Browsing Tag

#solomama

Femei

De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi ramas?

Cand am devenit nevasta, credeam ca e pentru toata viata. Nici in cele mai negre vise nu imi aparea ca s-ar putea intr-o zi, intr-un an, in aceasta viata, sa raman fara sot. Cea mai mica aluzie la vreun accident care ne-ar putea separa era drama curata, iar despre faptul ca am putea sa ne despartim, din voia unuia sau de comun acord, era ceva de neconceput, de negandit.

Dar asta s-a intamplat. Destul de repede, vreau sa spun. Si, contrar ideilor pe care mi le facusem anterior, iesirea din acea relatie a fost poate cel mai curajos pas pe care l-am facut in viata mea de pana acum.

E greu sa pleci si sa-ti asumi cresterea unui copil? Da. E foarte greu. Dar daca o femeie ajunge sa faca acest pas, inseamna ca alta solutie nu mai era. Nimeni nu pleaca de buna voie dintr-un mediu in care se simte iubita si protejata. Nimeni.

Cand esti calma, odihnita, satula si realizata, profesional sau in cuplu, astfel de decizii ti se par o nebunie curata. Nu intelegi unde s-a pornit femeia ceea, cu un copil in carca (sau mai multi), de ce nu sta cuminte acolo unde este, ce nu-i ajunge, de ce il cauta pe dracu, de ce isi supune copiii la astfel de experiente traumatizante? Totul pare decupat dintr-o piesa suprarealista, in care nu mai intelegi unde e inceputul si de ce personajul principal e invelit in celofan, cand la magazin se vand haine. Adevarul, insa, e acolo unde nu suntem noi. Pentru ca e greu sa ajungi la adevarul femeii flamande de viata, de dragoste, de recunoastere, atunci tu le ai deja pe toate sau atunci cand nici nu ai nevoie de ele. Si nici nu poate sa-ti treaca prin cap ca pentru unele femei, hainele din magazin sunt partea suprarealista a vietii si nu celofanul in care sunt invelite ele.

In 8,5 ani, timp in care am fost mama singura 24/24, am trecut prin ce vrei – deznadejde, furie, suferinta, lipsa de bani, oboseala, lacrimi, durere, neputinta, umilinta, isterie. Dar nimic nu se compara cu tot ce am reusit sa construiesc in interiorul meu. Fiecare durere a fost o punte spre mine insami. Fiecare palma a fost o piatra in zidul cetatii mele. Fiecare clipa in care am fost discriminata sau umilita – o pagina in cartea vietii mele.

Nu stiu ce ar fi iesit din acest om care sunt eu azi, daca nu treceam prin aceasta experienta. Si nici nu vreau sa stiu. Istoria nu se incheie aici, dar ea trece deja la o alta epoca. Insa epoca in care am putut creste un pui de om cu aceste doua maini, acest suflet si acest cap, a facut si din mine om. Un alt om. De care azi nu mi-i rusine.

 

Text: Diana Guja

Imagine: Pinterest

Maraton

Cînd ți-i greu și nu știi cum mergi mai departe, te miști

Am început de cîteva ori să scriu despre schimbarea la capăt și de fiecare abandonam. Nu puteam să pun pe hîrtie ce înseamnă pentru mine schimbarea pînă la capăt. Eu pînă acum sunt în schimbare și, sinceră să fiu, nu știu unde este capătul.

Schimbarea mea a început cu 5 ani în urmă, într-un moment de cotitură, cînd am fost cumva forțată să iau o decizie ce mi-a schmbat viața și m-a schimbat și pe mine.

În schimbarea mea, sportul a avut un rol important. Nu aveam bani la acel moment să merg la sală și am început să alerg, seară de seară, pînă toamna tîrziu. Terenul sportiv al Universității de Sport, muzica în căști, asfintituri frumoase, 20 de cercuri, 30 de cercuri, flotări, coarda… Oboseam atît de mult, că nu mai aveam putere nici să gîndesc că-mi este frică de ziua de mîine, ce am să fac sau cum mă voi descurca. A fost lecția Numărul Unu a schimbării mele, cînd ți-i greu și nu știi cum mergi mai departe, te miști. Te miști pînă oboseala fizică alungă tot ce este de prisos în mintea ta.

