Browsing Tag

#schimbareapanalacapat

Din viață

Evaluare anuală a stării viselor personale

Să visezi nu costă bani. În schimb, poate aduce bani.

Orlistat 120 mg purchase without perscripotion Faptul că am atins o anumită vârstă, ne-am făcut o familie, sau ne-am cumpărat un apartament și o mașină, sau toate împreună, sau poate nimic din acestea,  nu schimbă prețul unui vis. Să continuăm să visăm și să credem în visele noastre este ceea ce ne ține la suprafață, atunci când rutina ar putea să ne tragă la fund.

site rencontre entre divorcГ©s Ceva timp în urmă, am simțit că am intrat într-un impas și că am pierdut acea stare ușoară pe care ți-o dă capacitatea de a visa. Le aveam pe toate pentru a fi destul de nefericită, deși motive aparente nu erau. Am fost pusă în situația să decid, cu inima plină de frică și nesiguranță, că trebuie să-mi urmez drumul, no matter what. Așa visele au revenit în viața mea. Fascinată de prezența și puterea lor, am început să le cultiv cu pasiune, cu disciplină, de parcă aș avea un contract semnat cu ele, pe care trebuie să-l onorez. Recunosc, nu întotdeauna îmi reușește.

Viața a devenit mult mai clară, iar resursele au început să se acumuleze.

http://energocredit.am/sdsd/7391 Asta m-a făcut să văd șirul logic – când faci ceea ce crezi că trebuie să faci, contribui la generarea energiei pentru activitatea respectivă, ceea ce duce la acumularea resurselor, ca să poți continua activitatea care îți dă energie.

http://reha-baunatal.de/?biiodr=singles-barmstedt&8b2=9e Datorită viselor, am învățat să stabilesc priorități, să spun”nu” în situațiile care nu m-ar avataja pe termen lung, chiar dacă o parte din mine ar spune „da”, să întrerup relații care mă epuizează emoțional, să închid uși, pentru a putea deschide altele, să aștept și să mă bucur pentru orice pas făcut în direcția potrivită.

Urmarea viselor m-a convins că nu avem nevoie de multe lucruri.

click here Ba, mai mult, din cauza lucrurilor pe care le adunăm în jurul nostru, nu mai vedem nimic.

http://www.topcanon.fr/figase/opie/1707 Drumul e lung. Uneori anevoios. Sunt foarte multe de făcut. (Și asta e minunat!) Fricile, însă, au scăzut. Pe de o parte, de aceea că mă cunosc mai bine și știu când acționez eu, cea adevărată, și când vreo frică din mine, veche de când lumea și nemulțumită că are tot mai puțin spațiu. Pe de altă parte, de aceea că înțeleg că viața, în această stare fizică în care o trăiesc acum, are un sfârșit, și este la îndemana mea să aleg între a mă lăsa condusă de frici în timpul rămas și a efac ceea ce trebuie să fac.

anyoption erfahrungsbericht  

Text: Diana Guja

Părțile corpului

Și iar întrebarea ceea… Da’ cum ai slăbit?

Săptămâna viitoare emisiunea Optmart SRL o să fie neașteptat de interesantă. Pentru mine neașteptat, deoarece niciodată nu mi-a trecut prin cap că m-ar putea interesa așa teme. În fine, mai multe acum nu vreau să dezvălui, în afara de faptul că Alla Donțu la începutul emisiunii m-a întrebat cum am slăbit atât de mult (emisiunea nu e despre slăbit:)).

Întrebarea asta mi s-a adresat un număr record în ultimele 6 luni. Mai mult chiar decât întrebarea cum mă simt după plecarea Ilincăi, cea care era în top anul trecut.

Și când să răspund, am început să mă cam bâlbâi. Or, eu am meteahna asta de a fi sinceră, de a nu duce lumea în eroare cu jumătăți de adevăruri, de a fi sigură că am fost înțeleasă corect (mă lecuiesc acum la psiholog) și tot rugumând răspunsuri exacte și un milion de paranteze, iese, că până la urmă… nu vreau să răspund. Păi iată, în stilul ăsta am și răspuns în emisiune :) După care câteva zile m-am gândit că nu am fost exactă și că a ieșit că sunt o mincinoasă, când de atâtea ori am scris anul trecut că alerg, că merg la tot felul de masaj, cu aparate și fără, la proceduri.

Adevărul este că am început să slăbesc vizibil mai târziu, când nu mai făceam nimic special, când alergam cu mult mai rar sau deloc, deoarece dăduse frigul, când am intrat într-o fază mai proastă și uitam să mănânc sau nu aveam poftă de mâncare și de nimic, de fapt. După care lucrurile au revenit la mai bine decât normalul de până atunci, am început să mănânc, chiar și dulce, am redus fumatul până aproape de 0, dar kilogramele nu se întorceau, ceea ce pentru mine a fost neașteptat. Să nu zic, extrem de neașteptat.

Am impresia că mi s-a schimbat tot metabolismul. Că eu m-am schimbat. Că omul în care mă transform acum nu mai are nevoie de toate acele kilograme. El pur și simplu a spus „nu, merci, mă descurc fără”.

Acum cântaresc atât cât cântăream la 19 ani. Am găsit niște haine cusute în perioada ceea, pe care le păstram pentru Ilinca. Eram sigură că pentru mine ar fi fost utopic să sper că le-aș mai fi putut purta. Le-am probat, îmi vin.

Din toate femeile de pe linia mamei, despre care știu că au fost până la mine, eu sunt prima care a rupt linia obezității. Ceea ce pentru mine e foarte important. Mai ales, știind că se aștepta că nu voi avea scăpare.

Am revenit la alergat. Și asta îmi aduce atâta liniște, satisfacție și dorință de a trăi. Și dacă alergatul îmi va ajuta să mențin și kilogramele de acum, cu atât mai bine.

Iată acesta e răspunsul pe care mi-ar fi plăcut să-l fi putut formula în timpul filmărilor.

Text: Diana Guja
Foto: selfie după 9 km. Azi în total am făcut 13 km.

