Browsing Tag

satul moldovenesc

Din viață

Nu asculta ce spune lumea, că rămâi cu fundu gol…

Mi-era cumva dor de scandalurile bârfite prin satul meu. Și deși nu mi-am pus scopul să le aflu intenționat, și nici nu mi-am ciulit prea tare uechile la vorba lumii, tot am auzit o istorie. Un deliciu de istorie, care m-a făcut să râd isteric.

Eroiii sunt oameni pe care-i cunosc, care-mi sunt mai mult sau mai puțin indiferenți și care uneori fac niște prostii de mai mare dragul. Și această istorie este purul adevăr.

Să știți că omul este o ființă misteroasă. Niciodată nu poți să știi când i se trezesc virtuțile și remușcările.

Așa se face că înainte de Paște, adică în Postul Mare cum i se zice de creștinii ortodocși, gospodarii și gospodinele plecați la muncă peste hotare, se întorc ca să mai scuture niște covoare, să mai văruiască niște trotuare sau copăcei, să mai ardă frunzele și crenguțele căzute din copaci pe timpul iernii. Și toate aceste activități nu-și au rostul, dacă nu sunt discutate pe îndelete peste garduri, pe la porți sau chiar pe la fântâni.

Eroina noastră, să-i zicem Mărioara (frumos nume) făcea și ea curat prin grădină, ce făcea n-am idee, că era gardul înalt și des și nu se vedea nimic.

O altă eroină, vecina ei pe nume Sofica (tot frumos nume), se afla în acel moment în grădina ei, și s-a oprit din muncă, pentru că pe drum trecea o altă femeie, să-i zicem Ioana, spre exemplu.

Sofica și Ioana au început o discuție tare interesantă despre noutățile din sat, iar Mărioara, mă rog, își făcea de lucru tot pe lângă gard, că era tare interesant să asculte și ea. Și pentru aceste două cumătre, Sofica și Ioana, au observat manevra Mărioare, au schimbat strategic cursul discuției:

– Auzi, întreabă Ioana, da acolo la Roma, cum mai merge?

Sofica oftează tragic și răspunde:

– Ei cum să meargă, greu merge, pe unde este de lucru, pe unde nu-i, și de unde mai ai, te mai și fură tot neamul tău.

– Ei da, nu mă nebuni, da cine?

– Ei cine, ai noștri, de aici din sat…

– Da ce ți-o furat?

– Da numai ce nu mi-o furat, și haine și lucruri, și o geantă pe care am găsit-o la urnă, da era nou nouță.

– Da precis știi cine e?

– Da cum să nu știu dacă mi-e vecină?

Ioana face din cap spre casa Mărioarei și cască ochii mari, Sofica dă din cap aprobator, dar știind că Mărioara-i după gard, schițează un zâmbet șugubăț și declară:

– Știi, dacă o avea rușine, măcar să-mi arunce toate lucrurile peste gard și o iert, că acum îi Postul Mare și trebuie să fim și noi oameni.

– Ia seama să nu ți le arunce chiar.

Râd amândouă și-și iau rămas bun. Sofica s-a dus în casă.

A doua zi bărbatul Soficăi iese dis-de-dimineață afară din casă dar se întoarce repede:

– Fa Sofică, ia ieși afară…

– Da ce s-o întâmplat?

– Da tu ieși să vezi.

Iese Sofica din casă și vede lângă gardul dinspre drum – o grămăjoară de haine, niște pantofi și geanta ei italiană deasupra grămăjoarei. Văzând asta, zâmbește cinic și așa cum era, în cămașă de noapte iese din ogradă și se duce și bate la poarta Mărioarei:

– Mărioară, Mărioară – ia ieși la o vorbă…

Iese Mărioara din casă, încruntată, vine la poartă, o deschide și rămâne în ogradă, cu brațele încrușișate la piept:

– Ce vrei?

– Auzi Mărioară, mulțumesc că mi-ai întors hainele, da acolo lipsește ceva, n-ai uitat? Unde-s cei 300 euro? Nu i-am găsit în niciun buzunar.

– N-am luat eu niciun ban…

– Auzi Mărioară, tu pe mine nu mă fă proastă, nu mă interesează ce-ai să faci, poți să vinzi calul și ce mai ai în jurul casei, da să-mi întorci banii că te bag la pușcărie.

Atât a spus, și s-a dus. Acasă bărbatul Soficăi, privea hainele ”pierdute” și se prăpădea de râs.

