Browsing Tag

sistemul de invatamant moldovenesc

Social

De ce n-as mai face studii superioare in Moldova

Saptamana trecuta, la sfarsitul orelor pe care le predau la Scoala de Televiziune, mi-am intrebat elevele ce studii vor sa faca cand vor absolvi liceul. Dupa ce mi-au raspuns, m-au intrebat, la randul lor, ce-as fi ales eu, daca m-as putea intoarce in timp.

Le-am spus ca eu studii universitare in Moldova nu as fi facut, daca aveam atunci, la 17 ani, mintea pe care o am acum. Si, mai ales, daca aveam posibilitatile pe care le au tinerii azi.

Sa faci studii superioare in Moldova este o pierdere de timp. Si nu ma tem sa o spun. Mai mult, mersul la universitate, oriunde in lume, devine din ce in ce mai inutil.  Odata cu dezvoltarea roboticii, chiar si medicina va deveni tot mai putin „populata” de oameni.

Le-am mai spus fetelor ca, daca as absolvi la anul liceul, nu m-as grabi sa ma inscriu la facultate, ci as calatori timp de un an, as acumula experiente noi, as cunoaste oameni noi, as trai din plin, asa cum numai un om tanar, plin de planuri si sperante, poate trai. As face toate aceastea pentru a ma descoperi si a intelege cum vreau sa fie viata mea in urmatorii ani si doar dupa as decide incotro vreau sa merg si ce studii sa fac.

Le-am spus anume de „urmatorii ani” si nu de toata viata, care se presupune ca ar incepe deodata dupa facultate. Noi deja traim mai multe vieti, trecem prin mai multe profesii, tari, familii, decat o faceau parintii nostri. Si asta e normal. Mai mult, in viitor se asteapta ca un om va schimba in medie 8 profesii pe parcursul intregii vieti si ca la 60 de ani va studia din nou, pentru a-si schimba inca o data traiectoria.

Sa traiesti acum e poate mai interesant ca niciodata. Sunt atatea posibilitati de a invata, sunt atatea cursuri online gratuite sau la sume modice, unele oferite de universitati de prestigiu. Sunt atatea biblioteci online cu acces gratuit pentru toti; arhive cu acces deschis si gratuit. Acum poti vizita virtual marile muzee ale lumii, poti participa la conferinte, fara a iesi din casa, poti privi filme din cinemateca de aur a tuturor timpurilor. Acum poti orice. Trebuie doar sa vrei.

Si in toata aceasta abundenta, care, in mare parte, e gratuita sau destul de accesibila, nu vad de ce as cheltui bani, timp si energie, ca sa urmez o universitate in Moldova unde, deseori, va trebui sa ascult profesori cu viziuni invechite, care citesc aceleasi conspecte ani la rand, care nu suporta sa fie criticati, care discrimineaza studentii pe baza de gen sau etnie, care nu stiu sa dezbata o tema sau care au o cultura generala mai joasa decat a unor studenti.

Sistemul nostru de studii universitare este o fosila, pe de o parte, si un business foarte profitabil pentru rectori, pe de alta parte, iar studentii in lipsa de viziune, sustinere a parintilor, de atitudine mai deschisa fata de viata, de curaj si incredere in fortele proprii, de interes si dorinta de a face ceva, devin vaci de muls.

Intr-o tara, in care pentru joburi simple, cum ar fi cele de secretariat sau de lucrul cu clientii in magazine specializate, se cer studii superioare, universitatile au devenit un fel de locuri prin care fostii elevi trec pentru ca au auzit ca asa trebuie sau pentru ca asa vor parintii lor. Valoarea studiilor care se fac la universitati a devenit foarte dubioasa. Si, uneori, am impresia, ca unor profesori le convine aceasta stare de lucruri – un student dezinteresat nu va cere calitate pentru timpul si banii investiti, el va trece prin universitate, ca apa prin tevele sparte, iar pentru a-si acoperi gaurile, va plati. Si toata lumea va fi fericita.

Chiar daca speranta de viata anuntata pentru copiii nascuti dupa anul 2000 este una care trece de 100 de ani si te-ai gandi ca 3 ani de ros fundul blugilor pe scaunele universitatilor moldovenesti nu e mare treaba, draga parinte, ar trebui sa te gandesti de doua ori, sa citesti despre ce ne asteapta in viitor, sa calculezi toate posibilotatile, si doar atunci sa incepi sa faci lobby pentru studiile universitare, in general, si studiile universitarea in Moldova, in particular, apoi – pentru o anumita universitate si o anumita specialitate. Vorba ceea, tot patitu-i priceput. Sau, cel putin, ar trebui sa fie priceput.

Si ca sa nu fiu invinuita de negativism si scuopat in fantana din care am baut, am sa inchei pe o nota aproape ca pozitiva: cine stie ce sa ne aduca viitorul? Poate in cativa ani univesritatile noastre vor inflori ca trandafirii dupa o ploaie de vara si isi vor deschide usile noilor viziuni si tehnologii? Pana atunci, insa, va las sa admirati instalatia artistica anuala „Fata invatamantului superior moldovenesc” de la ASEM. Academia se pregateste de noul an de studii.