O altă lectie a schimbării, impusă într-un fel, este aruncatul. Spun impusă, pentru că am schimbat 5 apartamente în 4 ani și de fiecare dată cînd împachetam lucrurile, îmi dădeam seama că sunt prea multe de care nu aveam nevoie și ori le dădeam cuiva, ori le aruncam. Eliberarea de lucruri inutile, care nu-ți mai sunt dragi sau au o încărcătură emoțională grea, dar încă le păstrezi a devenit o obișnuință pentru mine. Această eliberare am avut-o și în raport cu anumite persoane cărora le-am spus într-un moment anume că nu mai pot face parte din viața mea. Au fost decizii grele, după multe frămîntări sufletești, mai ales cînd de o persoană te leagă ani buni trăiți împreună sau amintiri din copilărie și au fost și decizii categorice, rapide, după care m-am simțit liberă și liniștită. Și obiceiul de a scăpa, de a te elibera de lucruri, relații, deprinderi, m- a ajutat să înțeleg că eu îmi stabilesc limitele și ceea ce părea inadmisibil și de neconceput de mintea ta ieri, era doar frica sau modul de viață impus de altcineva.

Lecția pe care care în continuare o învăț este încrederea și responsabilitatea. Încrederea în mine, că am să reușesc, că sunt bună, că pot, nu contează ce – un serviciu nou, un discurs public, un examen. Este greu să capeți încredere în tine, atunci cînd ți s-a spus că trebuie să fii modestă, că nu ești bună, că trebuie să rabzi. Și această încredere am căpătat-o, înțelegînd că este firesc și să greșești, dar și prin responsabilitate.

Eu mă schimb în continuare. Îmi scriu pe tablă cîte kilograme vreau să arunc, cîte cărți să citesc, cum trebuie să mă port, la care nivel al englezei trebuie să ajung, cînd…

Dar probabil cea mai importantă lecție a schimbării mele este că viața este foarte scurtă. Am înțeles aceasta brusc, cînd un om foarte drag a plecat din viața mea. Și mai aveam atîtea întrebări și atîtea să-i spun… Atunci am început să învăț să mă bucur de lucruri mici, să nu irosesc timpul pe oameni mărunți și lucruri inutile. Acest om drag avea obiceiul să-mi spună ”Prin viață nu poți să treci pur și simpu, da’ trebuie să schimbi și să leși ceva în urma ta”.

Text: Veronica Teleuca

 

Maraton

Mămica mea, singură

Mama nu m-a nascut din flori, din greseala, din necunostinta de cauza. Sunt si am fost un copil dorit, planificat, asteptat. Am fost mereu crescuta cu aceasta replica, cu acest sentiment de a avea importanta.

Mama s-a indragostit, s-a casatorit, m-a facut pe mine. Tata nu lucra. Tata bea si o batea pe mama. Eu auzeam tipete, plesnituri si cum curgeau lacrimile pe fata mamei, alaturi de siroaie de singe. Eu le auzeam si toata scara. Pana la un moment. Pana in momentul in care mama a ajuns pe patul de operatie si si-a mai pierdut din putina vedere pe care o avea. Cred ca atunci a inteles ca asa nu se poate si a plecat. De fapt nu, l-a alungat. Pentru ca mama avea apartamentul sau, iar tata nu avea nici macar un lucru stabil. La 2 ani de la nasterea mea, mama a ramas singura cu mine in brate. Eu am mers atunci la gradinita, iar ea la lucru.

