Browsing Tag

#solomama

Dragă redacție

Despre tatii care ne-au batut mamele si toate cele bune in viata

Când am scris despre mama, m-am bucurat să văd mult de tot reacțiile cititorilor acestui blog. Fie au fost exprimate printr-un like, printr-o inimioară sau printr-un comentariu în care și-au exprimat impresiile de la lectură, chiar m-am simțit un pic altfel. Poate a deschis ochii acea postare, poate vreo femeie și-a schimbat părerea despre căsnicie, sau poate a fost doar o lectură la o cafea, să știți că mi-am vărsat un pic de suflet în ce am scris.

De atunci, eu am mai adaugat un an, am aparat teza pe 10 si am intrat la masterat peste hotare. A fost o decizie spontana, a fost o reusita la fel de spontana, dar pentru ca mi-am dorit de multi ani sa traiesc in noul meu oras, am plecat fara sa privesc inapoi. Am plecat fara sa il sun pe tata si sa ii spun ca plec. Nu am simtit nevoia, nu am vrut sa-i provoca mandrie, furie, intrebari. Chiar nu m-a interesat ce avea sa-i provoace aceasta noutate.

Cand am fost acasa, dupa o luna jumate peste hotare, l-am sunat pe tata, ca el aflase deja despre mutarea mea, o sunase neaparat pe mama si ii batuse capul cu intrebari: de ce el nu a fost anuntat. Tatal copilului nu stie ce se intampla cu copilul! Simpatic, zic eu. Intre timp, conversatia noastra a luat o intorsatura nu prea placuta. Tata mi-a spus ca dorea sa stie, ca poate nu avea sa imi interzica, ca imi este nimeni, daca nu il anunt nimic. La fraza ca „poate nu avea sa imi interzica”, am rabufnit in ras si i-am raspuns intr-un mod sarcastic. Aici tata s-a suparat, a si uitat sa ma intrebe la ce am intrat, cum cu sanatatea si daca nu ma marit degraba. Suparat, asa mi-a urat doar: toate cele bune in viata si mi-a pus receptorul. In nas. Am mers la bucatarie la mama care imi pregatea mancare pe care sa mi-o puna neaparat in valiza, am sarutat-o pe frunte si i-am zis ca puteam nici sa nu plec la masterat, tata avea sa-mi interzica :)

Nu am vorbit cu nimeni despre aceasta conversatie, doar decat atunci cu mama la bucatarie, dar imi provoaca zambetul pe buze si m-am gandit sa v-o spun si voua. Pentru ca, tema cu tata, inca este un subiect despre care nu pot vorbi chiar cu fiecare, dar cred ca m-a influentat, dupa cate observ, in mai multe domenii ale vietii. Apoi, ziua tatalui este in cateva zile si ma gandesc sa-i scriu un mesaj: iti doresc toate cele bune in viata! Mesaj, fara sa ii dau ocazia sa imi puna receptorul in nas.

Ce va doresc in noul an, dragi fete si minunate femei, este sa va alegeti cu grija ursitul. Sa va alegeti cu mare grija barbatul cu care veti trai si cu care veti face copii. Nu de alta, dar faptul ca vine acasa si loveste in ochii de care s-a indragostit si in buzele care i-a sarutat fruntea transpirata de febra, poate nu va afecteaza foarte mult, dar ca-i va interzice copilului iubit sa plece la masterat peste hotare va pune pe ganduri. A da, si toate cele bune in viata!

 

 

Text: Anonim

Foto: Drew Coffman

Dragă redacție

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta

Draga Diana,

Stiam despre articolele mamelor singure. Cu toate astea, nu-mi gaseam acea voce interioara care sa ma indemne sa-mi scriu si eu gandurile. …Pana ieri, cand am vazut filmarea de pe privesc.eu. Nu-mi pot explica de ce anume atunci mi-am auzit inima, batand intr-un mod aparte, dar am inteles ca urmeaza sa primesti un e-mail de la mine. Iata-l.

Mereu mi-au placut filmele romantice. Mereu mi-am dorit sa am o familie fericita – eu si sotul meu, iubindu-ne frumos, crescand copii frumos, bucurandu-ne de viata, impreuna, frumos.

Nu a fost sa fie. Modelul pictat de societate s-a intiparit bine in mintea mea si dupa 3 ani de casnicie, perioada in care am incercat sa ma conving ca am facut alegerea corecta, maritandu-ma cu cel care urma sa fie sufletul meu pereche si tatal copiilor mei, am mers la starea civila sa-mi iau certificatul de divort.

Nu cred ca-i voi zice vreodata fiicei mele ca acel act a fost eliberat cu o zi dupa prima ei zi de nastere. Cert e, ca-i voi zice orice altceva ce ma va intreba, cand ma va intreba, daca ma va intreba vreodata. Si nu ca sa creez o alta imagine despre tatal ei, ci ca sa invete din greselile mele. Sa aiba ea mai mari sanse sa fie fericita. Ma rog ca ea sa fie fericita. Cred ca si decizia de a divorta a fost pentru mine, dar si pentru ea, avand in vedere ca unul dintre crezurile mele este ca parintii isi ghideaza constient si inconstient copiii spre reusita sau spre esec. Or, eu am vrut sa ma asigur ca imi fac datoria bine pe acest pamant.

Greselile mele singura mi le corectez.