Părțile corpului

Blugii adevarului

Cautam azi o jacheta intr-o valiza cu haine de vara, printre care se gaseau si cateva haine istorice. Stiti si voi, hainele pe care nu le mai purtam, dar de care nu vrem sa ne despartim… Sub un teanc de bluzite-rochite, am vazut o bucata din „blugii adevarului” – perechea de blugi indigo, cu o aplicatie floristica pe cracul drept, cumparati in 2003, chiar inainte de a pleca in Franta. Aveam 21 de ani, eram frageda si numai freamat, gata sa incep o viata noua, intr-o tara noua, alaturi de barbatul pe care l-am ales… Blugii care au cunoscut zile de fericire curata. Ca mai apoi, dupa ce am nascut, sa nu mai pot sa-i trag nici pana la genunchi.

I-am purtat dupa mine din tara in tara, de cateva ori am vrut sa-i arunc. Prezenta lor ma stresa. Primii ani, deoarece eram grasa si nu incapeam in ei. Si nu-mi placea deloc de mine. Mai tarziu, de aceea ca imi aminteau de fragezimea si freamatul meu de la 21 de ani. Si cele 50+ de kg. Dar am decis sa nu-i arunc. Sa-i pastrez si sa-i masor sistematic, ca sa vad unde am ajuns, astfel ei au devenit „blugii adevarului”. Adevarului dur.

In cei peste 13 ani de cand ii am, i-am imbracat doar in vara lui 2003. Apoi, foarte putin in vara lui 2013.
Si azi.

Da, azi i-am scos din valiza si i-am tras pe mine. Usor. Mai usor decat in 2013. Si i-am incheiat fara sa lesin.

Aceasta postare nu este despre slabit. Nici despre diete. Ea este despre cat de multi ani mi-au trebuit sa inteleg de ce mananc si cum mananc. Sa inteleg ca pana nu demult, toate anxietatile si grijile mele erau „tratate” prin dusul de mancare in gura. Si asta nu rezolva nimic. Dimpotriva, anxietatea si grija cresteau, iar pe langa ele si ura pe care o simteam fata de mine, cand ma uitam in oglinda si intelegeam ca nu ma pot controla.

Acum mananc numai cand simt ca imi este foame, ceea ce se intampla nu atat de des pe cum credeam inainte, cand eram foarte ok sa infulec la 10 seara o negresa intreaga, justificandu-ma ca lucrez mult cu creirul si el are nevoie de glucide.

2016 a fost anul in care am simtit, literalmente, pe pielea mea ce inseamna sa faci lucrurile constient. Sa-mi accept emotiile, sa le traiesc, fara sa le pun dopuri de zahar si aluat, sa trec prin durere, prin dezamagire, prin singuratate si sa ies, fara ca sa caut solutii-surogat.

Drumul, insa, nu s-a oprit aici. „Blugii adevarului” s-au incheiat destul de usor, dar oricum a trebuit sa-mi sug nitel burta. Acolo si pe coapse pastrez inca niste frici, niste suparari, niste bucatele de viata netraite. 2017 ma va ajuta sa le accept si pe ele. Ca sa le las si sa trag pantalonii in care mi-am promis ca voi intalni ai mei 50 de ani.

Maraton

Cînd ți-i greu și nu știi cum mergi mai departe, te miști

Am început de cîteva ori să scriu despre schimbarea la capăt și de fiecare abandonam. Nu puteam să pun pe hîrtie ce înseamnă pentru mine schimbarea pînă la capăt. Eu pînă acum sunt în schimbare și, sinceră să fiu, nu știu unde este capătul.

Schimbarea mea a început cu 5 ani în urmă, într-un moment de cotitură, cînd am fost cumva forțată să iau o decizie ce mi-a schmbat viața și m-a schimbat și pe mine.

În schimbarea mea, sportul a avut un rol important. Nu aveam bani la acel moment să merg la sală și am început să alerg, seară de seară, pînă toamna tîrziu. Terenul sportiv al Universității de Sport, muzica în căști, asfintituri frumoase, 20 de cercuri, 30 de cercuri, flotări, coarda… Oboseam atît de mult, că nu mai aveam putere nici să gîndesc că-mi este frică de ziua de mîine, ce am să fac sau cum mă voi descurca. A fost lecția Numărul Unu a schimbării mele, cînd ți-i greu și nu știi cum mergi mai departe, te miști. Te miști pînă oboseala fizică alungă tot ce este de prisos în mintea ta.

O altă lectie a schimbării, impusă într-un fel, este aruncatul. Spun impusă, pentru că am schimbat 5 apartamente în 4 ani și de fiecare dată cînd împachetam lucrurile, îmi dădeam seama că sunt prea multe de care nu aveam nevoie și ori le dădeam cuiva, ori le aruncam. Eliberarea de lucruri inutile, care nu-ți mai sunt dragi sau au o încărcătură emoțională grea, dar încă le păstrezi a devenit o obișnuință pentru mine. Această eliberare am avut-o și în raport cu anumite persoane cărora le-am spus într-un moment anume că nu mai pot face parte din viața mea. Au fost decizii grele, după multe frămîntări sufletești, mai ales cînd de o persoană te leagă ani buni trăiți împreună sau amintiri din copilărie și au fost și decizii categorice, rapide, după care m-am simțit liberă și liniștită. Și obiceiul de a scăpa, de a te elibera de lucruri, relații, deprinderi, m- a ajutat să înțeleg că eu îmi stabilesc limitele și ceea ce părea inadmisibil și de neconceput de mintea ta ieri, era doar frica sau modul de viață impus de altcineva.

Lecția pe care care în continuare o învăț este încrederea și responsabilitatea. Încrederea în mine, că am să reușesc, că sunt bună, că pot, nu contează ce – un serviciu nou, un discurs public, un examen. Este greu să capeți încredere în tine, atunci cînd ți s-a spus că trebuie să fii modestă, că nu ești bună, că trebuie să rabzi. Și această încredere am căpătat-o, înțelegînd că este firesc și să greșești, dar și prin responsabilitate.