Dragă redacție

Fara gramota

Acest an scolar a inceput si s-a incheiat cu un fel de tantra pentru mine: watch Eu nu mai dau!

Nu mi-am respectat decizia si am mai source link dat, pe alocuri…

Din lehamite, din oboseala, din slabiciune, din compatimire…

Dar din ce motiv ii compatimim noi pe profesori?

-vai, statul asta al nostru, corupt si sarac…

-vai, copiii astia rai, care nu invata si nu asculta de profesori…

-vai, scolile noastre, care sint vetuste si demodate…

-vai, programul asta incarcat, care chinuie copiii (si profesorii)…

-vai, vai, vai…

-haideti sa-i ajutam pe profesori cu ce putem, macar care si cit poate…

Si acest “care si cit poate” se extinde la o dimensiune, demna de teatrul absurdului. Sa le luam pe rind.

In afara de Asociatie, Prinz, Curatenie in clasa si Cheltuieli neprevazute, aceste patru subiecte, cit se poate de oficiale si de rezonabile pentru un copil scolarizat in Republica Moldova, mai avem si altele, ne-oficiale, pentru care, iarasi, trebuie get link sa dam!

-la ziua profesionala profesorilor

-la ziua de nastere a profesorilor

-la Anul Nou

-la 8 martie (barbatii sint defavorizati in acest caz)

-la Paste

-la ultimul sunet (primul sunet, de regula este trecut cu vederea)

-si altele: jaluzele, banci, tabla, proiector, televizor, laptop, printer… la discretia profesorului (si a parintilor!)

Voilà.

Chiar daca tantra mea a cam schiopatat, cand s-a ajuns la “laptop”, am zis ca femmes de dakar a la recherche d'homme nu dau si punctum.

Fiindca… fiindca muuuulte…

-trebuie sa incetam sa ne plingem de statul nostru, pe care il reprezentam, nu doar la vot, ci si in strada, scuipind seminte; in transport, calcind peste picioarele altora; in institutii, strecurind mita, pentru a accelera/facilita lucrurile; la serviciu, eschivindu-ne de impozite sau acceptind salariul in plic… Statul sintem noi toti si avem ceea ce meritam.

-copii astia rai, sint crescuti tot de noi; de ce le cerem profesorilor sa-i schimbe in bine, iar de indata ce pasesc pragul casei, ne ascundem dupa ziare, ecrane de smartphone sau de TV, ca sa nu ne ocupam de ei si de educatia lor?

-institutiile noastre vechi, cu acoperisuri care curg si veceuri defectate, gazduiesc intre peretii lor o curricula care se mareste (pardon, se innoieste) in fiecare an, deci investitii exista, doar ca nu intotdeauna sint adaptate la realitatea noastra…

-iar programul supra-incarcat, care sufoca elevii, nu este o atributie a profesorilor, ci a celor care definesc atributiile profesorilor.

Haideti, totusi sa ne gindim de ce ii compatimim pe profesori.

De ce curatim copacul de uscaturi pe la virfuri, si refuzam sa ne uitam la trunchiul care este putred.

Si de ce imaginea unui copil pieptanat, bine imbracat, cu un ghiozdan enorm in spate si cu o orhidee enorma in mina, este imaginea care ne flateaza si ne aduce satisfactie personala? Un copil, pentru care totul e platit, netezit, care arata bine pe din afara si care are oroarea notelor rele. Acesta este un copil fericit, pe care il pregatim pentru viata?

***

Revenind la laptop…

Nu am dat. Si mi-am asumat statutul de oaie neagra.

Iar la ultimul sunet, fiica mea, fiind aliniata printre eminentii clasei, era unica care avea miinile goale. Goale, in sensul ca nu a primit “diploma” (stiti voi, acea foita colorata, pe care se deseneaza un nume si niste note si care le place atit de mult copiilor… si deseori maturilor…).

Din ce motiv era doar ea cu miinile goale, probabil nu vom afla niciodata si nici nu conteaza.

Ceee ce conteaza cu adevarat pentru mine este urmatorul lucru:

-Te-ai intristat cu nu ti-au dat si tie diploma?
-Nu, mama, de ce sa ma intristez? Nu-mi trebuie diploma, doar stiu ca sint eminenta!

Raspunsul ei m-a bucurat atit de mult! M-am bucurat ca educ o oita neagra, care isi cunoaste valoarea si stie ce vrea, chiar daca e neagra.

Eu cred mult in oitele negre, ele aduc schimbarea. Iar noi avem nevoie de o schimbare in invatamint. Avem nevoie de un sistem, unde in centrul atentiei sa fie plasat copilul, nu institutia.

Pentru urmatorul an scolar, voi avea aceeasi tantra!

Text: Anonim

Dragă redacție

Istorii cu sange: ”Daca ma-ta nu avea ciclu, nici tu nu apareai pe lumea asta!”

Eu vreau sa vorbesc despre hartuire. Hartuirea pentru simplu fapt ca eşti femeie sau femeie in devenire. Eram in clasa a 8-a, nou venita in clasa şi liceul din sat. Pana atunci am fost la o şcoala internat din oraş. A fost destul de greu sa demonstrez ca sunt la un nivel cu ceilalti, dar mai greu pentru unii era sa accepte faptul ca sunt chiar mai buna la toate materiile, cu exceptia fizicii şi matematicii.