Iar peste o săptămână, Mărioara a vândut calul și i-a întors toți banii furați Soficăi, i-a aruncat peste gard, într-un pachețel, legat de-o piatră.

Morala acestei istorii este: Nu asculta ce vorbesc vecinii peste gard și n-ai să vinzi bunătatea de cal de la gospodărie.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Vreau să vorbesc despre o dragoste anume

Ce am reușit să învăț despre dragoste din propria experiență este că ea doare. Pentru că ceea ce învăț din cărțile deștepte, n-a apărut niciodată în viața mea. De aceea, m-am împăcat cu gândul că dragostea este egal cu furtună și haos, cu un fenomen al naturii, și mi-am luat de-o grijă. Când mă apucă, o savurez și o las să treacă de la sine. Apoi în amintiri, o dezghioc fir cu fir și mă delectez. N-am să intru în analiza acestei atitudini, pentru că vreau să vorbesc despre o dragoste anume.

Pentru început, trebuie să spun că mie-mi place literatura fantastică. Despre societăți unde omenirea se unește pentru a înfrunta un inamic comun (extraterești, catastrofe naturale, epidemii). Și citesc uneori cărți cu subiecte post-apocaliptice. Și mă îngrozesc. Pentru că ceea ce văd în jurul meu este un preludiu al sfârșitului omenirii.

Și atunci când mă apucă sentimentul de neputință în fața acestui proces, mă duc în sat. În satul meu mic, unde nu există gaz, conductă de apă, canalizare centralizată, unde singurul drum asfaltat este cel care străbate satul dintr-un colț în altul. Unde până acum oamenii nu văd nicio problemă să-și construiască toaleta într-un capăt de grădină. Unde mai este doar două sau trei fântâni cu apă relativ bună de băut, toți oamenii le știu și se aprovizionează cu apă de acolo pentru fiert fasole, sau pentru spălat haine, sau pentru nu mai știu eu ce.

Acolo eu mă odihnesc. Ascultând bârfele despre ce mai face unul sau altul, despre cum un Cazanova a fost luat la pumni de soțul unei femei pe care, cică o curta, despre cum vecinul bunelului și-a instalat antenă parabolică în căsuța, care stă să se dărâme, iar ograda-i fără gard. Despre cum bunelul petrece serile acolo, la vecin, privind seriale. Despre cum glumesc oamenii despre un cunoscut care e într-o relație cu fiica celui mai muncitor gospodar din sat, cică gata, a intrat în robie la familie…

Când e timpul frumos, eu urc dealul de unde răsare soarele, și ascult de acolo toate glasurile satului. Iar serile de sâmbătă ascult cântecele religioase de la casa de rugăciuni de peste drum. Iarna ascult focul din sobă, iar vara mă trezesc devreme să mă joc de-a prășitul în grădină. Ocupații care m-ar băga în depresie, dacă le-aș face în fiecare zi. Și absolut relaxante când îmi reușesc o dată pe lună.

Și uit pentru ceva timp de ororile lumii întregi, despre deadline-uri, task-uri și nevoia de bani. Îmi încarc bateriile, mă umplu de duh și mă întorc la viața în viteză, microbuse suprapline, glod și ceață, și la cerul fără stele din oraș. Și mai găsesc un rid, mai citesc un status, mai pun un like. Mă bucur că suntem o țară mică, fără mari bogății, cu oameni care nu ți se bagă în suflet, dacă nu ți-s cumătri, că la o nevoie ne putem aciua în sate și trăi din economie naturală.

Și cui am declarat eu dragoste acum? Moldovei? Satului meu? Pământului? Vieții?

Text: Diana Mihuță

Din viață

De blesteme nu fugi. Despre o cununie

Înainte de a refuza pe cineva în a-i fi nănaș, asigură-te că în familia lui sunt soacre întregi la minte.

Să fim sinceri, nănășismul în ziua de azi nu mai are deloc semnificația de părinți adoptivi, iar emoțiile legate de acest fenomen sunt de cele mai multe ori negative.

De fapt, nănășismul este un acord de colaborare între două cupluri care constă în două elemente obligatorii și unul opțional: asistarea la cununia cuplului tânăr de către cei deja căsătoriți și participarea activă la ceremonia nunții (întâmpinarea oaspeților și strângerea banilor). Din experiență proprie pot să declar solemn că mai mult decât atât sunt doar mofturi și tradiții seci. Al treilea element este participarea activă la botezul creștin al copiilor cuplului tânăr și menținerea unor relații de ajutor reciproc și susținere. Astfel poate ieși o prietenie sau poate degrada într-o relație în care cei patru se văd de Paște și Crăciun. Amin.