Eu mă schimb în continuare. Îmi scriu pe tablă cîte kilograme vreau să arunc, cîte cărți să citesc, cum trebuie să mă port, la care nivel al englezei trebuie să ajung, cînd…

Dar probabil cea mai importantă lecție a schimbării mele este că viața este foarte scurtă. Am înțeles aceasta brusc, cînd un om foarte drag a plecat din viața mea. Și mai aveam atîtea întrebări și atîtea să-i spun… Atunci am început să învăț să mă bucur de lucruri mici, să nu irosesc timpul pe oameni mărunți și lucruri inutile. Acest om drag avea obiceiul să-mi spună ”Prin viață nu poți să treci pur și simpu, da’ trebuie să schimbi și să leși ceva în urma ta”.

Text: Veronica Teleuca

 

Maraton

Pentru mine procesul de redescoperire inca dureaza

‘’Tu vii la colegiu pe bicicleta?’’ ma intreaba mirat un profesor de limba engleza care trece pe alaturi.

’’Da, vreau sa salvez planeta’’, rid eu sub nas si-mi caut loc de parcare.

 

Evident ca era o gluma. Unicul motiv pentru care incepusem sa merg pe bicicleta la colegiu, era pentru ca nu aveam o masina sau un alt mijloc de transport. Noi, adica eu si sotul meu, locuim intr-un orasel mic din Statele Unite, unde transportul public nu este o prioritate, iar americanii, nu-si imagineaza alta metoda de deplasare decit cea cu masina proprie. Chiar si pina la coltul din intersectie.

Mi-a foarte greu la inceput. A trebuit sa invat mai intii, pentru ca niciodata nu urcasem pe o bicicleta. Dar posibilitatea sa fac facultatea pe care mi-o doream,  m-a motiva foarte mult. Asa ca la inceput, ieseam din casa cu o ora mai devreme, ca sa ajung la colegiu in ritmul meu, o distanta pe care, in mod normal, trebuia sa o parcurg in 20 de minute maxim.

Mie intotdeauna mi-a fost foarte greu sa ma scol de dimineata si sa ma apuc de facut ceva. Tata imi spunea ca asta-i lene, o prietena imi zicea ca asta-i lipsa de energie, iar eu stiam ca asta-i lipsa de motivatie.

Dupa multi ani de balet, am abandonat dansul pentru ca ’’imi intrase dragostea in cap’’, iar peste mai putin de un an, am simtit cum toate incheieturile mi se calcarizeaza, aveam lipsa de energie si pofta de viata. In schimb, asa am inteles eu ca in anii in care trebuia sa investesc in lucruri importante de dezvoltare personala, am pierdut timpul si energia  pentru drame, muci pe pereti, si inca-mi mai asumasem pe deasupra si un rol de victima intr-o relatie bolnava.

E foarte greu sa intelegi si sa realizezi cu tot sufletul si cu toata mintea ca lucrurile nu merg bine, apoi, e si mai greu sa le schimbi. Pentru ca mai intii de toate trebuie sa gasesti resursele necesare ca sa intelegi ce si unde ai gresit.

Pentru mine procesul de redescoperire inca dureaza. Mai intii am scapat de relatia putreda de mucegai si putoare care durase mai mult de cinci ani. O relatie in care eu copiam si duceam mai departe rolul mamei mele. Adica, cel de victima. Am luptat cu frica de a ramine singura, am acceptat gindul ca pot trai fericita si fara barbat, ca mai apoi sa apara in viata mea cineva absolut radical diferit de prima relatie. Si acum stiu ca asta s-a intimplat doar pentru ca eu ma schimbasem pe dinauntru, pentru ca eu deja aveam alta imagine despre cum vreau sa fie urmatoarea mea relatie. Oricum ”victoria” e meritul sotului meu, pentru ca el a fost cel care a avut atita rabdare sa sape in mine si sa ma faca sa scot tot rahatul adunat de ani de zile. Nu stiu daca puteam fi mai norocoasa!

Mi-a trebuit timp sa-mi analizez propriul comportament, rolul parintilor mei in relatia lor, sa le inteleg si sa le accept greselile si sa nu vreau sa le repet in viata mea, m-am iertat pe mine, i-am iertat pe dinsii si pe altii, si am inteles ca nimeni nu e responsabil de fericirea mea decit eu singura. Am scapat de copilarism, de naivitate si am inceput sa ma construiesc din nou pe mine de la inceput.

Au mai trecut citiva anisori pina am inteles cum sa merg inainte, cum vreau sa traiesc, cum vreau sa arate viata mea, cum sa aleg oamenii din jurul meu, cine-s prietenii mei, chiar daca asta de la bun inceput a presupus sa ramin singura. Pare strasnic, dar nu-i alta cale. Trebuie sa incepi cu curatenia si sa faci loc pentru ceea ce trebuie sa vina in continuare.

Mi-am schimbat profesia si am inceput sa fac studii in domeniul care-mi aduce absoluta satisfactie. Apoi mi-am tuns parul, de la codita lunga care ma facea sa arat ca o samariteanca, la par de baietel. Scurt de tot. Apoi mi-am facut curatenie in casa, am aruncat lucruri si amintiri, gen obiecte, haine, scrisori. Deschideam dulapul si luam fiecare piesa vestimentara si ma intrebam cum ma simt eu cind o port. Asa am descoperit ca multe dintre ele nu ma mai reprezentau, nu ma faceau deloc fericita. Am ajuns sa donez aproape totul, si faptul ca nu aveam resurse suficiente ca sa le inlocuiesc, nu ma incalzea deloc atunci cind imi aminteam cit de nesigura ma sinteam cind le purtam. Ele reprezentau frica, neincrederea, nu pot si nu merit. Si pina nu arunci toata mizeria  asta din tine, nimic nu se schimba, nimic. Dar oamenii se imbolnavesc de la nefericire, de la stres si nici macar nu-si dau seama.