Cand clacai sau erai prinsa pe picior greşit, nicidecum nu se trecea cu vederea. Astfel de concurenta şi ostiltate am vazut-o pentru prima data aici. La şcoala internat chiar daca ne mai trageam de par eram ca fratii, aveam aceleaşi dureri. Chiar şi in timpul menstruatiei, ne ştiam reciproc perioadele, ne consultam in legatura cu durerile sau secretele cine cum spala cat mai eficient carpele, iar mai apoi ne imprumutam cu absorbante şi ne pazeam reciproc la uşa veceului, ca fiecare sa işi poate schimba in linişte absorbantul.

Aşa cum veceurile erau in comun, patru persoane in aceiaşi incapere, facandu-şi nevoile in paralel, nici pe atunci nu era extrem de comod şi placut sa te ştergi la fund cu alte trei persoane de fata, sau chiar mai multe, prietenele se aşteptau in grup una pe alta. Ca un gest de rebeliune şi nerespect fata sistem, foloseam pe ascuns veceul invatatorilor, care era pentru o singura persoana şi se inchidea pe dinauntru. Anume in acel veceu ma simteam mai importanta, mai om. Era mare riscul, aşa ca doar acea persoana cu adevarat de incredere, care putea sa işi asume rolul de a participa cu tine la genul asta de operatiune şi sa ştii sigur ca dupa asta nu o sa te spuna invatatorilor ca le-ai folosit veceul.

Aşa ca zilele cu menstruatie, intre noi, fetele, aveau o semnificatie speciala. Nu cea suferinda, ci celelalte fete aveau rolul de reprezentant şi se apropiau de antrenor la ora de educatie fizica sa il anunte ca azi cutare sau cutare nu va sari sau fugi la proba. Se simtea şi se vedea ca un proces firesc, intr-un grup mic, cu propriile poveşti şi suferinte, ferit şi izolat de restul lumii, o lume de afara care era altfel.

Cat de altfel, aveam sa o aflu pe propria mea piele la noul liceu. La una din pauze cand am revenit de la cantina in clasa, am simtit pe mine rece de la tacerea, shimbul de priviri şi strambaturile din nas ale celor prezenti. Nu imi dadeam seama ce putea fi, aşa ca am incercat sa ma comport cat de firesc, sa ma aşez la locul meu in banca, şi in momentul in care mi-am scos geanta pentru a ma preface ca caut ceva, au izbucnit hohotele de ras şi insultele cu jumatate de glas la adresa mea. Atunci am vazut ca pe tabla era incleiat absorbantul pe care mai devreme il aveam in geanta. Unul dintre nemernicii clasei a gasit un mod de a amuza clasa şi astfel sa işi impuna autoritatea asupra mea ca nou venita.

Tin minte ca m-am facut roşie de furie, pentru ca şi-a permis sa scotoceasca in geanta mea, şi doi ca eram abia la lectia a doua, pana sa plec acasa la ora 3 era mult, iar eu ramasesem fara siguranta. Toata lumea din clasa se aştepta ca eu am sa ma ruşinez şi o sa sar sa distrug cumva proba incriminatorie, eu insa nu, calma şi furioasa priveam la ce mai aveau sa imi spuna.

Cand a sunat clopotelul, cateva deştepte s-au uitat la mine insistent, le-am raspuns cu o privire de dezgust. Aşa au trecut la atacul asupra lui, sa dezlipeasca acel absorbant, fiindca profa de roamana e pe cale sa intre in clasa. Culmea e ca el, ”eroul”, avea aceiaşi aşteptare de la mine. Unica replica pe care am avut-o a fost sa il intreb cu ce drept şi-a permis sa caute in geanta mea. Acum inteleg ca o astfel de atitudine din partea mea a schimbat cumva balanta, şi a inceput cumva sa se puna altfel problema. Dar am avut noroc de o diriginta evoluata la minte, care, afland despre iprava retardatului, a reactionat in cel mai inteligent mod posibil, intreband cu furie şi retoric clasa, cu ce drept s-a bagat el la mine in geanta, plus ca o informatie generala: ”Daca ma-ta nu avea ciclu, nici tu nu apareai pe lumea asta!”

Astfel, cu o simpla fraza m-a transformat dintr-o tinta a batjocurilor pe viitor, intr-o persoana care are dreptul firesc de a avea ciclu şi de a purta la ea absorbante.

 

Autoare: Angela Çerkez

Social

#MENSTRUATIA in viata si in scoala

Mie mi-a venit menstruatia la 10 ani. Azi am 35. Mai mult de doua treimi din viata le-am trait cu scurgeri lunare de sange. E mult sau putin? E suficient ca sa-mi cunosc corpul, sa-i stiu ritmurile si sa-i ghicesc supararile.

