Browsing Tag

tanti Nastea

Maraton

Vrei să demonstrezi că ești cel mai bun? Bun venit în club!

  1. Dacă ar fi să aleg între o relație amoroasă sau un serviciu interesant, cu siguranță voi alege ultima variantă. De ce? Pentru că munca este acea resursă care mă hrănește, la propriu. Un soț sau un amant bogat, părinți înstăriți sau unchiul și tanti din Noua Zeelandă, chiar dacă îți vor jura iubire veșnică, într-un moment pot pur și simplu să moară. Fără a te anunța din timp și fără a te include în testament. Și atunci te trezești cu un stomac plin de fluturi de la toată dragostea cărei te-ai dedicat sută la sută, un stomac plin, dar gol… absolut gol. Îmi plac fluturii, dar îmi place și bucata de pâine, iar dacă pe pâine mai ung și un strat de unt cu icre roșii, sunt un om fericit. În plus, munca îmi aduce acea imensă satisfacție – de altfel ca intensitate comparabilă cu un orgasm – de la sentimentul că: ”Am făcut-o și pe asta!”. Cu alte cuvinte, munca îmi hrănește nu numai stomacul, ci și propriul ”Eu”. Personal, îmi ador meseria, mi-am urmat vocația și am mulțumit soartei ori de câte ori am reușit să-mi lărgesc orizonturile. Și ca să închei cu prima chestiune din agendă, voi spune că lucrul mereu poate lecui o inimă spartă, dar o inimă plină de fluturi nu va sătura un stomac gol.

 

  1. Dacă e să aleg între serviciu și mine, răspunsul este evident. Nici un salariu, nici un prestigiu și nici un fel de extra bonusuri nu mă vor motiva să rămân la un serviciu care îmi consumă cea mai de preț resursă pe care o poate avea omul – timpul. O resursă, cu regret, epuizabilă și ireversibilă. În momentul în care nu-mi rămâne timp pentru mine însămi, pentru propriile reflecții, dorințe și necesități, e timpul să-mi schimb serviciul. Nu de alta, dar pentru patroni nu există oameni de înlocuit, iar pe mine pentru mine nu mă înlocuiește nimeni.

 

  1. ”Eu să ard? Niciodată!”, deseori am auzit această replică și deseori am spus-o singură. Haideți să vă dezvălui un secret: caii extenuați sunt uciși. Cu alte cuvinte, oricât de puternic ar fi motorul, dacă mașina nu are benzină, va ceda și nu contează cât de mult apăsați pe accelerator. Nu vă ajută nici psihologul, nici neurologul și nici drogul.

 

Care sunt semnele că vă ardeți? Vă răspunde omul care a trecut prin asta de câteva ori (și care în ruptul capului nu vrea să repete experiența):

 

  • Începeți a tresări la fiecare notificare pe Facebook sau apel la telefon.
  • Vă irită orice e-mail.
  • Prima reacție la sarcinile primite este că toți șefii sunt idioți.
  • Colegii de birou sunt mai mult decât anoști.
  • ”Cine naiba a venit cu propunerea asta?”, vă revoltați la ședințe.
  • ”Of, Doamne, iar la lucru…” – cu acest gând sumbru vă treziți și cu el adormiți.
  • ”Da duceți-vă toți la mama dracului” – asta e fraza care vă stă pe limbă de ceva timp sau pe care o scrieți (in)discret, luni dimineața pe pagina de profil.

 

Și lista poate continua. Credeți că de vină sunt angajatorii? Ha! Vreți o întrebare din seria: ”avocatul diavolului”? Vedeți punctul 4.

 

  1. A demonstra că sunt cel mai bun sau pur și simplu a fi bun? Nu e nevoie să-mi răspundeți. Citiți cele ce urmează.
  • ”Stai că acuș îți arăt eu who is who. Acuș îți vin de hac”.
  • ”Știu precis că imposibilul este posibil”.
  • ”Numai să nu se gândească că nu pot. Eu toate celea pot”.
  • ”Eu vreau și asta, și asta, și asta, și asta, și asta, și…asta să fac”.
  • ”Ce? Eu să nu știu?”
  • ”Care pauză de masă? Care somn?”
  • ”N-am timp de prostiile astea. Am dead-line-uri de îndeplinit.”
  • ”Febră? Durere? Va trece și singură”.
  • ”Of, Doamne, de ce să mă apuc?”