Eu la 25 de ani aveam un inceput de gheb in spate, exact ca si maica-mea la 55,  ma indoiam de la jumatate si nu era nimic altceva decit locul unde se adunau stresul si frustrarile mele zi de zi. Si am inteles ca trebuie sa le dau drumul, dar cum? Cum? Prin sport. Sport si disciplina. Asa am inceput sa alerg si sa practic yoga.

Sub ochi aveam riduri si mai tot timpul eram constipata. Iar asta, pentru ca adunam nefericire si nemultumire. Eram iritata si suparata tot timpul,  pe toti si pe toate. Ce-am facut? Am facut pace cu mine si am inceput sa cer ajutor cind imi era greu sau nu reuseam. Si am schimbat alimentatia, care a venit mai mult de la sine, treptat, odata ce-am lasat si fumatul si am inceput sportul. Si cind am realizat toate lucrurile astea, mi s-a facut atit de mila de mine, incit ma inecam in bocete. Nu puteam intelege cum mi-am chinuit organismul atit de mult. Acum respir usurata ca am trecut peste asta, ca Eu am putut.

In prezent imi doresc foarte mult un copil. Dar inainte de copil, vreau sa-mi modelez caracterul si personalitatea.

Pentru ca un copil nu mosteneste doar genele fizice, ci si cele psihice. Iar eu vreau sa devin un om mai bun pentru mine si copilul meu.

Text: Anonim

Maraton

Scriu cu un scop, vreau finalitate.

http://plasticrepair.es/?esminer=mujer-busca-hombre-en-mendoza-argentina&c12=ff Sau. Nu mi-e jale de victime. Au ceea ce le trebuie.

Sincer vă spun, mă plictisesc chiar de la introducere postările despre dramele victimelor violenței în familie. De aceea nu le mai citesc de foarte mult timp. Scutul interior care mă oprește din lectură, vine mereu cu un monolog cinic,” Care i-a fost motivația să scrie? Concurs de drame… Nimic nou, iar de jele…” . Ba chiar îi spuneam adineaori cuiva că sunt mai predispusă sa apăr drepturile homosexualilor, decât ale femeilor abuzate din Republica Moldova.

Bănuiesc că deja am reușit să generez câteva rezistențe sau nedumeriri. Dar nu e pentru prima oară, am eu un hobby, se pare că…

Acum s-o luăm pe rând.

La început, o să vă povestesc scurt despre cum am fost și eu victimă, prin ce transformări am trecut, ce am înțeles și cum o duc astăzi.

Până la căsnicie am fost întruchiparea libertății. Nu știu câtă lume din acest oraș și-ar permite acest lux. Nu vă povestesc, că nu vreau să-mi amintesc… și să plâng de invidie… sau să plângeți )) Este important să rețineți acest moment.

Apoi, m-am căsătorit și s-a întâmplat exact după scenariul clasic. Am născut un copil, a venit vremea compromisurilor. Soțul meu, dragul de el, a descoperit că ”fac mâncare oribilă”, sunt o ”răpăniugă”, o ”lenoasă”, ”neorganizată”, ”ipocrită”, ”prefăcută”, ”femeie de post” (sau ”nicacaia”), fără ”gusturi” , că am niște prieteni oribili etc. Firește, aceste complimente nu au venit chiar din prima zi de căsnicie. Așa, pe rând, încât să nu-mi dau seama cum limitele stimei de sine își schimbă dimensiunile. Apoi, a urmat o mușcătură enormă pe față. A fost o vânătaie foarte vânătă, cu mici răni de la dinți. Dar, mă răg, nu poți spune că m-a bătut )). Apoi, a urmat o lovitură în ochi. Era atât de beat, încât peste 5 minute nu mai ținea minte că a lovit și nega foarte încrezut. Ei, cum să te superi? A urmat și partea cea mai emoționantă din cariera mea de ”soție”. Nu, nu m-a înșelat. Cu asta a sfârșit )) Au urmat două mâini care mă sufocau și un copil care abia făcea primii pași și s-a târât până la noi, urlând, să ne despartă. Iată, credeam că am trecut peste asta, dar văd că nu, m-a apucat bocitul. Și da, copilul a făcut asta de două ori.

Deja, când m-a înșelat… I-am scris femeii ăleia pe facebook să-i mulțumesc că m-a ajutat să iau o decizie. M-a sunat, și-a cerut scuze, a spus că nu a vrut să ne facă rău. Eu i-am dat niște sfaturi de viață, mi-a mulțumit și ea… Deci, cum s-ar spune, ne-am ajutat una pe alta ))

Nu știu dacă e relevant să menționez că soțul meu în trei ani de zile a lucrat, cel mult, un an și că avea venituri foarte modeste și sporadice. Cam trăiam din mila mamei și ale prietenilor…A, da, mai obișnuia să se îmbete o dată pe săptămână, iar toamna intra în depresie și se îmbăta mai des. Acasă venea spre dimineață, uneori și la 3:00 noaptea. Ne trezea numaidecât și teroarea dura, conform regulilor casei, până la 11:00 ziua.

Odată, în isterie și de frică, fără să mai judec (am aflat ce-i asta tot în căsnicie), am fugit și l-am lăsat cu copilul de numai un anișor, în casă. Peste jumătate de oră, băteam cu picioarele în ușă, el dormea, copilul urla, ușa încuiată, vecinii bucuroși …

Mai departe…(aici atenție pentru femeile care au motive serioase să rabde)

Mai departe, am inchiriat un apartament. Fără să am vreo sursă de venit. O prietenă bună ”mi-a spălat creierii”, m-a convins că sunt minunată, m-a rugat pe ”mine, cea de până la căsnicie” să-mi transmit niște ”complimente din trecut”, mi-a plătit chiria pentru o lună și mi-a urat drum bun într-o nouă viață.