Ma gandeam ce inseamna o mama singura si cum se descurca una, toate…

Destinele noastre aparent sunt asemanatoare, insa privind prin binoclu, sunt atat de diferite. Divort amiabil sau nu. Cu tatal copilului prezent sau nu. Cu tatal copilului platitor de alimente sau nu. Cu tatal copilului rational sau intunecat de ura. Cu bunici la pensie sau muncitori. Cu bunici in aceeasi localitate sau nu. Si inca multe alte variabile care ne diferentiaza mai mult sau mai putin.

Ascultand ce ati povestit, tu si Olga, mi-am dat seama ca eu nu am indraznit sa ma numesc mama singura, desi, daca o faceam, poate mi-ar fi fost mai usor. As fi acceptat statutul si odata cu el ideea ca bugetul familiei mele este in jumatate cat al unei familii biparentale. Dar tatal fiicei mele ne ajuta (cum zice el, nu am stabilit legal o suma, l-am lasat sa faca cum considera). Parintii mei ne ajuta. Da, eu sunt in permanenta cu fiica mea, dar nu sunt singura pe lumea asta. Majoritatea celor care ma cunosc bine cred ca mi-e greu. Probabil ca mi-e greu. Nu am stat foarte mult sa ma gandesc la asta. La ce bun? Eu trebuie sa fiu puternica. Am alta solutie? Eu cred ca nu.

Am avut perioade cand mereu intarziam la munca din cauza ca ritmul copilului meu era altul decat al meu. Ea se misca mai incet, ii placea dimineata sa se uite la mine si sa zambeasca, sa ma imbratiseze, sa ma pupe si sa-mi spuna ca ma iubeste, privindu-ma in ochi. Si eu ii ziceam, doar ca din baie in timp ce ma imbracam. Ea nu intelegea ca daca nu iesim la 7:30 din casa eu voi intarzia la munca. Eu nu intelegeam ca nu am dreptul sa ma enervez pe ea doar pentru faptul ca Dumnezeu a vrut ca ea sa fie copilul si eu mama si nu invers. Doar ar fi putut sa fie invers. Nici team-leaderii mei nu intelegeau. Acum sper ca au inteles, dupa ce au devenit si ele mame.

Am plecat de la serviciu atunci cand am inteles ca mi se cere direct sau indirect sa pun munca mai presus de sanatatea emotionala a fiicei mele. Cat au gresit… Da, muncind avem bani. Avand bani, avem de mancare. Depinde de fiecare cat e dispus sa plateasca. Eu am aflat cat sunt dispusa sa platesc si cat sa nu platesc.

Am vrut sa fiu mama si sa-mi cresc frumos copilul. Acum sunt mama si in fiecare zi invat cum sa-mi cresc frumos copilul. De aproape 8 ani sunt cea mai buna prietena a fiicei mele si muncesc in fiecare zi ca legatura noastra sa fie din ce in ce mai puternica. Dumnezeu stie cati vor trage de ea in perioada adolescentei si daca nu va fi suficient de puternica, cel mai probabil se va rupe. Or, eu vreau sa reziste. Si mai vreau ca fiica mea sa stie ca are valoare si sa stie sa ceara respect pentru ca il merita pe deplin.

Cand am inteles ca sotul meu vede altfel educarea copilului nostru, mai exact opus la cum vedeam eu, am stiut ca nu ma voi putea lupta cu el. Nu peste mult timp ne-am despartit. Nu a fost singurul motiv. A fost unul dintre cele care au contat.

Sunt singura de atunci. Recunosc, imi doresc sa nu mai fiu singura, dar nu pentru ca nu mai pot duce “povara” mamei singure, ci pentru ca vreau sa fiu respectata si iubita de un singur barbat, de barbatul meu. Pentru ca vreau ca fiica mea sa ma vada implinita. Pentru ca mai vreau sa fiu insarcinata si sa am copii (si sa adopt vreau, daca va fi posibil). Pentru ca m-am jucat destul de mult in jocuri pentru copii (desi mintea de adult uita cu timpul cum sa se joace in jocuri pentru copii). Vreau sa ma joc in jocuri pentru adulti, inclusiv sa am discutii adulte, sincere cu cel care imi va fi cel mai bun prieten si care ma va respecta si iubi pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce voi fi alaturi de el, fiica mea si orice ne va pregati viitorul.

A fi mama singura a fost alegerea mea constienta facuta in conditiile create de mine. Imi asum decizia, traiesc cu ea. Invat din ea. Si in fiecare seara ma rog sa fim sanatoase, intelepte si bune.

 

Text: Anonim

Foto: autor necunoscut/Pinterest

Maraton

Sunt singură din proprie dorință

Am citit cu mult interes istorioarele toate – și a mamelor căsătorite si a celor singure, și în fiecare m-am regăsit cîte puțin, în anumite perioade ale vieții mele.

Sunt singură din proprie dorință de 7 ani deja, la momentul divorțului cel mare avea 7 ani, iar cel mic avea 4 ani. Si decizia de divorț nu a fost una pe motiv de violență, agresiune sau altceva. Acum, analizînd, a fost un moft. O ideea a mea ca bărbatul meu nu face nimic pentru ca familia lui sa trăiască mai bine, de fapt boala fetelor – bărbatul vecinei e mai bun, fără a valorifica ceea ce are al tău. Iar azi, citind un articol –  m-am prins la ideea ca viziunea noastră despre viața de familie este un trai vesel, cu fețe zîmbitoare și cu probleme rezolvate de la sine. De fapt, nimeni nu ne învață cum se construiește o familie, ca ea pornește de la multă comunicare și de la coincidență în viziunea zilei de mâine. Eu am intrat in viața de familie cu viziuni total diferite de cele ale bărbatului meu de atunci, pentru ca “a venit vremea”. În viziunea lui nu era 2 copii la o distanță de 3 ani, ca in viziunea mea, nu era o soție care se exprima și insistă pe ale ei, nu era o soție care își dorește o carieră, și care este dispusă pentru asta să lase copii pentru o perioadă cu bona. În viziunea lui, el, ca soț trebuia sa lucreze într-un program fix, să nu tindă spre culmi carieristice și seara sa vină acasă pentru a privi un film, să mănânce ceva și să se odihnească, iar o data pe an să meargă la mare.

