Browsing Tag

sistemul de sanatate Moldova

Reacții

Programare fără programare. Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat

freshman dating senior college Sistemul policlinicilor noastre de stat e făcut astfel, încât toți să fugă la privat, chiar și cetățeanul care plătește regulat și frumos pentru poliță. Până la urmă, ceățeanul plătește dublu, dar cui îi pasă? Poate ăsta și este scopul? Cum policlinicile fugăresc pacienții în privat? Simplu. Prin management defectuos și scenarii din teatrul absurdului.

MIELUL BLÂND SUGE LA DOUĂ OI, NUMAI CĂ INVERS

http://metodosalargarpene.es/ebioer/4091 Un exemplu proaspăt din viața mea de cetățeană a Republicii Moldova, cu venituri curate, deci impozite pe măsură – policlinica la care mă deservsc nu are medic endocrinolog și, respectiv, are contract (sau poate o simplă înțelegere) cu altă policlinică, ednocrinologul căreia consultă pacienții policlinicii mele.

k-40 dating Ca să ajungi la endocrinolog îți trebuie îndreptare de la medicul de familie. Până ajungi și cum ajungi la medicul de familie, e altă poveste. Deci îți dă medicul de familie îndreptarea, cu ea trebuie să te prezinți obligatoriu (prin telefon nu vor să facă, doar dacă îi rogi și le explici că sistemul lor e lipsit de logică) la registratură pentru programare la endocrinolog.

PENTRU NAIVITATE EȘTI RĂSPLĂTIT CU GAURA DE LA COVRIG

source url Dacă ai fost cetățean naiv și ți-ai făcut timp să te prezinți la registratură, așa cum îți cer, angajata de acolo îți introduce numele în lista pentru endocrinolog după care îți dezvăluie marele secret – această programare nu face nici cât o gaură de la covrig – la endocrinolog, de facto, programări nu se fac, rândul este viu, iar de la policlinica noastră sunt acceptați doar 5 oameni pe zi. Pe scurt – mergeți acolo între ora 8 și 13:00, stați în rând și poate „vă primește”.

PROGRAMARE FĂRĂ PROGRAMARE

libanesische frauen kennenlernen Hm, serios? Iată cum arată o programare, care nu este programare, și o schemă ideală pentru a fugări un cetățean plătitor de impozite, cu poliță medicală, spre clinicile private. Până la urmă, eu doar sunt cea nemulțumită, nu? Ei, iată, mi-au oferit din contul poliței mele să stau sub ușa medicului un timp nedeterminat. Nu-ți place, n-ai de cît să plătești la privat. Deci, de două ori. Sau, în toată această schemă, cei din sistemul medical de stat se fac că plouă și uită că există cetățeni care plătesc pentru serviciile lor „gratuite”, doar că o fac nu direct la ei în buzunar.

OSPITALITATE. TRADIȚIE. MISTER… SAU MINISTER?

site gratuit rencontre mariage algerie Rămâne, totuși, un mister, de ce nu se pot face programări la celălalt medic? Dar despre asta, angajata policlinicii, desigur, nu știe.

Dragă redacție

In subconstientul poporului nostru, daca ai cancer este egal cu esti pe moarte

follow In urma cu multi ani, am avut o interventie chirurgicala la san, la Institul Oncologic. Am aminat aceasta interventie mai multi ani, tipic. Ceea ce este distractiv e ca am luat decizia de a ma opera in urma participarii la un training de management, in care o idee zicea ceva de genul ca aminarea luarii unei decizii nu este luarea deciziei propriu zise, sau problema trebuie rezolvata de la radacina, nu mai stiu exact cum suna ideea in capul meu.

http://hickscountry.com/media/hicks-countryside-2/feed/ Revenind la interventie, desi mi s-a sugerat sa ramin peste noapte, am preferat sa nu. In citeva ore petrecute acolo, in „camera” cu alte paciente, deja te apuca gindurile triste, sa-i zicem asa. Si asta nu doar datorita a ceea ce am auzit si vazut la alte paciente, dar datorita felului in care este gindit acest sediu, probabil valabil si pentru alte spitale. Este pur si simplu sumbru, intuneric, la propriu.