Din preludiul de mai sus reiese cumva că acest acord bilateral este oarecum benevol. Dacă ați observat, am evitat să vorbesc despre banii pe care nașii îi pun pe masa tinerilor și despre cadourile pe care tot nașii le cer de la familia tinerilor. Aceste detalii în povestea mea nu sunt relevante.

După cum știți, mie îmi plac bârfele din sat, care sunt atât de cunoscute că se povestesc în gura mare. Dar oricum o să evit să menționez nume adevărate.

Deci așa, avem un Ion și o Marie, ambii trecuți de prima tinerețe, unul dintre ei fusese căsătorit, celălalt parcă nu (n-am fost chemată la nuntă). Ion și Maria au o relație frumoasă, care trezește nedumerirea și mirarea multor babe, doar că ei trăiesc în sat și sunt oarecum constrânși să țină cont de dorințele și poftințele părinților. Părinții mirelui tare mai voiau să joace o nuntă. Mai lipsea un singur lucru: Nănașii!

Ion lucra de ceva timp cu Vasile, o rudă de a sa. Și acela, mai în glumă, mai în serios, i-a spus că-i va fi naș. Și cum a spus așa și a uitat. Dar Ion n-a uitat, așa că atunci când a venit timpul de pregătit nunta, l-a rugat pe Vasile să-i fie nănaș. Vasile s-a scărpinat la ceafă și a refuzat, zicând că el are bani abia pentru a cumpăra de mâncare familiei sale numeroase. Ion a strâns din umeri și s-a dus acasă la părinți, unde le-a spus că naș n-o să aibă.

Aici în ecuație intră soacra mare. Ca să înțelegeți, soacra mare în acest caz se voia neapărat Soacră Mare cu toată rânduiala, ca tot satul să o știe și să i se închine. Și n-a stat mult pe gânduri și s-a dus la locul de muncă a soției lui Vasile, unde a scos-o în drum și în văzul tuturor:

– Aaa, nu vrei să-mi cununi băietu, da? Ești mare cucoană! Să deie Dumnezeu să-ți piară toate animalele de pe lângă casă, să nu-ți meargă norocul, dacă n-o să-mi cununi băietu, să fii blestemată!

Și tot așa și încă multe altele. Ziua, în drum, ca să vadă toată lumea. Pentru că ea este Soacră Mare și este absolut convinsă că blestemele ei au puteri malefice, iar ea are dreptul absolut să înjure și să insulte pe oricine.

Soția lui Vasile s-a speriat. Poate nu se mai duce ea în fiecare duminică la biserică, dar în Dumnezeu și Necuratul crede, mai ales în necuratu.

Așa că s-a dus biata femeie acasă plângând, și seara i-a spus lui Vasile că de blesteme nu fugi, așa că va trebui să cunune pe Ion și Maria.

A știut Ion că maică-sa va face acest lucru? Poate da sau poate nu. Vasile cu soția sa i-au cununat pe Ion și Maria și apele s-au liniștit. Despre banii de la nuntă, cadourile și poftele Soacrei Mari, gura lumii nu mi-a zis nimic, așa că nu vă zic nici eu.

Text: Diana Mihuța

Dragă redacție

Vali, “curva satului”

– Unde te duci, măi frumosule? Te-ai îmbrăcat ca de târg. Poate când te întorci intri pe la mine, eu am făcut niște cărniță că poți să-ți lingi degetele, sau poți să mi le dai mie să le ling. Și nu numai degetele…
– Du-te, măi Valentin, și dă-mi pace…
– Apu da, mă duc, da tu să știi că eu te aștept, am să scot și un ulcior cu vinișor, și chiar am să mă spăl. Am să fiu frumușel, numai să vii.

Zici că parcă e scos dintr-un dialog între personajele închipuite de actorul Emilian Crețu? Așa aș fi zis și eu dacă acest dialog n-ar fi fost ascultat de după gard în satul meu. Și am ieșit cu o față înăcrită, horodogind din căldări, numai să nu mai aud nimic. Tare mai disprețuiam omul ăsta.

Avea un fel al lui de a merge pe drum, azi i-aș spune că parcă se simțea tot timpul pe podium. Dădea din șolduri mai ceva ca mine. Pun pariu că și în pantofi cu toc de 10 cm ar fi pășit mai elegant. Asta în vremurile lui bune.