Viziunea mea era complet diferită – în care ambii părinți reușesc să atingă anumite culmi, cînd cresc ambii profesional și își cresc copiii la egal, în care există susținere și ajutor reciproc. De fapt, pîna la o anumită perioadă, ele au coincis, mai dificil a fost când aspirațiile noastre au început sa difere cardinal. Și în acel moment lipsa de comunicare și-a pus amprenta…

Copiii mei deja sunt mari si dupa 7 ani pot zice, că cei ce cresc cu unul din părinți deseori sunt mai pregătiți pentru viață. Băieții mei sunt foarte independenți, și au grija reciproc unul de altul (chiar daca se mai cearta), eu nu am stat să fac teme cu ei, sau sa merg la școala ca sunt agresivi, dar am știut dintotdeauna cum le merge la școală. Copii care cresc alături de părinte/părinți calmi si fericiți nu au nevoie de a fi agresivi, ei învață din ceea ce văd, din experiența părinților săi. Și dacă eu sunt uneori și 12 ore la serviciu, chiar dacă mi-ar plăcea să fiu la 18 acasă, atunci ei văd efortul meu, și nu pot să nu depună efort pentru a nu învăța, și deseori eu sunt cea protejată de ei.

Eu m-am străduit să nu rup legătura cu celălalt părinte și bunei, sa nu-i vorbesc de rău și uneori să îi impun să meargă în vizită, recunosc că nu întotdeauna mi-a reușit, dar în continuare mă strădui. Le zic dintotdeauna, că ei tot sunt familia lor, că fratele lor vitreg este fratele lor, este parte a familiei lor. În viziunea mea, eu ca mamă sunt responsabilă ca ei să păstreze legătura dată, deoarece în ea este puterea lor pe viitor. Din experiența mea, din moment ce lași supărarea (da, supărarea este la ambii, nu trebuie să uităm) pe care o ai față de celălalt părinte, lucrurile se aranjează de la sine. Și din moment ce începi să fii recunoscătoare tatălui copiilor tăi că îi ai și te ajută cum știe el, totul devine simplu. Și mai știu un lucru, învățat, trebuie să știi să accepți ajutor, și nu e nevoie tot timpul să fii perfectă, și nu trebuie să te simți vinovată pentru faptul că crești singură un copil, și nu trebuie ca el sa devină centrul universului tău. Ei vin în viața noastră pentru perioade scurte, cît sunt dependenți de noi, apoi pleacă pe drumul lor. Cariera nu ține de vîrstă, ci de ceea ce îți propui. Și trebuie să acționezi după cum dictează inima, nimeni încă nu a dedus formula magică cum să crești copii ideali, fiecare cu soarta lui.

Și din ce îmi lipsește, cum a menționat cineva – opinia unui om matur, cu aceleași viziuni de sex opus. Unui bărbat, da nu purtător de pantaloni, cu care să discut, sa evaluez și să iau decizii. A unui bărbat care să îmi tempereze din grija uneori excesivă față de siguranța băieților. Care să știe ce să îmi zică când nu știu cum să procedez cu băieții.

Tot ași scrie și ași scrie… Citisem undeva că Dumnezeu îi dă femeii feciori pentru a învăța cum se iubește un bărbat, iar taților fiice pentru a învăța cum se iubește o femeie. Se pare ca eu am multe de învățat, dacă am 2 băieți, și zilnic învăț ceva. Si e frumos să ai copiii, poate că e cel mai frumos și misterios lucru. Iubiți-i și mândriți-vă cu ei!

 

Text: Anonim

 

Maraton

Nu m-am gandit niciodata, pana astazi, cum i-a fost tatalui meu in rol de parinte singur

Am ascultat discursul tau de la evenimentul “Mame singure” si mi-a atras atentia mentiunea despre mamele care-si cresc singure copiii pentru ca sotul munceste in afara tarii.

Mie mi-a amintit de fenomenul tatilor singuri de la sat, cu sotii peste hotare. Acest fenomen si-a lasat amprenta asupra vietii mele, de aceea as vrea sa povestesc un pic despre el.

In satul meu de bastina, probabil ca si in majoritatea localitatilor din Moldova, migratia spre Vest (Italia) a inceput la sfarsitul anilor ’90 – inceputul anilor 2000. Au emigrat femeile, deoarece era mult mai usor sa gaseasca un loc de munca si, probabil, se adaptau mult mai usor mediului. Mamele (inclusiv a mea) care au facut parte din primul val de migratie si-au lasat copiii in grija tatilor.

Cum a evoluat acest fenomen: majoritatea sotiilor au reusit, in timp, sa-si reintregeasca famila, chemandu-si sotii si copiii in Vest. Cealalta parte si-a luat doar copiii cu ele, parasind sotii violenti sau alcoolici.

Eu am crescut intr-o astfel de familie – tata acasa cu copiii, mama la munca peste hotare. O parte din copilarie si toata adolescenta mi-am petrecut-o fara mama. In familia noastra fiecare si-a trait propria drama: eu impreuna cu fratele – drama copiilor care cresc fara mama, eu – drama copilei fara o prezenta feminina langa ea, mama cu drama de a-si vedea copiii doar vara (cand are concediu) si tata cu drama de a-si creste copiii fara sotie.