get link Cancerul cred, apare si se naste in creier, cei care cistiga lupta o cistiga tot acolo, in capetele lor. Ar fi bine sa avem minti luminate in functii de conducere, care sa inteleaga ca este nu doar necesar, dar vital sa existe L-U-M-I-N-A, soare in astfel de spitale si nu numai. Intunericul naste intuneric, lumina – lumina.

anyoptions erfahrung Revening la Spitalul Oncologic, medicul care m-a operat, mi-a redat increderea in umanitate, desi fara recomandari, insinuari si spagi, pur si simplu, era un om tare de treaba, m-a „tratat” de parca sint ruda sau vecina lui. Deci Speranta exista.

http://shortcreek.us/?enfiors=dom-dating-a-fit-chick&0fb=fb Mai zicea cineva ca cine crede ca subconstientul nostru este indivdual habar n-are ce vorbeste, pentru ca el partea unui subconstient colectiv. Ei, eu cred ca in subconstientul poporului nostru este ideea ca daca ai cancer este egal cu esti pe moarte, istorii din astea cu oameni care au invins cancerul nu sint putin credibile, probabil ar fi bine sa tratam aceasta boala la fel ca oricare alta, cu acelsi nivel de gravitate. Nu degeaba zicem ca pestele de la cap se strica.

 

Text: C.C.

Imagine: Jon Eric Marababol

 

 

Copii

6 luni de „normalitate”

binäre optionen live chart Ilinca are 12 ani si 6 luni. Si tot de 6 luni s-a mutat in Franta. A fost alegerea ei.

De 6 luni eu sunt constant intrebata cum ma simt fara ea. Si tot de 6 luni repet – diferit. Pe de o parte – mi-i foarte dor. Pe de alta parte – am capatat foarte multa libertate, libertate fara precedent, care sperie pe alocuri si pe care trebuie sa ma invat s-o folosesc. Dar mai exista o parte – partea cea mai importanta pentru mine, in rolul meu de parinte. Partea care e si raspunsul la intrebarea daca nu-mi pare rau ca a plecat.

Nu. Nu-mi pare rau. Si nu mi-a parut rau nicio clipa. Si motivele pornesc de la cele mai profunde – cum ar fi respectul pentru alegerile pe care le face copilul meu si angajamentul pe care l-am luat in fata vietii, careia i-am promis sa acord libertate oamenilor pe care ii iubesc, chiar si atunci cand nu voi fi pregatita sa las, chiar si atunci cand ma va durea, chiar si atunci cand nu voi intelege; pana la cele mai practice, ce tin de confortul cotidian si de demnitatea umana.

Nu-mi pare rau ca Ilinca nu sta dimineata la statie si ingheata, asteptand troleibuzul 21. Si nici ca nu inghite toate gazele de esapament de pe strada Mihai Viteazul. Nu-mi pare rau ca nu mai este impinsa in troleibuz, ca nu este apostrofata de taxatoare sau de pasagerii care intotdeauna stiu ce trebuie sa faca un copil strain.

Nu-mi pare rau ca nu mai trebuie sa merg la sedintele cu parintii si sa stau tacuta in ultima banca, anticipand neplacutul moment cand vreo mamica isi va aduce aminte ca nu am platiti pentru televizorul cu LED sau ca nu am dat bani pentru fondul scolii. Nu-mi pare rau ca nu mai sunt sunata de membrii comitetului parintesc sa mi se ceara bani. 100 de lei pentru fiecare sarbatoare.

Nu-mi pare rau ca nu trebuie sa treaca an de an prin careul de inceput si de sfarsit de an scolar, deshidratata, batuta de vant sau de soare, fara ca sa auda nimic din discursul plictisitor si inutil al administratiei. Nu-mi pare rau ca nu va trebui sa treaca prin umilinta momentelor cand politicienii corupti, murdari pana in maduva oaselor, sa-i vorbeasca despre cat de important este sa invete si ca asta ii va oferi un viitor mai bun. Poate. Doar nu in Moldova, pe care tot ei au distrus-o, ca acesti copii, in fata carora vorbesc, sa nu mai aiba ce aduna.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trebui sa ma fac ca nu inteleg privirile insistente si pline de sensuri ale unor medici. Si nici ca nu va trebui sa caut pile ca sa pot fi admisa in spital la miez de noapte cu un copil in plina intoxicatie. Si nici nu-mi pare rau ca nu va trebui sa stau in rand la policlinica si orice mascul feroce sa treaca inainte mea. Pentru ca el poate.

