cum. Sau nu intelegi ce vorbeste. Sau nu iti inspira incredere. Sau nu poti sa te deschizi in fata lui. Nu poti si gata. Sau te enerveaza ca iti da sfaturi pe care nu le-ai cerut. Sau iti judeca actiunile. In toate aceste cazuri, nu cred ca trebuie sa insisti cu vizitele la el.

Eu am avut cateva incercari cu psihologii. In linii generale, a fost ok, dar rezultatele n-au fost de durata, „eliberarea” venea pentru un timp scurt, de exemplu, cat eram in cabinet, in fata specialistului, insa cum ieseam pe usa nu aveam niciu reper. Simteam ca lucram la suprafata. Sau ca viziunile lor sunt in contradictie absoluta cu viziunile mele. Am facut si exercitii. Si meditatii. Si scrisori am scris. Dar nu a mers. Pentru mine nu a mers. Atunci am facut o pauza. Am „lucrat” pe cont propriu. Am cautat. Am citit, si nu neaparat din psihologie. Am citit fictiune, non-fictiune. Am ascultat lectii. Toate acestea laolalta mi-au deschis si mai mult caile de acces spre mine. Ca rezultat, am ajuns la forma de terapie care imi este aproape, care ma ajuta si care simt ca e ceea ce corespunde a ceea ce sunt acum si prin care pot gasi raspunsuri. Aceasta este psihanaliza.

Dar, iarasi, e vorba de mine, de experienta mea, de felul in care vad lucrurile, de personalitatea mea, de caracterul meu. Voi recomanda cuiva psihanaliza? Nu stiu. Stiu sigur ca mie nu mi-as recomanda terapia cognitiv-comportamentala, foarte la moda acum. Pentru ca nu mi se potriveste. Nu corespunde felului in care inteleg si vad eu lumea si locul omului in ea. As polemiza cu cei care practica aceasta terapie ca este orientata spre rezultate imediate, de suprafata, si pe obtinerea de performante. E rau asta? Nu. Dar nu este o terapie pe care as face-o, deoarece acum am nevoie de altceva. Dar sunt sigura ca terapia cognitiv-comportamentala este perfecta pentru foarte multa lume.

Ce psiholog recomand? Pe cel de care ai nevoie. Dar pentru a sti de cine ai nevoie, trebuie sa intelegi ce vrei de la o terapie. Uneori, insa, se poate intampla sa intelegi asta chiar in cabinetul psihologului si sa mai intelegi ca mergeti pe cai diferite. Dar asta e deja alta tema.

 

Text: Diana Guja

Foto: Pim Chu/Unsplash

Din viață

Love kills slowly

Într-o bună zi iubirea trece și ne lasă-n c**** gol și cu jumătate din sistemul nervos aruncat în bătaia vântului. Și ustură. Ne rupe până la carne și ne pune contra tuturor crezurilor avute până o dinioară. Ca urmare apar bocetele, scârțâiturile, durerile de inimă, nopțile albe și blestemele. Vărsături de venin peste numele lui Dumnezeu, acuzații precum că nu ne-a protejat fericirea și multe alte arătări prostești, caracteristice victimilor în iubire. Dar Dumnezeu, săracul, nu e vinovat că noi  vedem fericirea în tot și-n toate și alergăm mii de kilometri pentru a o prinde, deși ea știe singură drumul către noi.

Eu nu știu cine a spus că marea iubire se întâlnește o dată în viață. O poți întâlni de 10 ori și să o pierzi cam tot de atâtea. Prima dată e greu, a doua, a treia… După, înțelegi că orice relație în care nu mai e loc pentru tine, trebuie încheiată. Ai scos valiza, ți-ai pus într-o pungă lacrimile, ai lasat pe masă fața camuflată de om fericit și împlinit într-o iubire, pe care tu ai târâit-o până aici și pleci.

E greu să cauți vinovatul atunci când marea dragoste căreia te-ai dedicat trup și suflet ți se scurge printre degete, de aceea preferăm să-l căutăm peste tot, deși el stă frumos, relaxat în noi și-n lipsa noastră de atitudine. Cine nu știe că tot  ce se aprinde se și stinge? Toți știu. Nimeni nu vrea să recunoască.