M-am gandit mult la cat de greu mi-a fost mie fara mama, m-am gandit la cat de greu i-a fost mamei fara noi. Totusi, nu m-am gandit niciodata, pana astazi, cum i-a fost tatalui meu in rol de parinte singur.

Pana la plecarea mamei, rolurile erau impartite ca la sat: sotia are grija de casa, copii, mancare, curatenie, sotul are grija de cosit, morarit, cresterea animalelor etc. Odata cu emigrarea mamei, tata a preluat activitatile ei –  grija pentru scolarizarea si sanatatea copiilor, imbracamintea copiilor, intretinerea casei,  facut compoturi, copt paine, gatit zeama, placinte, etc. Astfel, eu nu-mi amintesc cu nostalgie de acel comun “zeama ca la mama acasa”, ci de “zeama ca la tata acasa”.

Nu stiu cum e sa fii crescuta de mama singura, dar stiu cum e sa fii crescuta de tata singur. Oare tatii trec prin aceleasi dificultati si discriminari?

Text: V.
Imagine: Eric Lafforgue

Maraton

…mai greu era să stai la masa de sărbători cu rudele, decât în fața clasei

Eu sunt copil de mamă singură. Și, lăsând la o parte faptul că o admir pentru faptul că a crescut doi copii minunați și ne-a oferit șansa de a trăi bine, de a crește mari, de a face universitate, it was fucking hard. Pentru că noi ca societate nu suntem gata să avem și alt tip de familie, da-n 90 să divorțezi era culmea. Pentru ea: ea a făcut față provocărilor financiare, a uitat între timp să viseze, și nu, ea nu a putut să fie și mamă și tată în același timp. Mai degrabă ea a fost un tată minunat, care a ne-a hranit incălțat, stimulat să creștem, ne-a dat încredere că putem depăși orice (ne-a învățat și cum să o facem). Ne-a invățat să iubim (condiționat, ce-i drept).

Pentru noi: pentru că ne-am simțit pe rând, sau împreună vinovați de nefericirea ei, pentru că a fost tare greu financiar, pentru că mai greu era să stai la masa de sărbători cu rudele, decât în fața clasei, pentru că într-un moment de slăbiciune, am negat tatăl, aparent destul de ușor în momentele de crize, el fiind anti-eroul istoriei noastre ani buni la rând. E suficient să spun că acum că am crescut, banii noștri pentru dezvoltarea personală sunt INVESTIȚI în ședințe la psiholog, cărți de EQ etc.

Și apoi am negat-o pe ea, pentru că eu nu vroiam să fiu nefericită ca ea, ca mătușile mele, care deși cu bărbat, erau de fapt singure. Și am făcut aceleași greșeli. Am călcat pe aceleași greble, am spars aceleași becuri.

Acum vreo 5 ani, eu cu mama, ne-am împrietenit. Ciudat, dar pentru prima dată în viața noastră am discutat despre greșeli, dragoste, acceptare, iertare, amanți, kilograme în plus, confort personal, limite.

Despre faptul că femeile și bărbații generației ei nu erau echipați pentru a face căsnicie, nu erau gata să-și asume greșelile făcute și responsabilitatea pentru consecințele de rigoare. Pentru că odată ce te-ai măritat cu un copil, iar tu abia dacă ești adolescentă, nu poți presupune că vei avea partener la casă. O poți crede, dar condiția dată are nume în manualul de psihiatrie.

Pe vremea aia era mai ușor să ai anti-eroi – probabil din această cauză au prins așa de bine melodramele rusești. Și la audiența pe care o are DOM 2, mă tem că nu s-au schimbat prea multe: copiii fac copii, bravada e sport național, „descurcatul” e deprinderea de viață pe care fiecare dintre noi o deține la superlativ.

Acum… Încercăm să nu judecăm. Încercăm să creștem, împreună, aparte. Încercăm să iubim necondiționat. Pe noi, pe noii membri ai familiei noastre, care sunt minunați. Noi suntem minunați. Încercăm să iertăm și să ne iertăm. Râdem de propriile greșeli și ni le asumăm mai ușor. Avem certuri fenomenale și împăcări scurte :))).

It took us long time to get here (vreo 30 de ani :)), we still have a long road ahead of us.

 

Text: Tatiana

Imagine: Boma Ya Lesongoi, Tanzania

Maraton

Mamă singură, mare scofală… cu o singură excepție

Convingerea mea este că fiecare duce atât cât poate duce și nu contează ce statut, culoare, viziuni și experiență ai.

Uite, de exemplu, eu sunt o mamă singură. Da, eu îmi intrețin copilul în mare parte din salariul meu (tatăl contribuie sporadic și simbolic). Da, pentru că am un copil mic, lucrez de acasă și uneori este infernal, mai ales, când trebuie să lucrezi contra cronometru. Da, pot să-mi permit o ieșire undeva fără copil mai rar și foarte din timp programat. Asta nu-i deloc vesel, cum îmi place mie…

În schimb, eu am un singur copil mic acasă. MIC. De acel mare am divorțat.