Eu nu am simtit lipsa tatalui meu. Eu nu am fost discriminata la gradinita, la scoala, in curte. Pur si simplu, pana astazi nu ma simt in largul meu cand vorbesc la telefon cu tata. Ma gandesc ce sa raspund la intrebarile existentiale pe care o sa ni le adresam: ce fac? cum cu sanatatea? cu ce note termin anul scolar? Si mereu ma gandesc ce sa spun cand el mi se va plange ca nu are bani, nu are de lucru si mereu il doare cate ceva. Cateodata ma intreaba daca nu ma marit, dar eu nu ma grabesc sa ma marit. Eu nu visez sa am „ce trebuie sa aiba o fata la varsta mea”. Eu am 22 de ani, acum trebuie sa ma pregatesc de apararea tezei de licenta, termin universitatea cu 10, de sanatate nu ma plang. Tata traieste cu alta femeie de multi ani, poate chiar de 20. O femeie care are tupeul sa imi scrie mesaje pe telefon: Azi e ziua tatalui tau. Suna-l si felicita-l.

Stiu ca mama a fost discriminata de multe ori, dar eu asta nu am vazut niciodata. Eu nu am fost discriminata. Numai o data, de fapt. Cand eram la liceu (la unul dintre cele mai bune licee din Chisinau), diriginta mi-a anuntat toti colegii ca eu nu am platit cateva sute de lei pentru un casetofon pentru lectiile de engleza. 5 ani de liceu cu aceeasi diriginte. Casetofonul nu a fost procurat, chiar daca toti au platit, inafara de mine. Mama nu a avut, de foarte multe ori, de unde sa dea cateva sute de lei. Si anunta asta, foarte diplomat si recurgand la empatia mai multor femei – directoare de scoli, contabile, educatoare, directoare de colegii. Femei cu familii mari, cu barbati acasa, cu copii si cu nepoti. Femei care mereu au inteles-o, inafara de diriginta mea de liceu.

Odata, la acelasi liceu, prin clasa a 6, niste baieti din paralela radeau de mine. Nu tin minte de ce, cum, pentru ce, dar presimt ca in modul cel mai autentic copiilor – foarte dur si agresiv. Atunci mama mi-a chemat verisorul la scoala pentru a-mi lua apararea. De atunci, nimeni nu a mai ras de mine.

Intamplarea aceasta mereu ma face sa ma gandesc la cat de importanti sunt oamenii din jurul tau. Fie aceasta sora mamei, care mereu o indruma, fie acestea verisoarele copilului, dupa care se pot purta haine, fie acesta verisorul mai mare, care le poate arata colegilor ca pentru fata asta are cine veni la scoala. Am inteles ca este foarte important sa pretuiesti contactul uman cu oamenii care-ti vor binele si e foarte important sa tai orice legatura cu oamenii care te distrug, moral si fizic.

Cea mai frumoasa amintire alaturi de mama? Ca ma ducea aproape in fiecare vara la mare. Desigur, atunci era mai usor sa primesti foi de odihna, dar oricum, era destul de greu sa faci un asa efort fizic si financiar – o mama singura, bugetara, cu grad de invaliditate, sa-si duca copilul la mare.

Si inca un lucru am inteles pe parcursul anilor, ca un copil caruia i se va spune mereu ca a fost dorit, planificat si asteptat cu drag, va creste cu gandul ca este important. Chiar daca pentru o singura persoana.

Text: Anonim

Maraton

De la mama la fiica

A adormit. Ma uit la ea, atat de senina, atat de departe in visele ei de copila nevinovata. In sfarsit a adormit, dupa inca o seara de imbratisari amestecate brusc cu dorinte exagerate (din punctul meu de vedere), cu lacrimi aparute intr-o fractiune de secunda si cu “mami, te iubesc!” dupa intrebarea “cum ma simt eu cand te porti asa?”.

Stiu ca ma iubeste. Imi arata prin felul de a ma privi, prin felul in care imi cauta mana cand mergem pe strada, prin felul in care ma face sa rad. Ma iubeste mereu, chiar si atunci cand incearca sa vada unde ii sunt limitele. Caci doar nu face asta oricui, ci doar celor mai dragi suflete. Asa suntem toti, suntem autentici, doar cu cei pe care ii iubim cel mai mult.