 

V-ați regăsit măcar într-un singur punct? Da? Atunci, bun venit în clubul becurilor arse. Bunica, femeie foarte înțeleaptă, toată viața m-a învățat: ”Nu demonstra nimănui că ești cea mai bună. Fii bună. În tot ce faci: la timpul tău și la posibilitățile tale. Oamenii nu-s proști. Vor decide singuri ce și cum”.

 

  1. Și pe final momentul adevărului: rușii au o vorbă, destul de buruienoasă, pe care îmi voi permite îndrăzneala s-o traduc mot a mot: ”Dacă lucrul vă încurcă să vă futeți, atunci e timpul să lăsați lucrul”. Versiunea mea e inversă: ”Dacă futaiul vă încurcă să lucrați, nu încetați să lucrați. Lucrați ca să aveți ce fute, nu să fiți futut, în primul rând de voi înșivă”.

P. S. Și totuși nu mă pot abține de la un mesaj special pentru mai marii – pop-corn(m)-ul ars nu e nici gustos, nici sănătos. Punct.

 

Text: tanti Nastea

Foto: Sebastian Abbruzzese

Maraton

Marea schimbare sau mărturisirile unei Anna Karenina supraviețuite

Acum patru ani, exact pe vremea asta am venit cam pe la răsăritul soarelui acasă. Copiii dormeau.  Am intrat la bucătărie unde mă aștepta soțul, întrebându-se toată noaptea pe unde-i umblă consoarta. M-am așezat în fața lui. Mi-am turnat o dușcă, pe care am dat-o peste cap fără a clipi, după care ne-am privit lung în ochii unui altuia. Tăcerea a fost spintecată de două propoziții:

 

-Acum deja precis s-a terminat totul între noi. M-am îndrăgostit de altcineva.

M-a privit o vreme, după care a ieșit din cameră, aruncându-mi peste umăr:

-Mi-ai mai spus despre divorț și nu o dată. O să-ți treacă.

-Nu, nu-mi va trece. De data asta e serios, e unic.

 

Peste câteva zile fugeam desculță printr-o ploaie torențială, de nu vedeai nimic la un metru distanță și asta ca să ajung la balconașul meu ”magic” de pe strada Florilor, balcon, unde, cum avea să mă exprim ulterior, am primit un ”glonte de control în cap” și care pentru următorii trei ani a devenit cuibul meu pentru ceea ce am numit ”marea schimbare”.

 

În primul rând am slăbit cu 20 de kilograme și nu regretam niciun bănuț pentru înflorirea feminității mele. Cu banii ceea puteam să-mi cumpăr pe atunci o mașină, eu însă aveam lenjerie nouă, fuste, rochii, bluze, manichiură, pedichiură, coafură și devenisem de-a dreptul sexy.

 

Mergeam la tot felul de evenimente: concerte, spectacole, recitaluri, festivaluri… Sex, drugs and rock’n’roll: altfel nu am cum descrie ultimii ani, poate mai puțin droguri, dar after-party cu mult tutun și whiskey, cu discuții filosofice și/sau umoristice până dimineața, cu dansuri și, pe alocuri, chiar dezlănțuiri, cu siguranță au fost. Au fost și călătorii de neuitat și mulți oameni, noi oameni: interesanți, neordinari, diferiți de cei cu care am comunicat până atunci.

 

Aveam și un job nou, cu statut de manager, cu salariu pe măsură și plin de provocări căror le făceam față cu plăcere. Un job care îmi aducea acea indescriptibilă senzație de I did it, punând pe roate proiecte de la zero, iar munca în echipă făcându-mă să-l fredonez ades pe Freddie cu al lui irepetabil ”We are the champions”.