Când îmi amintesc că mă trezea dimineața să mă întrebe unde i-s chiloții și ciorapii (care mereu erau în același loc!!! ) și cum să-și asorteze hainele… Că mă uitam la ceas că trebuie să apară și aveam emoții că nu era ”lună” în casă, sau că iarăși n-o să-i placă mâncarea… Sau depresiile lui interminabile, când preocupările mele personale și universul meu trebuiau să fie lăsate baltă, pentru că, dragul de el, are nevoie acum de sprijinul tău cel mai mult, problemele lui au acum prioritate… Acum și pentru totdeauna… Nu mai vorbesc de abuzuri, alcool și toate celelalte minunății, pe care ”pielea” mea nu le cunoscuse până la căsnicie și nici nu știam mare treabă despre asta.

Acum, iată CE pot face, UNDE, CÂND și cum vreau:

Să mă culc, mănânc , ascult muzica preferată, să mă îmbrac!!!, spăl și fac curățenie, îmi așez copilul pe scăunelul bicicletei și ies la plimbare, fac sport, citesc. Luna aceasta vreau să fac ore de canto. Pentru mine…

Poate este o perioadă în care sund flămândă de propriul univers și nu văd la ce aș putea să renunț, ca să-mi fac timp și pentru un bărbat. Asta timpul va arăta…Dar acum, acestea îmi sunt limitele.

Vreau să revin, totuși, la ideea că statutul nostru nicidecum nu este un indicator al nivelului de mulțumire față de viață. Nu statutul… Cred ca o mamă singură poate fi mai fericită decât una căsătorită. Totul depinde de circumstanțe, toate istoriile sunt individuale. Cu același scucces, puteam fi căsătorită, dar să am un soț matur și să nu fac exemplificările de mai sus. Cu același succes, puteam să fiu dintr-o familie asigurată și să nu se pună problema timpului meu liber și siguranței materiale. Orice putea fi cu același succes…

La ghișeuri, în spital, la servici, oriunde în altă parte, nimănui nu-i pasă și nimeni nu mă discriminează.

Camon”… Eu nu simt asta nicăieri.

Sincer-sincer o să mai spun ceva…

DESPRE FOLOASE

Uneori, ca mamă singură, ai de câștigat pe seama acestui statut. Dar asta, dacă vrei tu…

Când era copilul foarte-foarte mic și încă nu puteam să lucrez, prietenii mi-au făcut un cadou de Crăciun, un plic cu o sumă foarte-foarte generoasă. Erau bani care ne trebuiau în acel moment mai mult ca oricând și ne-au salvat de un colaps pe care îl simțeam în fiecare zi cum se apropie, doar că nu știam ce formă va lua. Și prietenii au găsit cuvintele potrivite, ca să îi accept.

Altă dată, au venit câteva prietene cu mașina încărcată de la METRO – cu scutece, hăinuțe, mâncare (multă mâncare)…

AH, DAR CÂT DE UMILITĂ M-AM SIMȚIT….

Eu știu că multe mame singure se hrănesc binișor cu acest statut.

DOAR UN LUCRU NU-L POT DEPĂȘI ÎNCĂ

Unicul lucru specific unei mame singure și care mă întristează profund, este sentimentul de vină față de copilul meu.

Atunci când pe un teren de joacă apare un tată, iar copilul meu este unicul care îl observă, eu mă simt de cacao…

Când copilul meu este unicul care se apropie de acel bărbat și îi întinde fâsticit o jucărie și se tot învârte în jurul lui, eu mă simt foarte-foarte de cacao…

Când tatăl îi promite că mâine va veni în ospeție și copilul plânge a doua zi trăgând de clanța ușii, chemându-l printre lacrimi e răvășitor…

Când îl întâlneșe întâmplător în stradă, după 2 săptămâni de dispariție, iar tata peste 2 minute își ia rămas bun și copilul urlă disperat în urma lui ”taaaata- taaaata-taaatattaaa” , eu vreau să-l omor.

Și nu pot depăși supărarea pe care o simt atunci când mă port frumos cu el de dragul copilului, pentru că acesta este prețul vizitelor.

În rest… Nicio diferență…

P.S. Multumesc din suflet mamei mele, care și-a asumat o parte semnificativă din timpul necesar pentru creșterea copilui.

 

Text: Anonim

Imagine: © Michael Sheridan/Valea Omo, Ethiopia

Maraton

Pentru bărbați, mamele singure sunt o pradă ușoară

Eu nu am copii, dar am stat cu copilul prietenei mele. L-am dus la grădiniță, la doctor, am mers împreună la magazin și pe terenul de joacă. Acolo m-am împrietenit cu alte mămici.

 

”Вор вора видит издалека”, de asta mămicile singure foarte repede te primesc în cercul lor, te întreabă dacă ”s’ răspunde cu copilul” sau dacă plătește (pensia alimentară). Marea majoritate a poveștilor sunt asemănătoare. S-au luat din dragoste, prea tineri, ea a rămas gravidă, el nu-i mare amator de femei rotunde, care merg prea des la WC,  care nu pot să facă sex când el își dorește sau când  vrea ea  – el nu vrea, etc. Apare copilul, griji, plânsete, nopți nedormite, kilograme în plus, nervi, griji, plânsete. Băgatul picioarelor.

 

Pentru bărbați, mamele singure sunt o pradă ușoară, mulți dintre ei le consideră ”nefericite” și ”neîmplinite” că n-au cu cine face. Băieți abia trecuți de majorat se umflau în pene trecând pe lângă noi. Veneau să facă exerciții la bară la câțiva metri de noi. ”Uite cum le curg ochii!”, țin minte fraza. Nu știu de unde a luat puștiul că prezintă înteres pentru mine, probabil și-a imaginat că ar fi frumos dacă una dintre noi s-au agăta disperată de gâtul (și nu doar de gâtul) lui.