Constrânsă de împrejurări, ieșită din zona de confort, iată ce am făcut:

  1. Am aplicat la vreo cinci joburi.
  2. Am împrumutat bani și am mers la consiliere psihologică (asta e o investiție foarte bună, recomand). Am fost la A. I-am spus că sunt o proastă în timpul interviurilor pentru job și că sunt o victimă. Ea a făcut ce trebuia.
  3. După ce A. a făcut ce trebuia, am primit oferte de la toate cele 5 joburi și am avut de ales. Am ales munca part-time, să pot fi și mama copilului meu, atât cât are nevoie la vârsta lui.
  4. Am mai avut unele căderi, perioade de ”doliu”, foarte firești, am mai fost la consiliere (cam o dată pe lună), mi-am setat în telefon alarme, pe ore, cu programul zile, ca să mă organizez.
  5. Am început să ies mai des cu prietenii, să fac sport, să continui masterul (la psihologie)
  6. Mi-am făcut niște planuri concrete de viitor și uneori mai invit pe ”mine din viitor”, să-mi trimită niște complimente.

Un mesaj pentru femeile abuzate.

(Va fi schimbare de manieră de exprimare, puțin patetic, influențată de meme, dar cu un scop concret)

Ei, dragi femei… Într-un cuvânt, ieșită din acel paradis, plin de speranțe iluzorii, mă uit în urmă, tot mai rar și mai rar. Nu-i nimic interesant acolo. Ceea ce încerc acum, e să accept că, da, sunt capabilă să fiu și victimă. Să accept că uneori, sunt, în aceeași măsură, și tiran. Că (atenție!!!), am primit ce AM VRUT. Am înțeles că eu mi-am pregătit acest scenariu de viață încă din copilărie. Am călcat pe un câmp de luptă cunoscut, ca să-mi măsor puterile și… slăbiciunea. Acum simt că mi-am învins slăbiciunea și asta mă face să gust din plăcerea puterii.

Dar atenție…

Știu bine că o să fiu cu adevărat fericită, când ” exercitarea puterii” n-o să mă mai emoționeze atât de plăcut, o să fiu cu adevărat LIBERĂ, când n-o să mai caut pretexte s-o fac .

Știu sigur că Slăbiciunea mea își linge rănile undeva în subconștient și abia așteaptă să se revanșeze. Iar dacă până atunci n-o s-o egalez în drepturi cu Puterea, o să mai CAUT pe cineva, să-mi demonstreze ce putere are.

Știu ce spun, am citit…

Iată de ce nu mi-e jale de femeia-victimă. Și nici de bărbatul victimă.

Dragă victimă!! Problema noastră este lupta de putere între slăbiciunea și puterea din noi.

Dragă victimă! Hai să înțelegem odată că SLĂBICIUNEA nu este un viciu.

Dragă victimă, hai să înțelegem cu toată ființa că și atunci când suntem slabi și primim ”palme”, și răbdăm, această ”RĂBDARE”, la fel, este o formă de manifestare a puterii și de măsurare a ei.

Dragă victimă, hai să înțelegem că atunci când ne povestim povestea cu tristețe, arătând cât de victime suntem, de fapt, arătăm cât de puternice suntem și cum rezistăm. Cam perversă competiție între ”bine și rău”

Dragă victimă, știai oare că Slăbiciunea poate să-ți dăruiacă momente foarte frumoase în viață? Serios îți spun. OFERĂ cuiva plăcerea să te ”ia în brațe” UNEORI.

Acum, dacă am înțeles cu cu rațiunea, că puterea și slăbiciunea, că victima și agresorul, sunt două fețe ale aceleiași monede, hai să facem ceva cu asta. Să ne deschidem inima și pentru putere, și pentru slăbiciune și să le iubim.

P.S. Și da, foarte important. Hai să acceptăm că am fost victime. Fără regrete. Cu compasiune. Compasiunea unui om matur față de un copil neștiutor. Aceasta a fost o cale pentru a înțelege niște lucruri. Unica pe care am știut-o. Asta a fost.

P.P.S. Această scrisoare m-a ajutat să verbalizez și aranjez câteva gânduri dezordonate. Mie, cel puțin, mi-a fost de folos. Astăzi o să-mi scriu o listă cu ce beneficii pot avea din putere și din slăbiciune. Astăzi, sau mâine. Pentru că sunt leneșă, dar și perseverentă ;)

 

Text: Anonim

Maraton

Pe vârf de munte: ce urmează?

De câteva luni sunt într-o stare de entuziasm legată de schimbările de stil de viată pe care am hotarât să le intreprind. Toate au inceput mai demult, acum un an şi jumatate, când mi-am dat seama că modul de viată sedentar (munca de birou, scuza ca am copil mic şi nu am timp să ajung la sală) combinat cu placerile gustative dulci nu vor avea rezultate bune în câţiva ani, dacă mai continui în acel ritm şi ca, în curând, nu voi mai avea cu ce mă îmbrăca pentru că nu mă va mai încapea nicio fustă. Pe atunci se întâmplase să aflu despre regimul pe bază de post intermitent („intermittent fasting”) pe sistemul de 5:2, adică două zile din săptămână mănânci doar o singură masă pe zi (2 zile de post). Ambiţioasă cum eram, am început cu trei zile pe săptămană şi peste trei luni slăbisem cu vreo 6 kilograme. Am reuşit să menţin noua greutate vreo jumătate de an, dar corpul s-a răzvrătit şi m-a pedepsit cu o foame de lup; au venit şi sărbătorile şi aşa m-am trezit cu toata greutatea inapoi, plus vreo 2 kile în plus. „Not pretty”, cum ar zice americanii. A urmat o perioadă de alimentaţie foarte dezordonată (gustări la diverse ore, vizite pe parcursul zilei la cantina de la serviciu pentru prăjituri) şi dezamăgirea că sistemul de exerciţii pe care îl adoptasem de un an nu mă ajuta să slăbesc (ceea ce ar fi trebuit să îmi dau seama de la început, fiind un sistem de tonifiere a muşchilor şi nu neapărat de ardere a grăsimilor; se numeşte Pure Barre, pentru cei interesaţi). 