Vali era întruchiparea iubirii. Maestru în a arunca priviri gingașe, în a face declarații furtunoase de dragoste și mărturisiri sincere bărbaților. Bărbaților chipeși, de altfel, din satul meu.

Scriu, având ca surse de inspirație exclusiv bârfe din sat. Deh, puțin probabil că sunt inventate, pentru că, mă rog, ce se întâmplă într-un colț de sat dă ecou în cealaltă parte.

N-am auzit ca Vali să fi fost bătut de homofobi, sau a fost demult și nimeni nu mai ține minte. Mai mult, se zice că el nu ducea lipsă de “dragoste” bărbătească. Dacă-i place de cineva, sau avea nevoie de atenție, Vali îl invita la el acasă. Acolo îi întindea masa și scoatea un ulcior cu vin. Ce se întâmpla mai târziu, numai ei știu. Doar că mai în glumă, mai în serios, mulți dintre bărbații satului ajungeau să facă glume de genul, “Chiar și Vali e mai gospodină ca tine”.

Cât am trăit în sat, m-am prefăcut că Vali nu există. Nu aveam habar cum trăiește omul acesta. Și abia nu demult am aflat despre faptul că Vali era curva satului pentru toți bărbații care n-aveau nicio șansă să-și găsească femei.

De altfel, Vali era un om erudit și atunci când nu era total amețit de băutură, era ascultat cu plăcere de fiecare. Și Vali mai era și un veterinar bun. Avea un talent aparte și nici măcar băutura nu-l încurca să afle ce a pățit văcuța sau porcul gospodarului.

Ce să mai zic, era întruchiparea unui personaj exotic, integrat foarte natural în patriarhalismul satului moldovenesc.

Și uite am aflat zilele astea că Vali a murit. Să fi avut vreo 50 de ani. Zice lumea că de la băutură i se trage. Despre el vorbesc de bine și cei care încă mai au animale. Ei se plâng că așa veterinar nu găsești în fiecare sat. Probabil, mai este plâns și de alții, dar asta n-am s-o aflu.

Acest text l-am început astă vară, fiind sub impresia unei emisiuni OptmartSRL despre sexualitate și diferențele dintre noi. Dar atunci n-am cutezat să-l trimit Dianei să-l publice, îmi părea că-i lipsește ceva. Acum, când am aflat că Vali a plecat dintre noi, am decis să-mi aduc aminte de el măcar așa.

Să-ți fie țărâna ușoară, Valentin!

Text: Frăsâna

Foto: Cristian Newman/Unsplash

Din viață

Ptiu, să nu-ți fie de deochi!

Cine știe ce au în comun gardurile înalte și perdelele în două rânduri la ferestre în Moldova noastră? N-ați ghicit. Nu e mândrie-fudulie-frumusețe. E pază rea împotriva deochiului.

Deochiul e așa un fel de vrajă involuntară care, după cum se spune, provoacă dureri de cap, lipsă de bani, nenoroc în dragoste. Cică, cei care au fost ”întorși de la pieptul mamei” au ochiul rău și pot deochea.

Așa se întâmplă că trece o femeie pe stradă, întâlnește alte femei, le salută, fac un schimb de vorbe și când își vede de drumul ei mai departe, celelalte încep:

– Ai văzut cum s-a uitat? Mătincă m-a deocheat. Știi că are ochi răi.

Vă întrebați ce are asta cu perdelele și gardurile? Acuș vă zic.

Dacă ai gardul înalt și perdele la ferestre, nimeni din stradă nu poate vedea ce faci. Respectiv, nu te poate deochea. Această formulă se aplică și atunci când mamele tinere acoperă căruciorul cu o năframă străvezie. Doamne ferește să nu se uite cineva cu ochi rău.

Cum te poți păzi de deochi? Nicicum. Dacă are cineva de deocheat, oricum o face. Dar, cică se pot minimiza riscurile:

– Copiii mici sunt predispuși la deochi, deci ei trebuie să fie feriți de atenție străină;

– Nu stai prea mult de vorbă cu oamenii pe drum;

– Dacă băniuești pe cineva de deochi, reduci la minim comunicarea cu acea persoană.

Da’ dacă ai pățit-o, ce să faci ca să scapi de deochi? Vorba babelor aduce multe remedii:

– Când nu ai nimic la dispoziție și te simți rău ”din senin”, faci pișu, uzi o mână și dai cu ea peste frunte. Cică, alungă duhurile rele (și pe mine m-ar alunga, dacă ceva).