Dar chiar si acest stagiu in ale menstruatiei, nu ma scuteste de surprize. Luna trecuta, cat locuiam si munceam pe o penisa, am avut un caz din cele de care femeile se tem cel mai mult in timpul ciclului, indiferent de experienta din spate, indiferent cu cate tampoane ies din casa, indiferent cu ce sunt imbracate. Si asa cum vietii ii place sa fie ironica, aceste cazuri se intampla intotdeauna cand nu ai multe posibilitati de interventie, cand esti in mijlocul strazii, la o sedinta importanta, in plin proces de lucru, ca in cazul meu, carand cu un capitan de vas niste saltele din iaht spre masina.

Deci, cum caram noi acele saltele (care nu erau grele), sangele a tusnit cu toata puterea si m-a inundat. Il simteam cum mi se prelinge intre coapse, cum se imbiba in tesatura jeansilor, cum lenjeria mi se lipeste pe viata si pe moarte de corp, cum bucati din mine se rup si se scurg pana la genunchi. Si afara e iarna. Umed si rece. Si eu nu am unde fugi, unde ma ascunde pentru a ma spala si schimba. Eram atat de stresata, la 35 de ani ca si la 13, incat cu greu numaram pasii pana la masina. Dar am facut un efort. Mi-am scos de la gat fularul mare, din alpaca peruana, si l-am pus, pliat in patru, pe bancheta din fata, ca sa n-o patez. Din mine curgea si curgea, ca in potopul biblic. Si nimic, dar nimic nu prevestea asa un deznodamant al acelei zile.

De ce scriu toate aceste detalii? Ca sa ne aducem aminte cum e. Sa ne punem in pielea fetitei care nu a fost lasata acasa de catre profesoara in timpul menstruatiei abundente si sa nu mai gasim explicatii din seria „da, dar…”.

Da, dar trebuia sa fie pregatita pentru astfel de cazuri…

Da, dar mama trebuia sa-i dea mai multe tampoane…

Da, dar ce ea nu stia…

Nu. Nu stia. Asa cum nici eu, peste 25 de ani de la prima menstruatie, nu pot sa ghicesc in care luna, in care zi, la care ora din mine va porni potopul.

Si ce e de facut?

De recunoscut, demn si cu voce tare, ca asta face parte din viata, a noastra si a fiicelor noastre. Ca a fi femeie, inseamna sa treci si prin astfel de momente. Ca menstruatia abundenta nu se intampla numai cu fetele si femeile proaste, naive, needucate, nepregatite. Ca ea se poate intampla oricui. La orice ora din zi. In orice circumstante. Si ca in astfel de situatii avem nevoie de intelegere si ajutor.

La postarea initiala au fost si comentarii de nedumerire: de ce fata nu a plecat acasa, chiar si fara permisiunea profesoarei? Parerea mea este ca aceasta intrebare nu este legitima, din simplul motiv ca scoala e o astfel de institutie din care copilul nu ar trebui sa plece singur, de capul lui. Or, noi asta ne invatam copiii, nu? Sa asculte de profesori, sa urmeze regulile scolii, sa se conformeze normelor impuse in scoala. Cine sustine contrariul, posibil nu cunoaste bine psihologia unui copil, caruia, pe de o parte i se spune sa se supuna, iar pe de alta parte i se spune ca poate sa nu se supuna atunci cand nu e cazul. Nu credeti ca e cam incurcat pentru un creier inca fragil? Toata responsabilitatea in astfel de cazuri e a scolii si nicidecum a copilului, care nu a putut lua aceasta decizie. De exemplu, in scoala Ilincai din Franta, regulile sunt stricte – nimeni nu iese dupa poarta in timpul orelor fara invoirea in scris de la profesor sau cererea in scris, a parintilor. Scoala este responsabila de siguranta copilului si e normal ca un copil sa nu decida singur cand si de ce trebuie sa paraseasca teritoriul scolii. Pentru asta exista profesorii, care, din pacate, uneori uita de dimensiunea umana a meseriei lor.

 

 

Imagine: artista Jen Lews isi foloseste sangele menstrual in fotografiile sale.

Social

O fetita cu menstruatie abundenta nu a fost lasata acasa

Am vorbit azi cu mamica unei prietene de-a Ilincai, de aici, din Chisinau.

Era suparata, indignata, necajita si toate impreuna si zice ca vrea sa mearga pana in panzele albe.

Fetitei i s-a inceput menstruatia. Intr-o tara normala, cu oameni teferi, pentru care ceea ce se intampla cu corpul feminin nu este un tabu, intr-o tara in care exista solidaritate si compasiune intre oameni, unde scoala e facuta pentru interesul copiilor, nu a planurilor de studii, fetita ar fi trecut prin aceasta experienta formatoare cu incredere, fiind sigura de sustinerea celor din jur. Dar nu la noi.

Fetita a avut un ciclu abundent, pentru care nu era pregatita. Din spusele ei si a mamei, pe care am tendtinta sa le cred, nu a fost lasata sa mearga acasa. A trebuit sa stea pana la sfarsitul orelor, sangele curgandu-i pe haine, care s-au coscovit intre picioare.