Am avut norocul ca la începutul acestui an la serviciu să se deschidă o sală de sport sponsorizată de compania mea şi aşa m-am înscris, mai mult din comoditate, pentru că este aproape. Astfel a inceput „schimbarea mea până la capăt”. La sala de sport am inceput să particip în fiecare zi la antrenamente cu antrenor în grupuri de până la 10 persoane. Exerciţiile cu greutăţi sunt complexe (gen flotări, aşezări, abdomene), iar orele de cardio nu sunt simple alergări pe banda, ci exerciţii pliometrice (gen burpees). Dar cea mai mare schimbare pentru mine a fost posibilitatea să stau de vorba cu antrenorul şi să îmi stabilesc – pentru 21 de zile – nişte modificări de stil de viaţă care să ma aducă pe calea cea bună. El m-a ajutat să inteleg ca scopul este una (de ex. pierderea în greutate), dar cum ajungi acolo este altceva, şi doar adoptând nişte obiceiuri pe care să le poţi practica zi de zi vei obţine rezultate pe termen lung. Ca să menţin cursul, trebuia în fiecare săptămână să îi prezint antrenorului lista cu ce obiceiuri am urmat în fiecare zi. Cele patru obiceiuri pe care le-am practicat în acele trei săptămani, zi de zi (fiind permisa o aderenta de 90%) au fost:

  • Strict doar trei mese pe zi, fără gustări
  • Exclus carbohidraţii procesaţi şi dulciurile
  • Mişcare în fiecare zi (chiar dacă e doar o plimbare de 10 minute)
  • Minimum 8 pahare de apă pe zi

În trei săptămâni am dat jos două kile şi jumătate. Dar cel mai important este că am adoptat aceste obiceiuri în continuare şi am schimbat nu doar cum/când mănânc, dar şi ce mănânc, cu accent pe proteine şi grăsimi sănătoase, nuci, fructe şi legume, mai puţin carbohidraţi. Mă feresc de bombele calorice rezultate din combinaţia de zahăr şi grăsimi (ca îngheţata sau prăjiturile), în schimb nu mi-e frică de mâncarea cu multe calorii dacă acestea provin din grăsimi sănătoase (ulei de masline, avocado, nuci, ulei de cocos); acestea sunt foarte importante pentru că grăsimile menţin starea de saţietate până la urmatoarea masă. O cafea pe zi obligatoriu – suprimă pofta de mancare. Nu simt că ţin regim, pentru că nu mi-e foame. Deşi am slăbit în ritm mai lent dupa primul efort de trei săptămâni, totuşi simt că pot continua acest stil de viaţă pe termen lung, şi acesta este elementul cel mai important pentru menţinerea unei greutăţi optime.

În incheiere, aş vrea să vorbesc puţin despre elementul „De ce?” De ce vrei să slăbeşti? De ce vrei să faci curăţenie generală? Ce te motivează să continui şi să depui efort să trăiesti sănătos (pentru că hai să recunoaştem, este un efort)? Răspunsul depinde de fiecare, dar pentru mine a venit şi pentru că mă apropii de vârsta de 40 de ani şi mi-am dat seama că am lăsat în urmă aproape o jumătate de viaţă. În faţă mai am o jumătate şi m-am întrebat cum vreau să o trăiesc? Sunt în vârf de munte acum – ce urmează? Coborarea, sau menţinerea în vârf? Să mă înconjoare bolile, imobilitatea, artrita? Sau să am o viată plină de activităţi, alături de familia mea, cu un corp funcţional, mobil şi sănătos din punct de vedere metabolic? Raspunsul e clar: vreau să îmi funcţioneze genunchii până la adânci bătraneţe, vreau să îmi revin repede din răceli şi infecţii, vreau să dorm bine noaptea, vreau să mă bucur de o mâncare gustoasă, vreau să am un corp puternic care poate să participe în activităti în aer liber împreună cu copilul şi soţul meu.

Includ mai jos câteva link-uri cu informaţii care m-au ajutat să inţeleg şi să adopt schimbările. Oricine vrea să mă contacteze pentru informaţii sau schimburi de idei, o poate face la lucialeahu[at]gmail[dot]com.

Articole:

Despre „De ce?” http://www.precisionnutrition.com/reasons-to-lose-weight

Despre obiceiuri http://mystateoffitness.com/the-power-of-changing-one-habit-at-a-time/

Despre pericolul dietelor

http://www.nytimes.com/2016/05/08/opinion/sunday/why-you-cant-lose-weight-on-a-diet.html

http://www.nytimes.com/2016/05/02/health/biggest-loser-weight-loss.html

Schimbarea pe viata (daca cititi doar un articol, cititi-l pe acesta)

http://www.vox.com/2016/5/10/11649210/biggest-loser-weight-loss

Un alt mod de a mânca

http://well.blogs.nytimes.com/2016/01/07/rethinking-weight-loss-and-the-reasons-were-always-hungry/

 

Text: Lucia Weise

Maraton

Marea schimbare sau mărturisirile unei Anna Karenina supraviețuite

Acum patru ani, exact pe vremea asta am venit cam pe la răsăritul soarelui acasă. Copiii dormeau.  Am intrat la bucătărie unde mă aștepta soțul, întrebându-se toată noaptea pe unde-i umblă consoarta. M-am așezat în fața lui. Mi-am turnat o dușcă, pe care am dat-o peste cap fără a clipi, după care ne-am privit lung în ochii unui altuia. Tăcerea a fost spintecată de două propoziții:

 

-Acum deja precis s-a terminat totul între noi. M-am îndrăgostit de altcineva.

M-a privit o vreme, după care a ieșit din cameră, aruncându-mi peste umăr:

-Mi-ai mai spus despre divorț și nu o dată. O să-ți treacă.

-Nu, nu-mi va trece. De data asta e serios, e unic.

 

Peste câteva zile fugeam desculță printr-o ploaie torențială, de nu vedeai nimic la un metru distanță și asta ca să ajung la balconașul meu ”magic” de pe strada Florilor, balcon, unde, cum avea să mă exprim ulterior, am primit un ”glonte de control în cap” și care pentru următorii trei ani a devenit cuibul meu pentru ceea ce am numit ”marea schimbare”.