Nu-mi pare rau ca nu va mai trece prin umilinta veceurilor murdare si fara usi. A lipsei de intimitate. Nu-mi pare rau ca nu va trebui s-o instruiesc cum sa-si schimbe absorbantele in ziua ciclului in conditiile scolii.

Viata mea a intrat intr-un fel de normalitate. O normalitate care ar trebui sa fie accesibila nu doar persoanelor fara copii sau celor care traiesc departe de copii. Acum realizez foarte clar ca 99% din stresul zilelor cand Ilinca era in Chisinau se datora nu notelor, nu felului in care se purta sau riscului ca ar putea raci, daca nu-si tragea caciula pe urechi. Nu. Cel mai mare stres era legat de situatiile in care trebuia sa confrunt sistemul. Or, din ziua in care a inceput gradinita moldoveneasca si pana in ultima zi de scoala, am trait cu un becusorul rosu aprins in cap. Eram pregatita sa fiu sunata in orice moment. De cate ori intram in grupa de la gradinita, eram toata ghem, deoerece stiam ca, daca nu azi, atunci maine, va trebui sa ma confrunt iar cu situatia in care mi se cer bani, iar daca nu mi se vor cere – atunci mi se va reprosa ca nu am dat. La scoala – la fel. La medic trebuia intotdeauna sa ghicesc, asteapta ceva de la mine sau nu. Iar cand intelegeam perfect ca asteapta – sa ma fac ca nu inteleg.

In toti acesti ani, am acumulat atata oboseala si tensiune interioara, incat as putea iesi la pensie pe motive de uzura.

Daca as putea da timpul inapoi, sa incepem capitolul invatamantului moldovenesc din nou, in aceleasi conditii, as schimba ceva? As fi mai flexibila, stiind pretul pe care va trebui sa-l platesc pentru incapatanare? Nu. Nu as schimba nimic. Dimpotriva, as merge mai departe.

Social

Morfina pentru demnitatea noastra

Janna Friske se topeste, ca o lumanare de ceara, din cauza cancerului pe creier. Cand diagnosticul a fost facut public de catre apropiatii artistei, mii de oameni au reactionat si au trimis bani pentru tratamentul acesteia.

Ultimile stiri nu sunt deloc favorabile femeii care a fost ani la rand in cele mai fierbinti topuri din Rusia si proaspetei mamici, care a nascut in aprilie primul sau copil. O tara intreaga a reactionat la tragedia unei vedete aflate pe linia de finis. Si chiar daca medicii declara ca sanse practic nu mai sunt, acest om inca traieste. Iar viata, cat zile ne-a mai ramas din ea, trebuie traita cu umanitate. Or, umanitate, in astfel de situatie, inseamna demnitate.

Tot zilele astea, amestecate printre stirile despre starea vedetei din Rusia, am gasit si o stire despre bolnavii de cancer in faza terminala din spitalele din raioanele Moldovei. Oameni lasati sa-si traiasca ultimile zile iin chinuri groaznice. De aceea ca nu este morfina. Care, de fapt, este. Numai ca nimeni nu stie unde e. Si, fireste, asa cum ii sta bine moldoveanului, fiecare factor de decizie din acest lant, te trimite la alt factor de decizie. Si asa, pana ti se ia din speranta, credinta si simpla incredere in omenie.

Intre timp, oamenii mor. Incet. In chinuri. Incapabili sa-si mai spuna durerea. Fara demnitate. De aceea ca ea s-a pierdut undeva prin cabinetele Consiliului Raional si a Ministerului Sanatatii.

Cazul Jannei Friske a demonstrat inca o data ca boala nu alege. Si, parafrazandu-l pe George Cosbuc, “Hristosi sa fiti, Nu veti scapa…”

 

Acest articol a aparut pe perfecte.md