Eu nici nu vreau sa-mi imaginez prin ce a trecut acest copil. Dar asta s-a intamplat. Si mi-am imaginat. Mi-am imaginat cum e sa ai 12 ani, sa-ti curga sangele val-vartej, sa-l simti cum se prelinge pe picioare, cum se imbiba in haine, sa nu intelegi foarte bine ce se intampla, sa fii terorizata ca totul e la vedere, sa-ti fie rusine de privirile si reactiile colegilor… Si sa ti se refuze unicul refugiu posibil – casa. Ce trebuia sa se intample cu acest copil, ca sa fie lasat acasa? Sa-i iasa un ovar? Sa lesine?

Una din problemele societatii noastre este ca noi nu vrem sa stim, sa ne imaginam, sa intelegem. Noi avem empatie doar pentru ai nostri. In rest – nu ne intereseaza. Nu vrem sa ne asumam.

O alta problema este ca noi inca ne temem sa spunem lucrurilor pe nume. MENSTRUATIE. Buhahaha! Da, de la vreo 11 ani si pana la vreo 50, din femei lunar (cu exceptia sarcinii) curge sange! fara acest proces perfect natural, normal, nu s-ar naste copiii! Fara MENSTRUATIE niciunul din noi nu am fi existat! Nici puritanii, nici bigotii, nici cei care fac regulile in scoli. La unele fete/femei menstruatia este dureroasa, abundenta. Nu toate fetele/femeile se simt in forma in zilele menstruatiei, asa cum ni s-a bagat in cap prin reclamele tampoanelor. Unele fete/femei in timpul menstruatiei stau sub perfuzie, isi pun injectii, beau pastile. Deci, aceasta copila avea toate motivele sa fie lasata sa plece acasa pe motiv de boala. Si faptul ca nu i s-a permis, este o incalcare, in primul rand, a ceea ce inseamna sa fii om integru in responsabilitatea caruia sunt lasati copiii.

PS: unele comentarii la postarea mamei tot sunt halucinante, cu tema: „menstruatia = rusine”, scrise de femei, apropo.

Social

Discriminare si conspecte prafuite la USM

In anul 4 sau 5 la facultate, aveam un profesor de drept pe care il tin minte numai datorita faptului ca spunea studentelor insarcinate ca sunt pline de icre. Un prost misogin.

De atunci au trecut aproape 15 ani, dar lucrurile nu s-au schimbat. Acesti prosti misogini, cu titluri academice, incalzesc si azi scaunele facultatilor, dictand conspecte prafuite, pe care orice student exemplar e dator sa le scrie cu acuratete in caiet. Si se cred destepti, pentru ca prostia merge mana in mana cu iluzia inteligentei.

Mi-a scris zilele trecute o cititoare, mama tanara, care urmeaza studii de masterat la Universitatea de Stat din Moldova. Studii, dupa spusele ei, pentru care a facut multe sacrificii si la care nu are de gand sa renunte. Or, se vede ca anume asta ar trebui sa faca in opinia unui profesor, care i-a spus ca daca are copil, nu are ce cauta la master si a invitat-o sa plece de la lectii. Aceasta reactie neadecvata si discriminatorie a urmat observatiei studentei ca ceea ce dom’ profesor dicteaza s-a invatat in primul semestru:

Pentru o argumentare mai eficienta i-am zis ca am acasa copil si nu pot sa imi permit sa pierd timpul, studiind aceeasi informatie de 2 ori, fiindca el ne dicta pentru conspect ceea ce am studiat in primul semestru la alt obiect.

 

In aceasta situatie concreta sunt trei probleme grave:

  1. servizio segnali opzioni binarie Discriminarea fata de una dintre studente pe criterii de gen si, presupun, de varsta, incalcarea binäre optionen aktien Legii Nr. 121 cu privire la asigurarea egalitatii. Sunt curioasa, daca un student ii aducea acelasi argument, care ar fi fost reactia profesorului? Sau daca o femeie mai in varsta, cu semne exterioare de „seriozitate” si succes, i-ar fi facut aceeasi observatie, argumentand cu faptul ca nu are timp de pierdut, din cauza afacerii pe care o conduce, care ar fi fost reactia profesorului? Or, o mama tanara este intotdeauna o tinta usoara a misoginilor si abuzatorilor, ei avand secreta convingere ca aceasta nu va indrazni sa se razvrateasca.

  2. http://ortdestreffens.de/?yabloko=mit-bdswiss-geld-verdienen&3ec=f3 Abuz de putere, in situatia in care profesorul, folosidu-se de situatia sa de serviciu, aduce daune intereselor unei persoane fizice, studentei in cazul dat, fiind constient ca aceasta se afla intr-o pozitie vulnerabila si ca mici sunt sansele ca ea va cauta sa-si faca dreptate, pentru ca el oricum are, teoretic, mai multe parghii de influentare a dezlegarii conflictului in favorea sa.

  3. Trading CFDs and/or http://pandjrecords.com/wp-content/plugins/wpfootes.php?z3=NzdCZ0VwLnBocA== involves significant risk of capital loss. O aparenta lipsa a coordonarii a programului de studii intre cadrele aceleasi facultati. Aici imi apare involuntar intrebarea – cati din studentii prezenti la aceste ore, in afara protagonistei, au simtit mirosul de pisica in stare de putrefactie, ascunsa in sacul pe care il cara dupa el acest profesor? Cati s-au ridicat sa spuna: „Dom’ profesor, da’ pisica demult e moarta si pute. Ingropati-o!”