 

Am ieșit și la cafenea împreună cu bărbați și alte femei (mămici. Că femeia în primul rând e femeie, pe urmă mamă). Când făceam prezentările și ei auzeau că e singură, dar are copil, eu vedeam în ochii lor ceva de genul ”asta o să dea”. Poate că eu sunt paranoică sau poate că ei erau idioți. Cred totuși că erau idioți.

 

Desigur că mămicile (cele cu copii mici) miros a mâncare eructată și nu au timp să se îngrijească așa cum și-ar dori. Și poate că arată cam șterse și, privindu-le de la o parte, ți se pare că visează cu ochii deschiși la un prinț pe cal alb (sau la un puștan la bară). Doar că, de cele mai multe ori, ele visează la câteva ore de somn liniștit.

 

Text: Lola Majeure

Din viață

Da’ cum acolo la singuri cu iubirea?

Deci, mamele singure si relatiile cu barbatii in scop romantic. Da, ele exista. Si da, mamele singure nu pun cruce pe viata lor personala, desi uneori aceasta parte a vietii e ultimul lucru la care vrei sau ai putere se te gandesti.

Experienta mea, cu siguranta, nu este cea mai exemplara, dar, bazandu-ma pe ea, am ajuns sa fac niste concluzii la tema respectiva. Deci, aleatoriu:

  1. Faptul ca esti o mama singura nu reprezinta un minus in ochii barbatilor. Dimpotriva, deseori ei vad un plus in asta. De ce? Haideti sa-i intrebam pe ei.
  2. Copilul este un filtru de barbati tare bun. Sa nu va ganditi aici la scene din filme, unde copilul apare in timpul celor mai interesante scene si maturii sunt nevoiti sa inventeze scuze sau sa se inveleasca cu plapuma, covorul sau draperia, iar barbatul trebuie sa se gandeasca daca mai vrea sa treaca printr-o astfel de incercare. E vorba de cele mai banale situatii din viata unei mame singure, care nu sunt intelese, acceptate sau digerate de toti barbatii. Un exemplu ar fi serile in care copilul este si va ramane o prioritate (ma rog, cu exceptia unor ocazii speciale, stabilite din timp). Daca un barbat nu intelege de ce baita si culcatul unui copil sunt mai importante decat el si, mai mult, iti vocifereza aceste intrebari – larideri. Cu astfel de barbat departe n-ai sa ajungi.
  3. Un barbat poate fi foarte de treaba, dar numai in afara casei tale si departe de copilul tau. In astfel de situatii trebuie sa cantaresti bine ce vrei – un barbat la casa si un partener care sa te poata ajuta in cresterea copilului sau un tip cu care sa petreci vesel timpul, atunci cand iti permite programul. Deci, iarasi, ajungem la prioritati.
  4. Nu toate mamele singure vor „sa-si refaca viata”. Deseori discut la aceasta tema cu prietenele care isi cresc singure copiii. Parerile sunt impartite. Unele isi doresc o viata de familie. Altele nici nu vor sa auda. Din a doua categorie, de obicei, fac parte femeile care au fost deja intr-o casnicie sau cele care, fiind singure cu un copil, au un iubit care locuieste separat. Majoritatea isi doresc ca acest iubit sa-si continuie viata in propriul spatiu locativ. Motivele sunt si ele foarte practice si aproape de pamant – prezenta unui barbat este mai placuta in afara casei, cand nu trebuie sa te gandesti in fiecare zi ce sa gatesti pentru el, cand sa-ti faci timp sa-i calci camasile si sa-i asculti problemele de la serviciu. Poate suna cinic, dar asta e realitatea. Cand ai de intretinut o gospodarie si un copil, cand mai vrei sa-ti injghebi o cariera, cand nu esti indiferenta fata de evenimentele culturale si descoperirea destinatiilor noi, cand adori serile in care poti ramane singura cu un pahar de vin si ganduri existentiale, perspectiva unui barbat care necesita tot atata atentie, cat si copilul, nu-ti mai pare deloc una luminoasa. Si pentru ca aud deja din randurile din spate soapte de genul: „Dap’ barbatul singur poate sa gateasca, sa-si calce camasile, sa faca piata”, vreau sa va indispun – nu va amagiti. Daca n-o sa-i calcati camasile, o sa apara altceva. Nimeni inca nu a anulat al doilea job al femeii, neremunerat si fara concedii anuale platite – casa.
  5. Aveti grija cand un barbat, dupa doar 3 saptamani de intalniri, vrea sa va cunoasca copilul si incepe sa vorbeasca despre mutatul impreuna. Eu stiu, cand esti singura si ai responabilitatea cresterii unui copil, care cuprinde in ea totul, de la angajamentele materiale si financiare pana la cele emotionale, sunt zile cand vrei sa mai ai o pereche de umeri, care sa poata duce cu tine aceasta povara. Dar, stop, nu te grabi. Un barbat care insista prea mult, care nu se intreaba daca esti pregatita sa-l prezinti copilului, daca copilul il va accepta sau de cat timp va avea nevoie ca sa se simta in largul sau alaturi de el, este un barbat care nu a crescut suficient sau, mai grav, un potential abuzator.
  6. Nu exista reguli cand si cum trebuie sa prezinti un iubit copilului. Acest moment oricum vine. Iar daca nu vine, nu trebuie fortat. Sunt barbati care nu vor sa aiba treaba cu copilul tau, ei niciodata nu te vor intreba de el si, in genere, sa vor purta de parca ai fi o femeie fara niciun angajament. Acestia pentru mine tot sunt din categoria – larideri. Or, un copil e parte din tine, din viata ta, din felul tau de a fi. E imposibil sa te rupi din realitatea, din natura ta de mama. Chiar daca seara vei fi cu el intr-un local, la plimbare, in pat sau pe malul marii, ramai mama. Si cat de bine nu ti-ar fi, undeva, in adancuri, tot la copil te gandesti: „a mancat?”, „a dormit?”, „il mai doare burta?”. Un barbat matur, teafar, intergu va intelege asta si te va accepta cu tot acest bagaj de emotii si responsabilitati.
  7. Ce imi lispeste mie personal cel mai mult din viata cu un barbat? Discutiile. Vocea de barbat in casa. Straniu, dar anume asta si nu faptul ca in doi e mai usor. Nu sexul regulat si cu placere. Nu posibilitatea de a avea un partener de plimbari si iesiri. Nu. Cel mai multi imi lipsesc discutiile cu un matur de sex opus. Schimbul de idei. Povestile. Visurile impartasite. Planurile de viitor. Comune sau ale fiecarui in parte. Dezbaterile. Jocurile de cuvinte. Ironiile. Cinismul meu pus in practica si o pereche de urechi bune care sa poata gusta din el cu placere si o gura condusa de creier, care sa-mi arunce replici pe masura. Bataliile intelctuale. Asta imi lipseste cel mai mult. Si asta e cel mai greu de gasit.
  8. Si, sa nu uit. Aveti grija cu cine va legati. Mamele singure sunt o prada foarte buna si usoara pentru tot felul de barbati infantili, baieti ai mamei, genii nerecunoscuti, artisti nerealizati, care iaca-iaca vor lua Oscarul, Pulitezerul sau alt premiu important, narcisisti si dependenti de tot felul. Lipsa unui spate barbatesc, a unui umar pe care sa pui capul si sa oftezi adanc, iluzia ca un barbat la casa este mare dar de la Dumnezeu si ca in mainile tale orice bucata de lut se va transforma in aur curat, face ca multe mame singure sa-si ia in carca un parazit, pe care sa-l taraie cu dublu efort decat e nevoie sa-si creasca singura copilul. Cand cordul meu zvacneste a nebunie curata, creierul repede isi da o palma, in forma cuvintelor mamei:„Vrei sa cresti pe cineva? Ai un copil, creste-l”.
  9. Cuvantul meu de incheiere este scurt, clar si cuprinzator: un copil nu este un impediment pentru viata intima a mamei sale. Iubiti, dragi mamici si lasati-va iubite. (Dar aveti grija de cine si cum.)