Unele femei cred prea mult în serialele la care se uită. Își admiră prea mult prietenele pentru iscusința cu care își țin bărbații în chiloți. Au prea multă încredere în plăcintele făcute pentru odraslele lor și cred că dragostea se ține pe sex, atunci cand restul resurselor sunt epuizate. Apoi se arată dezamăgite când adorm singure, când pe ei îi doare fix în bască de culoarea  lenjeriei de pe ele, când plăcintele stau și se răcesc sau prind mucegai pe masa din bucătărie.

Am admirat întotdeauna femeile care nu se tem de sfârșituri. Care sunt conștiente că de la asta nu se moare. Care plâng, țipă, urlă, trântesc și după 10 minute își au capul pe umeri.

Așa e la toți. Suferința reușește să intre la un ceai în fiecare casă. Eu, spre exemplu, nu vreau să ajung peste ani și să regret că nu am pus punctele la timp. Să înțeleg că n-am făcut decât să cerșesc dragoste și să o cer în cele mai umile moduri, deși nu avea de unde să-mi fie oferită.

Dacă nu e, nu e. Va fi altadată, cu altcineva, altundeva. Plâng! Dau cu capul de pereți, dar nu căut să iau de unde nu este. Voi găsi în altă parte. Și poate că va fi mai mult decât mi-aș fi putut imagina.

Ce nu e lângă noi, e fix în fața noastră. Și ne așteaptă.

 

Text: Natașa Bujor

Foto: Jez Timms

Dragă redacție

Maraton

Ați participat vreodată la un Maraton? Fie unul în scopuri caritabile sau, pur și simplu, din interes sportiv?

Poate jumătate dintre voi ați simțit lene și ați refuzat să alergați. Sau nici nu v-ați gândit la asta. În schimb, eu sunt campioană la acest capitol. Îmi bag capul și picioarele în toate cursele posibile. Deși nu sunt un om sportiv și mereu mi se pare că am tot timpul din univers, când e vorba de fugă, atunci eu sunt soră cu ea. Știți vorba aceea – fuga e rușinoasă, dar în schimb e atât de sănătoasă! Eu alerg. Mereu. În fiecare zi. Fug. De nicăieri spre oriunde.

Fug atunci când sunt rănită. Când mi-e frică. Alerg când mă simt vinovată. Fug să fiu ÎN RÂND CU LUMEA, dar nu știu de ce, ea e mereu înaintea mea (și asta e doar în capul meu)… Fug de singurătate. Fug de iubire…

Dar! fuga mea favorită este cea de mine însămi.

E haios, e amuzant și curios cum de fiecare dată reușesc să fiu atât de rezistentă la acest capitol. Mă ascund cu ușurință în spatele programului de lucru încărcat, în spatele discuțiilor cu prietenii, dar niciodată nu mă opresc să mă ascult, să vorbesc cu mine însămi.
În fiecare dintre noi, fie corpul cât de mare, se ascunde o părticică de lumină (mă ierte Andrei Bolocan). Iar lumina aceea caută să iasă la suprafață și tu nu vrei să-i permiți. Îi spui că n-ai timp, că ba e prea dimineață pentru discuții, ba e prea târziu… și chiar n-ai timp de ea.

Și ce este lumina? E soare. E căldură. E foc. Iar atunci când nu vrei să asculți lumina din interior, ea te arde. Și doare. Foarte tare, pentru că ea frige nemilos. Pentru că și tu ai fost cu ea crud.

I-am spus de câteva ori să tacă! Să-și închidă gura și să nu mă chinuie. Pentru că sunt ocupată, doar sunt implicată într-un MARATON!

Cel mai ciudat e că ea nu vrea să asculte. E încăpăținată și răzbunătoare. Știți ce face atunci când nu vrei să-i auzi vocea? Te arde! Te arde din interior și corpul tău aproape sănătos începe să se clatine. Și dacă n-o auzi nici așa, atunci ea își găsește timpul ei. Doar că de multe ori ajungi s-o asculți de pe patul din spital… Fie că te doboară o infecție, un virus sau alt ceva… Dar ea își cere TIMPUL EI. Eu am înțeles un lucru, în goana asta nebună există totuși un ”TREBUIE”, care trebuie ascultat.

– TREBUIE să te oprești, să respiri și să vorbești cu tine însăți. Să ascuți, pentru că cel mai bun prieten și sfetnic aleargă mereu după tine și-ți strigă – oprește-te și ascultă-mă!

 

Text: Laura Grigore