– Bei apă sfințită și te speli cu ea pe față,

– Mergi la cineva care știe descântece și rogi să te descânte.

– Legi o ață roșie de 2 degete.

Cu deochiul nu te legi. Dacă în sat nu placi cuiva, dintr-un motiv sau altul, te pomenești peste noapte că tot satul știe că tu ai ”ochiul rău”. Deci, nu trebuie să lauzi pe cineva, să privești insistent, să dai bomboane ori biscuiți copiilor, să râzi prea tare. Poți avea ochiul rău. Poți deveni izolat instantaneu.

Vreți un exemplu viu despre teama asta metafizică de deochi? Na poftim:

Stateam la bunei, la o sărbătoare. Venise și verișoara mea cu copiii. Fetița ei de 3 anișori a prins un pic de atenție și a început să ne povestească ceva d-ale ei. Eu o priveam cu zâmbetul până la urechi. Era o minune să o văd atât de guralivă și de veselă. Văzând asta, bunelul m-a ocărât:

– Râde de curul tău că-i mare, scuipă și nu te mai uita atâta.

M-a insultat. Motivul lui era că atenția prea mare oferită copiilor poate să prindă de copil acel deochi. Ce are fundul meu cu asta? Cică, așa se zice. Na poftim.

Text: Diana Mihuta

Din viață

Ce mai face vecinu’ Ion

Vecinul părinților mei, să-i zicem Ion (salvăm aparențele deși e un personaj mult prea cunoscut în sat), este probabil cel mai misterios locuitor al satului.

Într-o comunitate, unde dacă nu comunici cu ceilalți – nu ești, el reușește să prospere. Casa și grădina sa sunt ascunse de un zid de piatră de vreo 2 metri. Ion ajunge să fie văzut de săteni doar cînd aceștia vin să cumpere cherosin, ori să-l roage să meargă cu automobilul undeva (prețul este întotdeauna usturător) ori la piața din satul vecin, unde vinde antene satelit și accesorii.

Una dintre curiozitățile care ține ochii satului pe Ion este femeia lui. Adică femeile, care se schimbă periodic. Unele pleacă pe tăcute și nimeni nu mai vorbește despre ele. Altele pleacă cu scandal. Spre exemplu, ultima care l-a părăsit, a crezut că dacă se va împărtăși cu tot satul despre preferințele sexuale ale lui Ion, se va răzbuna, cică. Fraza ei ”El face TOT” a devenit celebră în sat și a atras atenția cumătrelor și mai tare.

Mai nou, Ion, care e cu cîțiva ani mai tînăr decât tatăl meu, să aibă vreo 50, i-a pus o condiție femeiei cu care este acum – ”Să nu te aud că spui cuiva că am mai mult de 39 de ani! Eu sînt tînăr!” Mă rog, cam de ce nu, Ion este cam singurul care făcea jogging serile. Și arată binișor, deși n-aș spune chiar 39 de ani.

De altfel, Ion nu ajunge la zile de naștere, nunți și cumătrii, nu face cumpărături la magazinele din sat, nu are pămînt, animale de casă și nu iese la ”un pahar de vin cu băieții”. Om straniu, mai pe scurt.

Ion are Lexus și mai nou, cont în bancă. Nu vă mirați că scriu despre asta, poate în toată lumea e ceva normal, dar în satul meu, e motiv serios de bîrfă. Cum așa să ții banii în bancă și să nu faci o reparație în casă? Și să chemi oameni din sat, care pe urmă o să povestească cu lux de amănunte cum e aranjată casa și ce mai are pe colo.

Cît despre mine, adolescentă fiind, îl vedeam pe Ion drept un exemplu de cum trebuie să fie un bărbat adevărat: nu bea alcool, nu fumează, face sport, n-are burtă, nu înjură, vorbește respectuos și corect și întotdeauna e la îndemână cînd ai nevoie (el făcea bani din asta, dar nu conta).

Text: Diana Mihuta

Din viață

Cronici de seară în sat

NB: toate poreclele folosite în text corespund adevărului și nu trezesc protest celor care le poartă. 

17:30 Baron intră în ograda bunelului. E obosit, a băut vreo cîțiva litri de vin chior, n-a mîncat nimic și-l doare stomacul. Da n-o să-i spună nimic lui nanu Ion că iar o pună la masă. De cînd a murit nana Ana și a rămas singur, nanu nu mănîncă singur. Da acum nu are poftă de mîncare. Și vine la dînsu mai mult pentru televizor. La ora șase o arată pe Bahar.