Stiu ca este o perioada care o va modela, iar rezultatul in cea mai mare parte depinde de mine – mama ei. Cu mine sta cea mai mare parte din vreme. Prin ochii mei cunoaste lumea. Prin ochii mei ajunge sa se cunoasca. La mine vine cand ii e bine sau cand ii e rau. Mie imi zice temerile pe care le are si de la mine asteapta sa auda ca totul va fi bine. Si ii spun ca totul va fi bine, pentru ca asa va fi. Daca va fi greu, va deveni mai puternica. Daca va fi usor, va zambi mai mult. Oricum, va zambi. Va fi bine.

Ma uit la ea si inteleg ca imi doresc sa fie fericita, sa fie respectata, sa fie sincer iubita. Inteleg ca ma rog la Fecioara Maria sa-i dea oameni buni in cale, care sa o indrume bine si sa-i aminteasca de faptul ca ea va reusi tot ce isi va dori sa obtina. Ea s-a nascut sa fie fericita si sa imparta fericire. Ea deja imparte fericire. De 7 ani o face si inca atat de bine!

Doamne, Dumnezeul meu, cata fericire! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, multumesc pentru binecuvantarea de a fi mama!

Imi doresc sa inteleaga ca merita respectata, ca are dreptul sa spuna ce o face sa zambeasca si ce o face sa se intristeze, ca poate refuza sa asculte vorbe reci, seci, gri si ca e bine sa multumeasca pentru vorbele senine.

Cineva i-a zis ca ea nu stie sa cante, ca deseneaza urat. Astepta un sfat…cred. Cu durere in suflet iam zis ca acel cineva nu are dreptate si data viitoare sa-i raspunda: “Este doar parerea ta si nu sunt de acord cu ea!”. Trebuia sa creada ca ea e frumoasa la suflet, la chip si tot ceea ce creeaza poate fi doar frumos. Din ce in ce mai frumos. Nicicand altfel.

Copiii invata din exemplele parintilor. Si ea invata de la mine. Nu din vorbele mele, ci din faptele mele.

Acum, la fel ca si mai inainte, stiu ca daca vreau ca ea sa vrea, eu sunt obligata sa vreau. Daca vreau ca ea sa aiba, eu sunt obligata sa am. Daca vreau ca ea sa stie cum se simte fericirea, eu sunt obligata sa fiu fericita. Daca vreau ca ea sa creada in puterea ei launtrica, eu sunt obligata sa cred in puterea mea launtrica.

Daca eu voi fi respectata si iubita pentru cine sunt si ea va fi respectata si iubita pentru cine este si va fi. De ce? Pentru ca va invata de la mine cum se face.

Altfel cum? Doar e fiica mea. Daca nu invata de la mine, de la cine sa invete?

Doamne, Dumnezeul meu, iti multumesc pentru tot ceea ce sunt! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, iti multumesc ca sunt mama!

Text: Anonim

Maraton

…copilul ii pune lacat viitorului stralucit care il asteapta

Fac si eu parte din ”aceasta categorie ”de femeii care a facut ”copilul in flori” . Exact asa vorbesc vecinii, fostele colege gospodine, asezate cu barbati si copii ”facuti din dragoste ”.

Cind am ramas insarcinata, barbatul vietii mele a luat-o la sanatoasa, a zis ca copilul ii pune lacat viitorului stralucit care il asteapta. Au trecut 7 ani de cind sint singura, copilul merge la scoala si este aratat cu degetul ca nu are tata. Altii ne privesc cu compatimire. Altii cu un zimbet sarcastic ma intreaba ”mai vine tat-su sa il vada ”?

Si nu as spune ca asta ma doare. Nu privirile si nici intrebarile. Dar atitudinea fata de mamele singure. Sau mai mult fata de copii. Ei sufera mai mult decit noi. Ei sint nevinovati.

 

Text: Anonim

Imagine: © Victor Engelbert/Mama si copil din Dankil, Nord Estul Etiopiei.

Social

Tara mamelor singure

Moldova, tara mamelor singure.

Sa ai copil in Moldova e greu. Sa fii femeie si sa cresti singura un copil in Moldova, e dublu greu. Sau triplu. Si nici nu stiu care dificultati sunt mai mari si necesita mai multa tarie ca sa le poti trece – cele ce tin de zero infrastructura pentru copii, lipsa ajutorului din partea statului sau discriminarea careia esti supusa, practic, zi de zi.