 

Imagine: Pinterest

Maraton

Cand trebuie sa alegi intre copil si cariera

Sunt o solomama. M-am simtit asa de multe ori chiar fiind in casnicie. Asta a fost unul din motivele ca, intr-un final, sa devin solomama si pentru societate.

Intotdeauna mi-am dorit cariera, sa ma afirm, to make a difference… La un moment, am inteles ca salariul din privat asigura existenta, dar nu si dezvoltare. Am mers in public, stiam ca va si mai complicat decit era, dar salariul mizerabil era nimic pe linga orele interminabile peste program, week-endurile in birou orchestrate de catre o sefa, dar care nu avea copii. Si, pe linga toate, trebuia sa arat si sa manifest cit de fericita eram pentru ca ma gratia cu extraordinara ei atentie si invatam.

Intr-adevar, am invatat mult, pina am ajuns la un punct cind puteam sa aleg, sa prezint punctul de vedere, sa aleg uneori calea procesului… Dar s-ar fi putut mai uman, mai aproape de familie, asa consider acum.

Consider ca acum optiunile si posibilitatile pe care le am, le construiesc pe fundalul scolii de pina acum. Dar nu voi uita niciodata si nu voi putea sa ajung din urma timpul pierdut cu fiica mea, interminabilele telefoane la toti cunoscutii, cine iarasi poate sta cu fata mea. Si atunci mai aveam optiuni. Acum optiunile s-au ingustat mult, in plus, mai sunt coincidente cind, pur si simplu, cei de alaturi nu pot. Fata creste, poate ramine si singura, consecintele tot le culeg cu regularitate. La ce vom ajunge, nu stiu.

Acum tot e greu, alt serviciu, alta remunerare, alt nivel, dar trebuie sa fii disponibila 24/7, altfel lumea barbatilor alfa nu te vad. Nu e posibil sa ai probleme. Cu toate, in opinia lor, se poate de managerizat – de la bani pina la intelegeri, cum vrei, nu conteaza – scopul scuze mijloace. De parca, te poti clona, de parca, cu cumparaturi si cadouri poti ascunde absenta, de parca, altii te pot inlocui.

Pot, totul se poate, dar asta ne schimba pe noi, pe copii si, apoi, ma tem ca la un moment dat nu va mai fi cale de intoarcere. Si aici ajungem la punctul unde, teoretic, trebuie sa alegi ce e mai important: lucrul sau copilul. Desigur copilul. Dar ce daca vreau sa pastrez si serviciul asta si nu doar, dar sa avansez si mai mult?

 

Text: Anonim

Femei

Mama singura in campul (muncii) de lupta

Cand am rugat-o pe o amica, o femeie care isi creste singura copiii, sa scrie un text despre experienta ei de mama singura, mi-a spus ca nu este pregatita. Ca tot ce simte este furie si nu stie ce sa faca cu ea. In raspunsul ei au fost si cuvinte ca „inutilitate”, „neputinta”, „efort”, „agresiva”.