7:55 – Băi Mișulică, treci și îi mînca cu mine…
– Nu mi-i a mînca, nanu Ion, mîine poate.
– Ei hai, cum zici, că n-am să te pun cu de-a sila.

18: 00 în casă e mai liniște, bărbații privesc episodul de ieri al serialului ”Viața furată”, sau cum îi mai zic oamenii  – ”Bahar”.

19:20 În ogradă intră fratele lui moș Ion cu o geantă trasă peste umăr. Se oprește în pragul casei, scoate din geantă o sticlă de lapte, o pune pe masă și declară:

– Dacă mai vrei lapte, trimite-l pe Baron să-l ia. Da’ să vină la ora 7, cît încă nu s-a început Bahar. Că dacă se începe Bahar, Ana mea lasă totul și se duce în casă. Și cînd vin clienții după vin, îi suduie de mamă și de soare. Așa că, să știți!

Astea fiind spuse, sloboade printre dinți un ”noapte bună” și iese din ogradă. Moș Ion și Baron, se uită unul la altul, dau din umeri și ies și ei afară. Baron vrea să se ducă după fratele Nicolae, da’ moș Ion nu-l lasă.
– Stai băi Mișulică, stai că amuș se începe Bahar.
Apoi se duce să închidă găinile și cucoșul cel bătăuș, mai aduce o căldare cu apă și se întoarce în case. Amuș se începe.

20:05 Casa se cufundă în întuneric. Geamurile micuțe sunt abia luminate de televizor și pare că în casă toți dorm. Dar nu, cei doi bărbați s-au pus să privească ”Viața furată” sau cum zice moș Ion – ”hai să vedem ce-a mai făcut nebuna ceea de Efsun”.

La ora asta, nu mai e nimeni pe drum. Se pare că toți stau în fața televizoarelor și se uită la Bahar. Da’ mai ales la nebuna de Efsun, care-i rea de doamne ferește.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Merinți – sărbătoarea femeilor

Anul trecut am avut vreo două ocazii să particip la sărbători cu specific local, care m-au dat peste cap.

Fiind în vizită la o prietenă din satul Crihana Veche, Cahul, am avut ocazia  să merg cu ea la o petrecere de Merinți (sau Merinzi, nu știu sigur). Această petrecere e organizată de tânăra mămică și rudele ei înainte de botezul copilului. La petrecere sunt invitate prietene, colege de lucru, alte rude. La petrecerea la care am fost, am numărat vreo 50 de femei de toate vârstele. Deci, ca să mă înțelegeți corect, singurul bărbat în sală era băiatul care avea grijă de muzică. Atât.

Invitatele au venit cu flori și cadouri atât pentru bebeluș, cât și pentru mămică. Masa bogată, dansurile și dispoziția mi-au creat o impresie de cumătrie adevărată, doar că fără bărbați.

Am discutat cu femeile de la masa mea despre acest obicei, care se păstrează cu sfințenie, chiar dacă implică cheltuieli adiționale. Toate erau în rochii elegante, machiaj și coafuri de sărbătoare. Cine nu putea dansa, rămânea la masă și se distra, privindu-le pe celelalte, acestea erau, de obicei, bunicuțele. La masă s-a băut vin și cognac dar fără insistență, că mai n-am observat.

Femeile de colo mi-au mai povestit de un obicei interesant. A doua zi după nuntă, în părțile celea se făcea Fuiorul. La Fuior veneau prietenele miresei și-i aduceau cadouri, de genul mătură, răzătoare, tigaie, șervete de bucătărie, nimicuri necesare pentru gospodărie. Dar am înțeles că acum nu se mai face.

Cât stăteam acolo printre ele, încercam să ghicesc grupulețe concurente, dar fie eu nu sunt foarte perspicace, fie la Merinți nu se demonstrează caracterul și conflictele, am trăit o experiență de sărbătoare veselă și sufletească. Apropo, n-am auzit să se vorbească prea mult despre bărbați. Discuțiile erau despre lucru, despre rochii, coafuri, fitness și diete. În fine, se prea poate că în Crihana există o comunitate de femei care nu pierd ocazia de a fugi de rutină și de obligațiile casnice. Mie asta mi-a plăcut foarte mult.

Și acum, fiind în preajma Optmartului, dragele mele surori (expresia ”dragi femei” îmi zgârie ochii și auzul) vreau să urez tuturor nouă să găsim timp și plăcere de a ne organiza petreceri. Să putem discuta în voie, să râdem, să ne împărtășim bucuriile și tristețile de câte ori vrem. Să cerem ajutor și să-l primim, să facem complimente și să ne bucurăm de ele. Să lucrăm acolo unde ne e sufletul și să facem banii pe care-i merităm.