 

A fost și multă psihoterapie, traininguri pe autodezvoltare și cărți de autocunoaștere, multe cărți… citite, rugumate, trecute lent – pagină cu pagină, literă cu literă – prin conștiința mea. Ajunsesem într-un moment când psihologii îmi spuneau mai în glumă, mai în serios că le vine greu să lucreze cu mine, pentru că nu mai știau cine pe cine vindecă (dacă se vindecă)… Și toate astea pentru a mă dezbăiera de durerea și obidele acumulate în copilărie și mai ales în timpul căsniciei mele de aproape 10 ani.

 

În timp ce eu urcam spre stele, soțul meu se ducea la fund și, cu mâna pe inimă, nu-mi părea rău. Am primit unul de la altul destule lovituri ca să-mi rezerv acest drept. Și totuși, în pofida la toate relele, mereu mi-am dorit să păstrăm relații cel puțin civilizate, de dragul copiilor, pentru că orice s-ar întâmpla între doi părinți, asupra copiilor nu trebuie să se răsfrângă niciun gram de vină, niciun gram de răutate.

 

Cel mai mult, însă îmi doream să construiesc o relație sănătoasă cu EL, bărbatul pe care îl dezmierdam ”el comandante”. La câte poezii i-am scris, aș publica o carte. Cu dânsul am descoperit cele mai ascunse colțișoare ale sufletului, am realizat cele mai irealizabile fantezii, am făcut lucruri pe care niciodată nu credeam că le voi face, am conștientizat ceea ce am pierdut și mi-a lipsit cel mai mult în căsnicia mea mea ”ratată” (n. r. scriu în ghilimele pentru că oficial așa și nu divorțasem) – eram Bonnie and Clide în tot sensul cuvântului. Aveam lumea noastră, trăită la balconul nostru, unde foarte simbolic, apropo, și-au făcut cuib doi porumbei.

 

Nu mă oprea nimic – nici diferența de vârstă (în favoarea mea), nici diferența de statut, nici diferența financiară, nici gura lumii… lume care era pornită rău de tot contra noastră. Cu părinții practic nu am vorbit în toți acești ani, am exclus și o bună parte din prieteni… Să nu mai zic de tot ”tam tararamul” de partea cealaltă a baricadei. Pentru noi însă, conta doar acea cămăruță a noastră, acea rețetă a fericirii pe care am inventat-o, acele ”zile fără mâncărimi”, cum le numea el, unde lăsam întregul univers după fereastră.

 

***

Totul s-a terminat banal de simplu… Imprevizibil de urât pentru mine și foarte previzibil pentru alții: o prezență feminină nelalocul ei (ca să nu zic mai mult), un sms dubios la un miez de noapte, certuri și scandaluri cu zeci de zoi turnate în capul meu, cioburi de sticlă, întrerupătoare stricate, fotografii rupte în bucățele, pereți pustiiți și inima mea făcută țăndări pe podea. Punctul culminant a fost prima noapte de decembrie 2015, când m-am trezit în sala de reanimare, după o operație oncologică serioasă, când nu știam ce mă doare mai tare – corpul, pe care nu-l lua nici morfina, sau sufletul sfâșiat de trădare…

 

Între mine și Anna Karenina a fost exact un pas, la prorpiu. Diferența este că eu nu i-am făcut plăcerea iubitului meu conte Vronski (citește: ”el comandante”) de a-l face. Am supraviețuit și uneori mă gândesc că nu știu cui din noi două îi este mai ușor, dar cel puțin eu trăiesc și am bucuria de a-mi crește copiii mai departe.

 

Știți cine m-a salvat? Cine m-a adunat cu măturicea de pe podea, lipindu-mi inima la loc ciob cu ciob, bucățică cu bucățică? Tocmai cel pe care l-am părăsit cu patru ani în urmă, cel pe care l-am huiduit pe alocuri, cel de care am dorit cu orice preț să mă dezleg…

 

În acea noapte de decembrie o parte din mine a murit pentru totdeauna, dar tot atunci am înțeles că moartea de fapt nu e nimic altceva decât un început. M-am întors acasă… E fără cuvinte acea senzație când te întorci acasă… După un pelerinaj de ani de zile, după războaie și lupte duse pe atâtea fronturi, după atâtea rătăciri, neliniști, aventuri și regăsiri, vii acasă, aprinzi lumina și…

 

Vezi că în tot acest timp ai fost așteptat și, mai important, ești primit – tu, cu tot cu rănile, cucuiele, cicatricele și ridurile tale – ești iertat, ești iubit și acceptat. Toate războaiele se termină când ești acasă.