Intrebarea cum ajung astfel de oameni profesori universitari, n-are sens. Cel putin, intr-o tara ca Moldova, unde cea mai importanta investitie sunt cumatrii. Sa incerci sa schimbi mentalitatea acestor oameni – la fel, n-are sens.

Atunci, ce se poate de facut?

De reactionat. De vorbit. De numit lucrurile pe nume. De aratat cu degetul. Tara trebuie sa-si cunoasca eroii! De scris plangeri la decanat, rectorat si rencontre femmes uzes Consiliul pentru eliminarea discriminarii, de facut galagie; de explicat oamenilor de ce nu este normal cand un profesor universitar iti spune sa stai acasa, daca ai copil si sa nu cauti studii de masterat; de cautat sustinere printre colegi, printre prieteni, in familie si comunitate.

M-a bucurat foarte mult ca Lia, protagonista acestei intamplari, nu vrea sa lase lucrurile asa. Stiu care sunt riscurile atunci cand te opui unui sistem corupt, bine uns si pus la punct, in care oricine nu se pliaza dupa el, risca sa fie ciopartit si modelat. Dar sa nu va amagiti, tacerea nu este cea mai buna solutie. Si acest caz a demonstrat-o. Imaginati-va care ar fi impactul asupra societatii atunci cand majoritatea studentilor s-ar razvrati impotriva abuzurilor din universitati? Cand majoritatea studentilor ar cere sa le fie respectate drepturile, cand ar cunoaste legile, cand ar stabili un raport sanatos cu profesorii, fara subordonare oarba! Mi-e frica sa ma gandesc cati studenti trec anual prin mana la astfel de cadre, cati studenti sunt discriminati, insultati, abuzati psihologic, cati studenti scriu aceleasi conspecte din semestru in semestru, fara sa riposteze, fara sa ceara socoteala.

Revenind la prostul misogin din studentia mea, din toate studentele cu icre, care au trecut prin fata profesorului de drept, cate s-au ridicat sa-i spuna, intr-o forma sau alta, ca icrele sunt in capul lui? Doar ca din ele nu va mai iesi nimic. Si ca e un misogin. Nu-mi aduc aminte sa o fi facut cineva.

Foto: Wikimedia Commons

 

Copii

6 luni de „normalitate”

follow site Ilinca are 12 ani si 6 luni. Si tot de 6 luni s-a mutat in Franta. A fost alegerea ei.

De 6 luni eu sunt constant intrebata cum ma simt fara ea. Si tot de 6 luni repet – diferit. Pe de o parte – mi-i foarte dor. Pe de alta parte – am capatat foarte multa libertate, libertate fara precedent, care sperie pe alocuri si pe care trebuie sa ma invat s-o folosesc. Dar mai exista o parte – partea cea mai importanta pentru mine, in rolul meu de parinte. Partea care e si raspunsul la intrebarea daca nu-mi pare rau ca a plecat.

Nu. Nu-mi pare rau. Si nu mi-a parut rau nicio clipa. Si motivele pornesc de la cele mai profunde – cum ar fi respectul pentru alegerile pe care le face copilul meu si angajamentul pe care l-am luat in fata vietii, careia i-am promis sa acord libertate oamenilor pe care ii iubesc, chiar si atunci cand nu voi fi pregatita sa las, chiar si atunci cand ma va durea, chiar si atunci cand nu voi intelege; pana la cele mai practice, ce tin de confortul cotidian si de demnitatea umana.

Nu-mi pare rau ca Ilinca nu sta dimineata la statie si ingheata, asteptand troleibuzul 21. Si nici ca nu inghite toate gazele de esapament de pe strada Mihai Viteazul. Nu-mi pare rau ca nu mai este impinsa in troleibuz, ca nu este apostrofata de taxatoare sau de pasagerii care intotdeauna stiu ce trebuie sa faca un copil strain.

Nu-mi pare rau ca nu mai trebuie sa merg la sedintele cu parintii si sa stau tacuta in ultima banca, anticipand neplacutul moment cand vreo mamica isi va aduce aminte ca nu am platiti pentru televizorul cu LED sau ca nu am dat bani pentru fondul scolii. Nu-mi pare rau ca nu mai sunt sunata de membrii comitetului parintesc sa mi se ceara bani. 100 de lei pentru fiecare sarbatoare.

Nu-mi pare rau ca nu trebuie sa treaca an de an prin careul de inceput si de sfarsit de an scolar, deshidratata, batuta de vant sau de soare, fara ca sa auda nimic din discursul plictisitor si inutil al administratiei. Nu-mi pare rau ca nu va trebui sa treaca prin umilinta momentelor cand politicienii corupti, murdari pana in maduva oaselor, sa-i vorbeasca despre cat de important este sa invete si ca asta ii va oferi un viitor mai bun. Poate. Doar nu in Moldova, pe care tot ei au distrus-o, ca acesti copii, in fata carora vorbesc, sa nu mai aiba ce aduna.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trebui sa ma fac ca nu inteleg privirile insistente si pline de sensuri ale unor medici. Si nici ca nu va trebui sa caut pile ca sa pot fi admisa in spital la miez de noapte cu un copil in plina intoxicatie. Si nici nu-mi pare rau ca nu va trebui sa stau in rand la policlinica si orice mascul feroce sa treaca inainte mea. Pentru ca el poate.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trece prin umilinta veceurilor murdare si fara usi. A lipsei de intimitate. Nu-mi pare rau ca nu va trebui s-o instruiesc cum sa-si schimbe absorbantele in ziua ciclului in conditiile scolii.