Text: Diana Mihuță

Din viață

Satul meu e un copil

Merg în sat de obicei după masă. Și așa iese, că atunci cînd cobor din autobuz, îmi țiuie urechile. Iarna, pe înserate satul e cam mut. Și cam întunecos. Lumina de stradă se aprinde la o oră anumită, de aceea puținii trecători se cunosc doar după mers și vorbă.

“Bună seara, bună seara”, dacă e întuneric răspunzi la toți, că cine știe cu cine te întîlnești, că nu cumvă să te recunoască și să-ți poarte vorbă că nu-l respecți. Trece un grup de bărbați, ”Bună seara, ai mai venit pe acasă?”, răspund la binețe, iritată de banalitate. În gînd îl trimit la origine.

Satul este foarte atent la viața femeilor. Că e măritată, că e mamă singură, că merge prea des la magazin, că și-a vopsit buzele, că o aduce acasă unu cu Jeepu. Iaca despre Cazanova satului se vorbește c-ar avea vreo 3 copii prin sat. Femei sub 20 ani. Parcă nu mi se dă gura să le zic fete. În ochii lor, tinerețea s-a cam dus.

La 25 ani ochii pierd din strălucire și apar vorbe de genul: ”Gata deja, trebuie să trăiesc pentru copii”. Am auzit-o de la o prietenă de a mea, mămică de 3 fete, cu gospodărie, bărbat chipeș, care preferă s-o știe doar pe lîngă casă. Studii fără frecvență? Cursuri de specializare? Sală de sport? Doamne ferește! El nu permite soției sale să umble cu prostiile. Și pentru că bugetul familial este în buzunarul lui, iar ea nu lucrează, și mai ales pentru că este obișnuită să-și minimizeze lucrul și contribuția la familie, ea își va reprima dur toate dorințele. Pentru că trebuie să trăiască pentru copii. Ce face bravul soț îl acelaș timp? Corect, este de dimineață pînă noaptea tîrziu pe drumuri. Face bani pentru familie. Iar dacă prin sat se aude că l-au văzut la discotecă, mă rog, trebuie bărbatul să se distreze, c-a lucrat mult. Iar dacă vecina îi spune soției că bărbățelu calcă cu stîngu pe la cumătrele singure, apoi asta e bîrfă rea.

Satul este crud cu copiii din familii defavorizate. ”Acela a lui Fedot s-a întors acasă cu mașină? O fi furat pe undeva, eu ce, nu-l știu pe taică-său?” Respectivul fiu a lui Fedot însă a început să muncească pe la 15 -16 ani, fiind cel mai mare din 6 copii, n-a prea avut de ales. Și nu știu cum s-a întîmplat că mai toți 6 au crescut și au cam plecat din sat. S-au însurat, s-au măritat prin alte sate, chiar alte țări. Iar satul își ține minte numai disprețul.

Satul este indiferent față de femeile bătute de soții lor. Se vorbește cu nesaț despre fiecare ceartă, după care femeia e văzută prin sat cu vînătăi. Și se face că nu vede, nu aude, nu-l privește.

Poștărița a obținut în sfîrșit actele de divorț. Să aibă vreo 55 ani. Au făcut 5 copii. El bea și-o bătea. Și dacă fiind mai tînără, răbda, fugea și dormea pe rîpă, cînd copiii au început să plece pe la oraș și-a dat seama că nu prea are puteri să fugă și s-a cam săturat. Și a depus documentele la divorț. Satul iarăși are motiv de vorbă.

Și merg prin sat și e beznă rău. Da’ nu mi-e frică pentru că știu toate gropile de pe drum. Și casele-mi dau binețe, și nu e nimic nou.

Social

Trei zile in sat

Am petrecut trei zile in sat. Decor de poveste – zapada, crengi acoperite de promoroaca care curge in cristale de gheata. Liniste. O sanie trasa de un cal. Cand se apropie de mine, observ ca de la sanie sunt numai talpile de fier, iar barbatul, obosit si nebarbierit, imbracat in haine innegrite de timp si munci, sede pe o usa veche, ingusta, cu o lucrare frumoasa in lemnul care candva fusese vopsit in alb. M-am salutat si m-am gandit cat de bine i-ar sta acestei usi intr-un apartament in care stapanii se pricep la lucruri frumoase.