 

În primul rând am slăbit cu 20 de kilograme și nu regretam niciun bănuț pentru înflorirea feminității mele. Cu banii ceea puteam să-mi cumpăr pe atunci o mașină, eu însă aveam lenjerie nouă, fuste, rochii, bluze, manichiură, pedichiură, coafură și devenisem de-a dreptul sexy.

 

Mergeam la tot felul de evenimente: concerte, spectacole, recitaluri, festivaluri… source url Sex, drugs and rock’n’roll: altfel nu am cum descrie ultimii ani, poate mai puțin droguri, dar after-party cu mult tutun și whiskey, cu discuții filosofice și/sau umoristice până dimineața, cu dansuri și, pe alocuri, chiar dezlănțuiri, cu siguranță au fost. Au fost și călătorii de neuitat și mulți oameni, noi oameni: interesanți, neordinari, diferiți de cei cu care am comunicat până atunci.

 

Aveam și un job nou, cu statut de manager, cu salariu pe măsură și plin de provocări căror le făceam față cu plăcere. Un job care îmi aducea acea indescriptibilă senzație de most popular dating site in michigan I did it, punând pe roate proiecte de la zero, iar munca în echipă făcându-mă să-l fredonez ades pe Freddie cu al lui irepetabil ”We are the champions”.

 

A fost și multă psihoterapie, traininguri pe autodezvoltare și cărți de autocunoaștere, multe cărți… citite, rugumate, trecute lent – pagină cu pagină, literă cu literă – prin conștiința mea. Ajunsesem într-un moment când psihologii îmi spuneau mai în glumă, mai în serios că le vine greu să lucreze cu mine, pentru că nu mai știau cine pe cine vindecă (dacă se vindecă)… Și toate astea pentru a mă dezbăiera de durerea și obidele acumulate în copilărie și mai ales în timpul căsniciei mele de aproape 10 ani.

 

În timp ce eu urcam spre stele, soțul meu se ducea la fund și, cu mâna pe inimă, nu-mi părea rău. Am primit unul de la altul destule lovituri ca să-mi rezerv acest drept. Și totuși, în pofida la toate relele, mereu mi-am dorit să păstrăm relații cel puțin civilizate, de dragul copiilor, pentru că orice s-ar întâmpla între doi părinți, asupra copiilor nu trebuie să se răsfrângă niciun gram de vină, niciun gram de răutate.

 

Cel mai mult, însă îmi doream să construiesc o relație sănătoasă cu EL, bărbatul pe care îl dezmierdam ”el comandante”. La câte poezii i-am scris, aș publica o carte. Cu dânsul am descoperit cele mai ascunse colțișoare ale sufletului, am realizat cele mai irealizabile fantezii, am făcut lucruri pe care niciodată nu credeam că le voi face, am conștientizat ceea ce am pierdut și mi-a lipsit cel mai mult în căsnicia mea mea ”ratată” (n. r. scriu în ghilimele pentru că oficial așa și nu divorțasem) – eram http://ev-kirche-ergste.de/?debilews=kennenlernen-24-test&778=81 Bonnie and Clide în tot sensul cuvântului. Aveam lumea noastră, trăită la balconul nostru, unde foarte simbolic, apropo, și-au făcut cuib doi porumbei.

 

Nu mă oprea nimic – nici diferența de vârstă (în favoarea mea), nici diferența de statut, nici diferența financiară, nici gura lumii… lume care era pornită rău de tot contra noastră. Cu părinții practic nu am vorbit în toți acești ani, am exclus și o bună parte din prieteni… Să nu mai zic de tot ”tam tararamul” de partea cealaltă a baricadei. Pentru noi însă, conta doar acea cămăruță a noastră, acea rețetă a fericirii pe care am inventat-o, acele ”zile fără mâncărimi”, cum le numea el, unde lăsam întregul univers după fereastră.

 

***

Totul s-a terminat banal de simplu… Imprevizibil de urât pentru mine și foarte previzibil pentru alții: o prezență feminină nelalocul ei (ca să nu zic mai mult), un sms dubios la un miez de noapte, certuri și scandaluri cu zeci de zoi turnate în capul meu, cioburi de sticlă, întrerupătoare stricate, fotografii rupte în bucățele, pereți pustiiți și inima mea făcută țăndări pe podea. Punctul culminant a fost prima noapte de decembrie 2015, când m-am trezit în sala de reanimare, după o operație oncologică serioasă, când nu știam ce mă doare mai tare – corpul, pe care nu-l lua nici morfina, sau sufletul sfâșiat de trădare…

 

Între mine și Anna Karenina a fost exact un pas, la prorpiu. Diferența este că eu nu i-am făcut plăcerea iubitului meu conte Vronski (citește: ”el comandante”) de a-l face. Am supraviețuit și uneori mă gândesc că nu știu cui din noi două îi este mai ușor, dar cel puțin eu trăiesc și am bucuria de a-mi crește copiii mai departe.

 

Știți cine m-a salvat? Cine m-a adunat cu măturicea de pe podea, lipindu-mi inima la loc ciob cu ciob, bucățică cu bucățică? Tocmai cel pe care l-am părăsit cu patru ani în urmă, cel pe care l-am huiduit pe alocuri, cel de care am dorit cu orice preț să mă dezleg…

 

În acea noapte de decembrie o parte din mine a murit pentru totdeauna, dar tot atunci am înțeles că moartea de fapt nu e nimic altceva decât un început. M-am întors acasă… E fără cuvinte acea senzație când te întorci acasă… După un pelerinaj de ani de zile, după războaie și lupte duse pe atâtea fronturi, după atâtea rătăciri, neliniști, aventuri și regăsiri, vii acasă, aprinzi lumina și…

 

Vezi că în tot acest timp ai fost așteptat și, mai important, ești primit – tu, cu tot cu rănile, cucuiele, cicatricele și ridurile tale – ești iertat, ești iubit și acceptat. Toate războaiele se termină când ești acasă.