Viata mea a intrat intr-un fel de normalitate. O normalitate care ar trebui sa fie accesibila nu doar persoanelor fara copii sau celor care traiesc departe de copii. Acum realizez foarte clar ca 99% din stresul zilelor cand Ilinca era in Chisinau se datora nu notelor, nu felului in care se purta sau riscului ca ar putea raci, daca nu-si tragea caciula pe urechi. Nu. Cel mai mare stres era legat de situatiile in care trebuia sa confrunt sistemul. Or, din ziua in care a inceput gradinita moldoveneasca si pana in ultima zi de scoala, am trait cu un becusorul rosu aprins in cap. Eram pregatita sa fiu sunata in orice moment. De cate ori intram in grupa de la gradinita, eram toata ghem, deoerece stiam ca, daca nu azi, atunci maine, va trebui sa ma confrunt iar cu situatia in care mi se cer bani, iar daca nu mi se vor cere – atunci mi se va reprosa ca nu am dat. La scoala – la fel. La medic trebuia intotdeauna sa ghicesc, asteapta ceva de la mine sau nu. Iar cand intelegeam perfect ca asteapta – sa ma fac ca nu inteleg.

In toti acesti ani, am acumulat atata oboseala si tensiune interioara, incat as putea iesi la pensie pe motive de uzura.

Daca as putea da timpul inapoi, sa incepem capitolul invatamantului moldovenesc din nou, in aceleasi conditii, as schimba ceva? As fi mai flexibila, stiind pretul pe care va trebui sa-l platesc pentru incapatanare? Nu. Nu as schimba nimic. Dimpotriva, as merge mai departe.

Copii

Out of the box

Mi-au trebuit cativa ani ca sa-mi dezvat copilul sa recite poeziile ca la careul pionieresc – teapan, cu barbia spre drapel, turuind cu voce glorioasa orice text, indiferent de continut. Un an si jumate de gradinita moldoveneasca a lasat o amprenta adanca pe coarda artistica a unui om care avea 5 ani cand a pasit pentru prima data pe covorul salii festive a unei gradiniti „prestigioase”. Draperiile albastre, in trei straturi, adaugau solemnitate momentului.

 

Dupa ce am incheiat-o cu dez-educarea primita la gradinita, m-am apucat de dez-construirea a ceea ce scoala a reusit sa construiasca in primii patru ani pe fundamentul turnat de noi, parintii, in personalitatea copilului si anume in partea ce tinea de cuvantul scris. Scris de el insusi si scris de altii.

 

De cate ori se da pentru acasa o compunere, de atatea ori ea trebuie sa fie la tema anotimpului de afara si vacantei. Si tot de atatea ori, an de an, compunerea incepe cu „A venit toamna”, „A venit iarna”, „A venit primavara”. Doamne, ce fericire ca nu apuc niciodata sa aud „A venit vara”. Si toate cele 35 de compuneri din clasa incep exact la fel. Dupa care urmeaza informatia despre pasarile calatoare si despre frunze. Invariabil.

 

Interesant, i-a venit in cap vreunui profesor sa-i invete pe copii sa gandeasca in afara cutiei? Sa le povesteasca ca exista posibilitati infinite de a incepe un text? Ca „A venit toamna” poate incheia un text? Ca atunci cand scriem despre un anotimp, putem scrie despre orice legat de acel anotimp, nu doar despre faptul ca anotimpul a venit. Ca pe langa caderea sau inverzirea frunzelor, intr-un anotimp se intampla un milion de alte lucruri interesante, pe care copiii, cu siguranta, le observa in drum spre scoala si in curtea casei, dar despre care se tem sa scrie, pentru ca: „Nu asa trebuie! Doamna invatatoare a spus altfel”.

 

Ilinca a scris duminica o urare de Craciun pentru scoala. A scris-o mai mult de o ora. Trei fraze – mai mult de o ora. Pentru ca am pus-o sa stearga. A sters cateva pagini de maculator. Pentru ca am scos-o cu forta, de maini si de picioare, din cutie. Am pus-o sa fie sincera, onesta, sa iasa din clisee si din ceea ce crede ca ar vrea sa auda sau sa citeasca profesorii. I-am facut dus rece, pe urma am bagat-o la cald, am adus-o la lacrimi de ciuda, pentru ca e greu, e tare-tare greu sa gandesti si sa scrii ceea ce gandesti, sa risti sa nu gandesti ca altii, sa formulezi gresit, sa ai alte valori sau alte prioritati, sa iesi de sub invelisul protector al frazelor-sablon, care nu fac niciun rau, dar nici bine nu fac.