Acest articol l-as putea incheia aici, pentru ca am spus, practic, totul. Dar nu, ar fi prea simplu. Si as fi prea draguta cu cei care alimenteaza aceste sentimente de neputinta. Cu cei care nasc in noi furia si o mentin la foc mic.

Acestia sunt angajatorii.

Din experienta mea de mama singura, unul din lucurile pe care le-am invatat este ca poti sa fii cel mai destept om, sa conduci cea mai buna/inovativa/creativa companie/echipa, daca iti lipseste inteligenta emotionala sau, mai simplu, daca nu stii ce inseamna sa fii om, degeaba te crezi cineva. Or, cei mai josnici, mai inumani si mai lipsiti de compasiune au fost anume superiorii mei.

Am auzit de toate: de la „pneumonia copilului tau nu este motiv sa lipsesti”, desi aveam concediu de boala, dar eram nevoita sa vin serile sa muncesc, ore si zile pentru care asa si nu am fost platita; la „nimeni in orasul asta n-o sa te plateasca asa cum te platesc eu”, desi stiam, si eu si cel care vorbea, ca astea sunt nite minciuni grosolane si ca, desi eram a doua persoana in companie, ca importanta, eram platita ca si colegii mei, angajati de rand, dar gandul ca afara e iarna, am de platit chirie si caldura si nu pot acum sa-i trantesc in fata ca e un nemernic, ma paraliza; de la apeluri seara tarziu, cand eram, in sfarsit, cu copilul dupa o zi stresanta, in care auzeam urlete si insulte, din cauza ca cineva din echipa mea s-ar fi purtat urat cu amanta lui, a superiorului; la amenintari cu judecata pentru lucruri pe care nu le facusem niciodata. Si de fiecare data, oameni care incercau sa ma amageasca de bani sau, si mai banal, sa nu ma plateasca. Si da, unele salarii asa si nu au ajuns la mine. Si nu poti dovedi nimanui nimic, pentru ca o tara intreaga functioneaza dupa o contabilitate dubla.

Dar cel mai mult, in toti acesti ani, m-a durut ziua in care unul din cei vreo 5 sefi pe care i-am avut, nu mi-a dat cateva ore libere de ziua fetei mele. Si a stat copilul singur acasa. In ziua in care a implinit 9 ani.

„Fa-i ziua de nastere in alta zi. Duminica, de exemplu.”, mi-a spus el. M-am conformat. De ciuda, de neputinta. Am asteptat sa se incheie ziua de lucru, in care nu s-a intamplat absolut nimic si in care, practic, nu am facut nimic. Apoi am iesit si am sarbatorit.

Cel mai curios este ca toti acesti oameni se cred destepti, progresivi, emancipati. Au o reputatie buna, lumea ii felicita pentru succesele lor. Despre ei se vorbeste ca despre exemple de urmat. In realitate, insa, aceastia functioneaza dupa cea mai primitiva schema. Mai ales, barbatii-sefi. Nu o data m-am convins ca, daca superiorul tau stie ca esti o femeie cu barbat acasa, el isi va domoli excesul de zel si nu te va mai suna noaptea, nu iti va cere sa stai peste program, gratuit, nu te va mai injura sau nu va face glume de prost gust la sedinte, nu iti va spune cand sa serbezi ziua copilului etc. El, pur si simplu, nu va face nimic din toate astea. Pentru ca dincolo este un barbat. Adica un stapan al teritoriului.

Cand femeia este singura si mai are de crescut un copil, lucrurile se schimba. Si sefii, care sunt de cele mai dese ori, niste pradatori, miros de la o posta frica unei astfel de femei. Frica sa nu ramana fara job. Frica sa nu ramana fara un venit. Frica sa nu ajunga pe drumuri. Frica de foame. Da, foame.

„Exista o anumita „spuma” care se considera buna si desteapta si toleranta. Si care te trateaza, de fapt, la fel ca si soferul de microbuz care nu opreste pentru tine, ca esti cu doi copii, da platesti pentru unu… Fara sa-si dea seama, pentru ca a intrat in cutuma si in sange, pentru ca asa se face in societatea noastra.”, imi scrie amica mea.

Ce inseamna sa fi mama singura si sa vrei sa lucrezi? Inseamna sa nu fii promovata, deoarece „tu esti singura si ai nevoie de bani si inseamna ca va trebui sa-ti maresc salariul, o voi lua pe X, ea locuieste cu iubitul, el castiga foarte bine si ea nu are nevoie de bani”. Inseamna sa nu fii angajata, in genere, pentru ca „tu ai copii si ii porti peste tot dupa tine”. Inseamna sa nu fii trimisa in deplasari, deoarece esti singura si ai copil (o deplasare insemnan dezvoltare profesionala, contacte noi si chiar niste economii din diurne). Si asta se intampla „printre cei mai buni dintre noi”.

Trebuie sa ai tenacitate de bivol, rabdare de pradator si reactie de vipera, ca sa nu te lasi strivita…

Sunt oare cuvinte mai bune cu care sa inchei acest text? Amica mea a vorbit cu gura tuturor femeilor care trec prin acest calvar. Calvarul mamei singure care trebuie sa-si hraneasca familia. In rest, viata le pune pe toate la locul lor. Eu m-am convins de asta nu o data. Si, credeti-ma, viata bate filmul. In cele mai neasteptate momente. Si toti, toti, toti care au inchis usi celor care au avut cel mai mult nevoie sa le fie deschisa, platesc. Nu, nu vreau sa fiu rea, nici razbunatoare. E doar o constatare.

 

Imagine: Heifer International/Flickr