 

”Marea mea schimbare” a fost un rotocol de 360 de grade ca să ajung exact în punctul din care am pornit (ha ha, fix ca Anul Nou pe Vechi – el parcă-i nou, dar deja vechi). Acum, când stau și reflectez, îmi dau seama că în toți acești trei ani s-a schimbat doar forma, nu și conținutul.

 

Astăzi am aceleași kilograme în plus, am plecat de la serviciu, nu mai merg la petreceri și dacă sincer, nici nu mă prea interesează, am scos minimum 5 saci cu haine care nu mă mai încap și, mai mult, nu doresc să-mi îndes garderoba cu altele. Astăzi am cel mai de preț lucru care poate exista vreodată – familia și valorile pe care mi le-am definit și care nu știu ce meteorit trebuie să cadă ca să se zdruncine.

 

My house is my castle – iată marea schimbare pe care am făcut-o.

 

PS: Scumpa și brava mea madam Roussel, autoarea acestui blog și pe care o mai și numesc ”mon cerveau” mi l-a citat cândva pe Platon: ”Poți trece prin mii de corpuri, ca să ajungi să iubești un suflet”. Eu voi adăuga: ca să ajungi să-l cunoști și (ferice de cei care reușesc) să iubești pe un om, trebuie să treci cu el prin război.

 

Text: tanti Nastea, autoarea blogului cu acelasi nume.

Maraton

RUJ DE TUZ SAU ROȘU DE COZ

Acum să scoatem la iveală adevărul! Dimineața eu arăt așa (mai sus):

De fapt așa arăt toată ziua…

De fapt mai toate zilele…

Nemachiată, fără ruj, destul de ciufulită și pe lângă toate îmbrăcată în prima haină pe care pun mâna în dulap. De ce? Banal – din simpla lipsă de timp (citește: lene). Și asta pentru că lucrez ca un robot (citește: cal), într-un subsol niciodată aeresit și veșnic umed, pentru niște șefi, cum să mă exprim mai delicat…mai pe scurt ați înțeles. În plus, zi de zi trăiesc grijile pe care le trăiește o femeie care are doi copii, casă, masă, o bucățică de viață socială, pisică, papagal și un ditamai acvariu de întreținut. Situația este clară… (continuarea cititi-o pe blogul autoarei, source tanti Nastea)

Dragă redacție

Imaginea publica porneste in primul rand din interior

Am fost intrebata cum de am avut curajul sa apar pe FB cu o banana in gura si sa scriu articolul pe care l-am scris. Ceva de genul: „da mama ta ce-a spus? da copiii cand o sa vada?” Stati fara griji, oamenii cu adevarat ai mei sunt cu mine intotdeauna, pentru ca ei stiu cine sunt si eu stiu ca ei stiu.


Credeti ca a fost o epatare? Deloc. Si nu e vorba de libertatea mintii mele si de nici un fel de curaj herculian. Este vorba de o solidaritate, simpla solidaritate feminina, solidaritate pana la capat. M-am gandit atunci ca daca mi-as pastra anonimatul (si IN NICI UN CAZ nu acuz pe celelalte eroine care au facut-o, pentru ca le inteleg perfect motivele), daca nu m-as pune si eu intr-o ipostaza la fel de „penibila”, articolul meu ar fi asa… o fluturare, vorbe goale.