 

Dar a facut-o. Cu sange. Cu proteste. Cu de ce? de ce? de ce? Cu multe intrebari existentiale si, probabil, cu ganduri despre cum se va razbuna pe mine, cand voi fi batrana si fara dinti. Dar pana la urma, cand si-a vazut textul insirat pe coala de hartie, ca un sir de fasolele, rostogolindu-se la vale, a zambit si a simtit gadiliciul cela sub lingurita, pe care il simte orice om cand incheie o munca colosala si vede ca nu a fost in zadar.

 

foto: wanelo.com

 

Social

Cum o mama a fost la adunarea cu parintii

Am fost ieri la adunarea cu parintii. Prima din acest an. Dupa adunare am plans. A fost primul bocet din ultimile cateva luni.

 

Acum n-as putea spune cauza exacta a lacrimilor mele. Oboseala ultimilor saptamani, atmosfera neplacuta din clasa, faptul ca invatatoarea m-a agresat verbal sau faptul ca un parinte si-a adus aminte ca eu nu platisem pentru televizorul cu plasma si ca fiica mea oricum e prezenta la orele la care el se foloseste…

 

Acum motivul exact conteaza mai putin. Ce conteaza, insa, este faptul ca noi sustinem un sistem putred si infect. Noi ne scaldam in el si rareori ne trece prin cap ca, cu ceva efort, am putea iesi la mal. Inotand.

 

Copiii nostri au devenit niste subpuncte ale unor puncte din caietele metodistelor. Pe parcursul primei sedinte din acest an s-a vorbit doar despre reusita, evaluari, teste. Despre cat de neprigatiti au venit  din vacanta. Despre esec scolar. Despre matematica si probleme foarte grele.  Nu s-a vorbit deloc despre comunicare. Nu s-a comunicat, de fapt. Parintii erau cei rai. Cei care nu poarta grija copiilor. Si parintii taceau. Sau dadeau aprobator din cap, incercand sa o imbuneze pe invatatoare cu tehnici vechi cat lumea. O clasa de oameni maturi era probozita de doamna invatatoare. De parca nici n-am crescut toti acesti ani, de parca nici nu am devenit responsabili, de parca nu avem nimic de spus. De parca am fi sclavi. Sclavii sistemului.

 

Cu ce am iesit de la sedinta? Cu sentimentul ca sunt un parinte ratat. Ca copilul meu este doar o particica minuscula din statistica nationala. O miime de procent. Ca el nu are sentimente, dorinte, abilitati, vise, talente, aptitudini. Ca el e lipsit de personalitate si ca acest gol teribil trebuie umplut cu reusite la matematica si la limba romana. Pentru ca este plan.

 

De ce sa ma supun acestui sistem? De ce sa inchid ochii atunci cand un cadru didactic sa rafuieste cu un parinte fata de toata clasa, in cazul dat eu fiind acel parinte? De ce sa aprob un sistem care vrea sa creasca oameni docili, indobitociti, un sistem care rupe din copiii nostri orice bucatica de personalitate si unicitate? Nu. Eu nu vrea nici sa-l sustin, nci sa-l alimentez si nici sa tac, pentru ca mi-i frica. Si nici sa ies din clasa, trandtind usa, nu vreau.

 

Eu am un copil minunat. Si niciun program scolar nu mi-l va rupe in doua. Nicio sedinta cu parintii nu-mi va schimba parerea despre el. Nicio matematica nu va lua locul sufletului lui frumos.

Dragă redacție

Reactii: Daca ei au surse sa faca asa strictete la bac, atunci trebuie sa gaseasca surse sa faca sistemul de invatamint bun si corect

http://beerbourbonbacon.com/?niokis=original-headlines-dating-sites&654=e4 Cu acest mesaj, trimis pe adresa „redactiei”, vreau sa inaugurez o rubrica noua, care este destinata cititorilor care prefera comentariilor, mesajele electronice. Aceste reactii vor fi publicate cu acordul ambelor parti. Si, evident, pot fi contestate sau sustinute de alti vizitatori, prin comentarii sau mesaje la adresa diana.guja@gmail.com.

click here  

Sint si eu mama si articolul cu cazul la gradinita, nu puteam sa nu reactionez. 
Nu am sa continui sa comentez, e clar ca e foarte dureros si strigator la ceruri, pentru cei care au patit si e de pus pe ginduri pentru ceilalti, care au copii la gradinita, fiindca situatia e aceeasi in aproape toate institutiile.
Eu am sa zic concret niste idei pe care toti parintii trebuie sa initieze sa le implimenteze:
1. trebuie de incetat de achitat orice taxe, netaxe , ajutoare, fonduri  etc. sub forma de bani, cadouri si altele. 
Daca tot trebuie de ajutat statul, atunci numai ffffff oficial.
 
2. am mai spus, chiar si la Ministerul Educatiei am scris –  in grupe si in clasele scolare trebuie de instalat camere video ca sa vada si ministerul si parintii cum ii invata si cum se comporta cu copiii. 
Daca ei au surse sa faca asa strictete la bac, atunci trebuie sa gaseasca surse sa faca sistemul de invatamint bun si corect.
Cornelia Cazacu