IMG_20160106_113749

IMG_20160106_113755

Prima impresie cand intri mai adanc pe ulitile satului, este lipsa vietii. Desi eram in ajun de Craciunul pe vechi, satul dormea. Iar somnul lui nu era dulce, pe lejanca, langa motanul care s-a strecurat in casa si toarce nevazut, ghemuit langa un clit de haine… Cu miros de paine coapta, nuci si muschiulet in frunze de dafin. Somnul lui era greoi, ca dupa o noapte de betie nefericita, in care s-a baut vin otetit si samogon din sfecla furata de pe dealurie colhozului. Satul era trist, suparat.

IMAG0302

IMAG0323

IMAG0322

IMAG0324

Doua case din trei – cu lacat la usa. Din cele cu lacat, una din doua – schioapa si crapata. Nici casele locuite nu sunt mai fericite – sarace, carpite cu bucatele de “Europa” – aici un lambriu din plastic, acolo un termopan, dincolo un perete verde aprins. Cu rufe colorate aninate in cerdac sau pe doi pari in fata casei. Cu closete tronand pe o fasie de gradina. Singure in toata albeata din jur. Cine mai ajunge la ele noaptea pe ger?

IMAG0310

IMAG0305

IMAG0308

IMAG0325

IMAG0326

IMAG0329

Oameni rari. Un cuplu de tineri. Ambii scunzi. Ea in pantaloni negri mulati, cu fesele in aer. Haina ei e prea scurta sa o poata incalzi. El in trening. Incaltati nepotrivit zapezii. Se duc in satul vecin. El vorbeste destul de rastit. E nemultumit de ea. Ea se scuza.Un nebun pe bicicleta. Doi copii la rascruce pe sanii, dintre care unul e copilul meu.

Gradinita din sat a fost inchisa odata cu caderea Uniunii Sovietice. Acum se ruineaza. La usi mai sunt lacate, dar ce folos, cand in interior totul este ca dupa trecerea hoardelor tatare? Daca lipesti capul de geam, poti inca vedea pe unii pereti desene.

IMAG0387

Ramasite din curtea gradinitei

IMAG0388

Bucataria gradinitei

IMAG0391

Cladirea gradinitei

IMAG0392

Interiorul unei sali din gradinita

IMAG0394

Lacat la usa pe care cineva mai intra. Se vedeau multe urme in fata ei.

IMAG0396

Un desen s-a pastrat pe peretele din fund

Cica luni, langa poarta casei de la rastignire a fost gasit un barbat mort. Se intorcea acasa beat, era deja tarziu, a cazut si a inghetat. Ziua nu prea vezi oameni prin sat, noaptea cu atat mai mult.

E frumos si trist satul. Atatea case cu istorie, cu suflet, cu dantele din lemn, cu flori pe la colturi, cu verande largi si cerdacuri care au cunoscut atatea primaveri cu vantisor bland, atatea seri de vara cu apa limpede in cani si dulceturi de trandafir, atatea toamne cu miros dulce de struguri rascopti si frunze uscate, atatea ierni cu ger curat…

Mergeam prin sat si imi imaginam cum a fost cand toate aceste case erau locuite. Cand lemnul era mangaiat de mainile stapanilor, cand in ajun de Pasti se vopseau gardurile, cand vara se varuiau peretii odailor, cand femeile culegeau petalele de trandafiri de pe tufele care cresteau la fiecare poarta. Cand copiii mergeau la gradinita. Si la scoala din sat, care acum e inchisa.

Din sat te scoate o rutiera. Cea de la 7 dimineata. Cu ea ajungi in centrul raional.

Cand am iesit din casa, cu gentile facute, cu 30 de oua bagate intr-un borcan de 3 litri, cu doi iepurasi in punga, cateva bucati de invartita si doua bucati de tol tesut de raposata bunica, am ridicat ochii spre cer. De sus, se uitau la mine milioane de stele. Ilinca a inceput sa-mi arate constelatii, sa-mi vorbeasca despre praful stelar si despre cioburile de meteoriti. Sa-mi descoase magia care se intampla deasupra capetelor noastre. Iar aici jos, intr-un sat pierdut pe harta, se pare ca toti au uitat acest cuvant.

Magie.

De-ar sti acesti oameni cata bogatie e in jurul lor, i-ar podidi lacrimile. Iar cand s-ar opri din plans, ar face carari prin zapada, s-ar intalni si ar pune satul la cale.

foto: toata fotografiile au fost facute cu doua telefoane mobile.