 

Am vrut sa-i arat acestei femei ca poti iesi din orice, si ca imaginea publica porneste in primul rand din interior. Ca nu conteaza ce zic oamenii din jur despre tine, conteaza in primul rand tu ce crezi si ce zici despre tine insati. Cunoasterea, si mai important, ACCEPTAREA DE SINE, dragii mei – iata ce elibereaza. Si eu vad ca ea a inteles mesajul nostru tuturor. Eu ma mandresc cu ea si pentru mine „profesoara de la Ungheni” este un fenomen, un act de curaj, NU rusine, spre RUSINEA celor care nici macar o scuza publica nu pot aduce.

Dragă redacție

Oh, mister Obama, I like the size of your banana sau tanti Nastea despre prima ei experiență sexuală… orală

Despre prima mea experiență sexuală cu un bărbat nu-mi prea place să-mi amintesc…, dar în contextul ultimelor evenimente pe piața media din Moldova nu vreau să tac, nu vreau să stau de-o parte. Erau anii ’90, iar eu locuiam într-o ogradă plină de „gopnici”. Eu până acum nu pot merge ziua în amiază mare cu țigara fumegând în colțul gurii – deși ador să fumez în timp ce merg – și asta pentru că doar o „șalavă” merge pe stradă fumând. Eu până acum nu mă întind spre brichetă dacă nu am foc, ci trag bricheta spre mine, pentru că numai o „șalavă” se întinde spre brichetă. Eu până acum spun „Grație” (n. r. din rusă „blagodariu”) la o țigară aprinsă, în loc de „Mulțumesc” (n. r. din rusă „spasibo”), pentru că numai o curvă poate să spună ”mulțumesc” la otravă.

 

Aveam 14 ani când inevitabil m-am îndrăgostit de unul din „gopnicii” din această ogradă. Inevitabil, pentru  că nu aveam alt anturaj în jurul meu. Pașa (n. r. de la Pavel) avea 16 și era cel mai ”piz..os” din ograda noastră. Într-o seară ne plimbam prin pădurea de lângă casă. Ne-am pomenit într-o poieniță uitată de lume. Doi adolescenți în vârsta pubertății lăsați în intimitatea lor. Atunci am făcut-o pentru prima oară. Am gustat din farmecul sexului oral. Nu pentru că m-a silit, m-a amenințat sau mai știu eu ce alte motive…. Motivul era banal de simplu: îl iubeam, iar penisul lui excitat era dovada cea mai elocventă a dragostei mele față de el, al puterii mele feminine asupra lui.

 

Cum a apreciat el gestul? Simplu. Pașa a povestit întregii ogrăzi că eu ”iau la cioc” (n. r. expresie pe care până acum o urăsc) și că trebuie să fiu tratată ca atare.

 

Au urmat doi ani de hărțuire, la propriu. Deci eu știu nu din auzite ce înseamnă să fii ”profesoara de la Ungheni”. Toată ograda când mă vedea îmi arăta gesturi obscene (știți voi: degetul băgat în gură sau colțul limbii masturbând obrazul din interior). Cuvântul ”soska” în dreptul numelui meu era scris pe toate gardurile, inclusiv deasupra soneriei mele, chiar dacă între timp mi-am schimbat locul de trai. Acest Pașa. în frunte la o haită de câini ca și el, mă urmărea pretutindeni. Veniseră chiar la liceul unde îmi făceam studiile răspândind zvonuri despre abilitățile mele ”profesionale”. Unii din prietenii lui chiar au încercat să mă abordeze, eu rămânând cu vânătăi de la semnele lor de atenție. Singurul meu noroc a fost că pe atunci nu existau telefoane mobile cu camere de luat vederi și nici o televiziune nu s-a autosesizat (ador cuvințelul acesta) pe seama acestui caz, deși culmea, eram nepoată de ministru.

 

Credeți că am fost o victimă? Ba să-și mai pună acest Pașa (și toți cei de teapa lui) pofta în cui! Instinct (citește: talant) не пропьешь, spune omul meu cel mai drag. Nimeni în lumea asta nu mă poate lipsi de dreptul fundamental la fericire. Or sexul pentru mine este cea mai sinceră formă de comunicare și uniune între doi oameni, este plăcerea supremă cu adevărat. Și dacă un Pașa, sau alți bădărani de genul, nu înțeleg asta, e problema lor, nu a mea. Punct.