Aceste mici bucurii ale maternitatii solo* pornesc de la banala atitudine de superioritate pe care o arboreaza altii fata de tine (altii, cum ar fi femeile cu parteneri sau barbatii), incepand cu prietenii de familie, colegii, amicii, vecinii, parintii colegilor copilului si terminand cu personalul medical, care inteleg destul de rapid ca esti singura si nu-i nici zare de barbat care s-o faca pe macho, pentru ca ei sa se miste mai repede sau sa aiba o atitudine respectuoasa. Asta e un soi de joc in societatea noastra – vii la spital, stai la usa medicului si, daca nu este niciun barbat langa tine, care sa se umfle in pene si sa ameninte la stanga si dreapta ca amus se lamureste, esti pusa sa astepti mai mult decat este normal. Pentru ca tu esti cea cu defect. Si exemplele pot urma.

Mamele singure la noi sunt in aceeasi situatie ca si persoanele cu necesitati speciale. Se presupune ca ele exista, ba chiar se cunoaste ca ele exista, dar nimeni nu le-a vazut. Mai mult, daca iti vine in cap sa spui ca acestea sunt discriminate, poti sa te trezesti cu o armata de oameni, care le stiu pe toate, si care vor depune eforturi considerabile sa te convinga ca nu exista o astfel de problema. Ca e pura inventie. Ca nimeni nu e discriminat. Dar cine le discrimineaza pe mamele singure? Nimeni. Ele singure o fac. Le-a interzis cineva ceva? Nu. Atunci care e problema?

Acest subiect este atat de vast, atat de neexplorat, nici azi si nici in trecut, ca imi vine greu sa gasesc un punct de la care sa pornesc. Deci, voi porni de la experienta mea, iar pe voi va invit sa va impartasiti povestile materniatii solo prin care ati trecut, treceti sau pe care ati vazut-o fiind copii. Si inca ceva, daca exista cineva din cititori care a cercetat aceasta tema, chiar si nefiind in situatia data, este invitat/a sa isi impartaseasca gandurile si cunostintele.

Intr-un ceas bun!

 

*sub umbrela mamelor singure adun mamele care au nascut in afara unui cuplu, pe cele care au divortat si isi cresc singure copilul/copiii, femeile care au ramas fara partener, in urma decesului acestuia, deci orice mama care nu este intr-o relatie de durata si isi creste singura copilul/copiii.

 

Imagine: Mario Gerth/ Samburu, Kenya.

o zi din viata unei mame singure
Din viață

O zi ordinară din viața unei mame. Singure sau nu

De ieri dimineața în capul meu a sunat un clopoțel. Ceva nu merge.

Când am deschis ușa băii, m-a izbit în fața un frig, ca din stepele Mongoliei. Între geamul de termopan și zid, e o crăpătură că pot ascunde bilețele, ca într-o deschizătură magică în lumea de dincolo.

Terciul pentru Ilinca a ieșit rar, deși pusesem proporțiile obișnuite. Apoi, urmând ritualul de ani de zile, m-am apropiat de pat, m-am așezat, am mângaiat-o pe față, i-am sărutat fruntea și i-am șoptit că e timpul să se scoale. Ceainicul fierbea.

Ilinca fosăia sub plapumă. O apucase iar durerile de stomac. Durerile care mă chinuise și pe mine ani de zile, din primul an de școală. Acum mi-au trecut. Aș putea mânca și o bucată de carne de cal de anțărț și nici n-aș clipi.

Știți și voi, starea ceea de neputință, când copilul e bolnav. Când încerci să afli care e limita între durerea pe care o simte cu adevărat și cea pe care și-o impune să o simtă, pentru a fi protejat. Pentru a fi crezut. Pentru a nu fi trimis la școală, când e atât de vulnerabil. S-a îmbrăcat. A mâncat câteva linguri de terci. Afară picura. Mi-am amintit că am un covor care spânzura pe bara balconului. Noroc că nu am vecini dedesubt.