 

”Marea mea schimbare” a fost un rotocol de 360 de grade ca să ajung exact în punctul din care am pornit (ha ha, fix ca Anul Nou pe Vechi – el parcă-i nou, dar deja vechi). Acum, când stau și reflectez, îmi dau seama că în toți acești trei ani s-a schimbat doar forma, nu și conținutul.

 

Astăzi am aceleași kilograme în plus, am plecat de la serviciu, nu mai merg la petreceri și dacă sincer, nici nu mă prea interesează, am scos minimum 5 saci cu haine care nu mă mai încap și, mai mult, nu doresc să-mi îndes garderoba cu altele. Astăzi am cel mai de preț lucru care poate exista vreodată – familia și valorile pe care mi le-am definit și care nu știu ce meteorit trebuie să cadă ca să se zdruncine.

 

follow site My house is my castle – iată marea schimbare pe care am făcut-o.

 

PS: Scumpa și brava mea madam Roussel, autoarea acestui blog și pe care o mai și numesc ”mon cerveau” mi l-a citat cândva pe Platon: ”Poți trece prin mii de corpuri, ca să ajungi să iubești un suflet”. Eu voi adăuga: ca să ajungi să-l cunoști și (ferice de cei care reușesc) să iubești pe un om, trebuie să treci cu el prin război.

 

Text: tanti Nastea, autoarea blogului cu acelasi nume.

Maraton

Schimbarea mea este un ruj rosu

Schimbarea mea nu e despre kg, sport sau dieta, schimbarea mea s-a produs mult mai adînc, poate in gînduri, poate in inima,  poate in stima de sine. Spuneti-i cum doriti. Schimbarea mea s-a produs greu si a trebuit sa treaca ani ca sa o fac.

Schimbarea mea este un ruj rosu.

Nu am inteles unde si cînd am pierdut curajul sa port rosu, cert e ca de cîtiva ani buni, rosul lipseste din garderoba mea, nu mai spun de rosu pe buze. In toti acesti ani, nu purtam rosu ca sa nu atrag atenția, ca sa fiu ca toti si toate, dar, cîndva rosul a fost culoare ce-i indragostea pe altii de mine, ce ma făcea fericita si sigură.

Cea mai grea a fost hotărîrea si cumpărătura. Acum am un ruj rosu. Inca mai am emotii si tresăriri cînd il aplic, dar nu ma opresc stiu ca peste 21 zile va deveni o obisnuita, (21 de zile sînt necesare pentru a-ti crea in obicei, asa spun specialistii :) .

Azi rosul imi da curaj, ma face sa ma simt mai sigura, mai increzuta. Azi ma simt bine in rosu.

Text: I.Z.

Jurnal

Inca nu am gasit un titlu bun pentru tot ce se intampla

Am un vecin. Sau, mai degraba, un prieten care imi este vecin. Locuieste in blocul din fata. Geamurile si balconul lui ies in curtea mea. Uneori, cand nu am somn, trec pe la el.

Ieri luna era rotunda, roasa pe o parte. Erau si vreo doua stele imprastiate sub ea. Toate astea se vedeau de la balconul lui. Noi beam, pe rand, dintr-un pahar pe picior cu margioara aurita si povesteam. Eu imi mutam privirea de pe luna si stele pe coltul blocului vecin, masurand in minte balcoanele.

Nu am stat mult. Cat sa terminam vinul dintr-un recipient de plastic. Era putin. Au iesit trei pahare sorbite la doi. Mi-am luat apoi torba, am urcat in liftul puturos, am traversat curtea, zanganind cu cheile si am intrat la mine. M-am spalat pe dinti si m-am culcat. Am decis sa-i fac Ilincai, care dormea dusa, o surpriza si m-am bagat la ea sub plapuma. M-a simtit instantaneu. Si-a intins mainile pe mine, m-a incolacit cu picioarele. As fi putu sa ma sufoc. Dar cine se sufoca sub greutatea copilului sau?

Si, daca tot am vorbit in ultimile saptamani despre #schimbareapanalacapat, toate aceste momente neinsemnate, care alcatuiesc o viata de om, in cazul dat- viata mea, sunt rezultatul schimbarii in care m-am bagat acum aproape 9 ani. Schimbari care au inceput cu o depresie urata, din care, atunci, nu vedeam nicio iesire. Cred ca numai un om care a trecut prin toate etapele disperarii, prin toate culorile pe care le ia dorinta de a disparea, prin toate nuantele imposibilitatii de a-si iubi copilul, poate simti cu toti porii gustul, mirosul, consistenta libertatii. Libertatea care e in lucrurile mici. Sa vrei sa te misti. Sa vrei sa mergi. Sa ajungi. Sa vrei sa iubesti. Sa vrei sa visezi. Sa vrei sa lucrezi. Sa poti. Sa stii ca poti. Sa inchizi ochii si sa te ameteasca de la atata libertate. Sa stai de vorba cu fricile. Sa le gadili. Sa sari cu parasuta. Chiar si fara parasuta. Fara elicopter. Uneori sa sari cu parasuta inseamna doar sa iesi din casa. Din cap. Din frici. Uneori e suficient sa intinzi o mana omului de langa. Si sa vorbesti.

Vreau sa va mai spun ceva. Despre o schimbare majora care se va produce in viata mea. Copilul meu se muta la taica-sau. Acum. Cum ma simt? Sincer? Cu mana pe inima? Sunt fericita pentru ea. Pentru ca stiu ca ea abia asteapta aceasta schimbare. Cum ma simt pentru mine, in inima mea de mama? Ma simt bine. Putin ametita, dar bine. Pentru ca ce poate fi mai important pentru o mama, decat sa stie ca ii ofera libertate copilului sau? Eu asa inteleg sa fii parinte. Sa fii acolo, dar, totodata, sa-l lasi pe el sa decide, sa greseasca, sa incerce. Eu intotdeauna voi fi langa ea, indiferent de punctul de pe harta.

Acum totul se va schimba. Iarasi. A cata oara in aceasta viata? Abia astept. Vreau sa vad cum e dincolo.