 

”Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”… Cam așa am și făcut. Astăzi i-aș spune lui Pașa un mare MULȚUMESC! Pentru că datorită lui (anume datorită și nu mulțumită), am învățat să-mi aleg parteneri sexuali pe măsură, Anume acei care tocmai consideră că să NU faci sex oral este o ANORMALITATE. Am învățat să-mi aleg și prieteniile pe măsură, prietenii care nu sunt dictate de șabloanele societății, ci de necesitățile/dorințele sufletului. Datorită acestui Pașa până la urmă am avut curajul să fiu sinceră cu mine însămi în primul rând și să recunosc că e o plăcere enormă să stau îngenuncheată cu un penis în gură, un penis pe care-l iubesc și care mă iubește, pentru că sexul oral întâi și întâi de toate este un act al dragostei.

 

Dacă cea mai deșteaptă concluzie este să nu vă lăsați filmate în timp ce faceți sex, nu-mi rămâne decât… să compătimesc o minte lipsită de imaginație sexuală. Filmulețele din arhiva mea personală sunt așa de mmm… Sasha Grey отдыхает.

 

Și în cazul în care vreodată unul din aceste filmulețe va apărea pe Net la capitolul ”prestez servicii”, nu-mi rămâne decât să răspund că la performanța și calitatea serviciilor mele, îmi pot permite să-mi aleg singură clienții. Ceva de genul: ”Pe mine mă duce capul ce să fac cu un penis (citește: pu…ă), dar pe un penis (citește cuvântul anterior) ce să facă cu mine?” Probabil nu orice penis își poate ridica căpșorul la înălțimea capului meu.

 

PS. Cireșica de pe tort – eu pot face așa și mă mândresc cu asta!

unnamed (1)
Din viață

Dialoguri platonice. Jocuri vs. competitii sau puncte si relatii

Astazi am fost pe punctul de a ceda si a pleca pur si simplu – fara trantiri de usa si cereri „lacrimogene” de concediere. Am vrut sa plec de la actualul meu serviciu ca un gentilom in toata firea – fara cuvinte de prisos. Dar mi-am amintit de cuvintele unui om pe care il urmaresc online de ceva timp: „o relatie de orice natura este in primul rand un parteneriat si, respectiv, relatiile dureaza in dependenta de abilitatile fiecaruia de a construi si mentine acest parteneriat”. M-au apucat framantarile. Pe de o parte, colectivul nostru este o echipa si imi vad bine rolul in ea, pe de alta parte -suntem o echipa foarte neomogena si ma gandesc daca are rost sa astept pana vom atinge cu totii acelasi nivel de performanta? Tot acest om spune ca in luna august curent intuitia va fi mai greu de auzit, predominand mai mult gandirea analitica. Nu mai incape vorba ca am cerut parerea scumpei si bravei mele madam Roussel, care pe langa toate mai este si mon cerveau, pentru ca din noi doua ea vine cu partea ratiunii, eu mai mult cu ciudateniile si simturile.

 

Eu impart oamenii in cei care prefera sporturile individuale si cei care prefera sporturile de echipa. Cica cei din urma au abilitati de parteneriat mai bune. Esti de acord cu asta?

 

watch Nu sunt cu colectivul, eu pot fi doar in fata lui, ca lider. Familia mea deseori glumea cand eram mica pe seama acestei partcularitati, spuneau ca seaman cu bunicul din partea tatei, care era presedintele unui kolhoz foarte prosper. Nu stiu daca sunt cei mai buni prieteni… eu nu-ti sunt prietena buna, desi nu sunt jucatoare de echipa?

 

binary option bot software Nu am scris prieten, ci partener. Dupa mine, intr-un parteneriat conteaza mai mult respectul, decat simpatia, dragostea, atasamentul…

 

https://biasucci.com/kisme/3632 Respectul si capacitatea de a face compromisuri.

 

source link Specialistii spun ca anume parteneriatele sunt cele care dureaza.