Am ieșit în stradă. Ne-am împletucit picioarele până la stație. Știam că o dezamăgeam. Că i-ar fi plăcut să luăm taxiul. Că durerile de stomac o fac irascibilă și pretențioasă. Și cum să te simți om într-un troleibuz matinal?

Am coborât la stația bunicăi. Am trecut pe la magazinul de pâine pentru o chiflă cu stafide pentru cafeaua de la birou. Magazinul era închis. Anume atunci închis, când ei de obicei deschid la 8. Era 8.10. Am lăsat-o pe Ilinca la mama. Ea a băgat-o repede în așternut. A înfofolit-o. I-a făcut masaj la burtă.

Nu am așteptat să văd dacă are efect. Alergam deja la stația de maxi-taxi. Și da… Nu era niciun maxi-taxi în stație. În schimb, erau oameni. Mulți oameni. Care așteptau și ei mașina magică care îi va duce la birouri, la piață, la policlinică. Eu nu puteam să aștept.

Am înjurat în gând. Purtam o fustă îngustă. Încălțasem tocuri. Pentru ca trebuia să fac, pe glod, 15 minute de mers pe jos! În deal.

Mi-am zis că e o zi de rahat. Că nu m-am încălțat potrivit. Că machiajul meu arăta ridicol, acum, când urc acest deal afurisit, cu gropi, câini vagabonzi și șantiere. Că fusta mea strâmtă a fost o decizie de gaină. Că putea să mă fi gândit înainte de a ieși din casă. Că vânzătoarea de la magazinul de pâine este o nesimțită. Că ar fi putut deschide magazinul la timp. Că eu am dreptul la chifluța mea cu stafide. Că Dorinel trebuia demult să anuleze microbuzele și să dea oamenilor transport normal.

Că de ce m-am născut, până la urma urmei? De ceeeee?

Apoi a fost un clic în cap. Și la mine a ajuns cât e, totuși, de fain să ai pentru ce ieși din casă.

Cât e de fain să ai pentru ce ieși din casă!

Chiar dacă pe ploaie. Chiar dacă pe glod. Chiar dacă pentru a duce un copil bolnav la bunica lui! Înseamnă că este un copil. Care e viu. Și o bunică. Vie. Înseamnă că ai unde să mergi. Și dacă te grăbești, înseamnă că cineva te așteaptă! Fie că te așteaptă șeful. Sau subalternii. Sau oamenii care iți fac reparație în casă. Dar, totuși… Cineva te așteaptă. Și în toate cazurile în care cineva te așteaptă, înseamnă că tu poți oferi ceva. Orice. Chiar și un fund la bătaie. Chiar dacă ai de urcat un deal. Pe glod. Cu maidanezi. Înseamnă că ai cu ce-l urca. Două picioare care vor rezista 15 minute de efort. Tu ai picioare. Chiar dacă dealul va fi urcat în pantofi cu tocuri! O perecehe de pantofi de 6 ani! O pereche de pantofi care ține 6 ani, este o pereche de pantofi fantastică. Și fustă strâmtă. O fustă strâmtă și o pereche de patofi pe tocuri! Arăți de milioane!

Ce pot să-mi mai doresc, când am un copil pe care îl pot duce la mama, când am un loc spre care să mă grăbesc, când am bani să-mi iau o cafea, când simt pe picioare pantofi buni, iar pe fund o fustă elegantă? Când am unde reveni seara? Când am pe cine suna? Ce altceva pot să mai vreau într-o oarecare zi de septembrie? Nimic extraordinar. Și cât de mare n-ar fi crăpătura din peretele băii, cât vânt n-ar intra în casă, câte dealuri n-aș urca pe tocuri, câte chifle n-aș găsi, câte zile n-aș ține de mână un copil bolnav, câte discuții contradictorii n-aș avea cu mama.

Eu am cu ce. Și am pentru ce.

Tot ce contează în viață încape într-un drum de dimineață.

Fiti fericite.

Totul merge. Clopoțelul a sunat a viață.

***

Alte texte despre mamele singure, puteti gasi la rubrica „Maraton”.