 

http://htadesignvn.com/?prostin=citas-hombres-ecuador&260=21 Noi acum vorbim despre parteneriate pe post de relatie intre barbat si femeie sau profesionale?

 

click here Hmmm, buna intrebare… desi eu nu fac distinctie. Pentru mine capacitatea de a face un parteneriat se extinde si asupra sferei relatiilor personale, si asupra sferei profesionale, diferenta este ca prima mai e alimentata de sentimente, atractie fizica sau asa numita chimie… Am facut candva inot de performanta si m-am ocupat cu fuga pe distante mari. Primeam o placere enorma, fiindca orice succes depindea doar de mine, cum de altfel si orice esec. Asa a fost si la primul meu job cand seful mi-a dat intr-o oarecare masura mana libera. Apoi m-am angajat la TV, unde vrei nu vrei trebuia sa cooperezi cu alti oameni, si oameni pe alocuri foarte nasoli, singura stii, dar ma axam intotdeauna pe rezultatul final.Si acesta mai mereu iesea bun, doar ca eu personal ma consumam enorm. Acum situatia de la TV se repeta. Ce legatura are asta cu relatiile personale? Consider ca un parteneriat dintre un barbat si o femeie e reusit atunci cand scopul si rezultatul final atins in comun este undeva mai presus decat scopul fiecaruia individual. Dar asta e greu de atins cand esti sportiv individual. Poate e utopie ce scriu? Comunismul in principiu tot pe asta se baza si uite ca a esuat…

 

come fare soldi con azioni binarie Comunismul se mai baza pe ideea ca toti sunt egali. Si anume aceasta parte a lui este utopica. Noi nu suntem egali, oricat de mult ne-ar placea sa fim. Eu nu sunt un jucator de echipa si nici om de gasca nu sunt. Particlaritatile caracterului, as spune… Desi am lucrat in echipa, mai exact – am incercat sa lucrez, am fost parte din gasca pe timpul studentiei, dar nu sunt fenomene pe termen lung, ci mai degraba experimente de scurta durata. Pentru mine notiunea de colectivitate este straina. Teoretic o inteleg, dar organismul meu o respinge ca pe ceva nociv. Dar! Imi place sa cred despre mine ca despre un partener de viata ideal, pentru ca eu sunt ideolog si parteneriatul in scopuri ideologice de lunga durata este ceea ce-mi place intr-o relatie… Desi eu bat capul. Daca nu ma simt ok intr-o relatie, eu ies din relatie, indiferent de scopul final. Poate scopul sa fie si salvarea planetei, ca nu ma poate tine nimic. Prin urmare, implinirea si bunastarea mea, ca om luat aparte, este pe primul plan.

 

dove è possibile fare trading con poco denaro NEL 2018 ! Lunedì 29 gennaio - ore 21-23 Video conferenza serale gratuita . Il 2017 è stato un anno positivo per i mercati finanziari ma Tu cum crezi: o relatie personala este un joc de echipa sau totusi o competie intre doi sportivi individuali?

site de rencontre gratuit yahoo Relatiile personale nu ar trebui sa fie o competitie. Mai degraba un tandem.

 

singles dachau kostenlos Deci, totusi mai mult un joc de echipa? Fie si intre doi – de exemplu inotul sincron, patinajul artistic in perechi… In context iti prezint doua exemple clasice: unul de competitie, mai aproape parca de firea mea decat jocurile de echipa, altul de concurenta. Doi alergatori, pe piste diferite, cand unul e un pic mai inainte, cand celalalt, dar distanta intre ei niciodata nu-i prea mare. Pot sa ajunga la finis concomitent si in acest caz e o victorie comuna, dar in egala masura individuala a fiecarui in parte. Poate, insa unul sa fie un pic mai rapid, dar celalalt nu se simte lezat, pentru ca recunoaste ca nu a depus suficient efort… Opusul acestui gen de relatie este, prin alegorie, boxul. Boxul este o concurenta corecta, dar aici victoria unuia este infrangerea, doborarea, prin sange, a celuilalt. Am vazut foarte multe cupluri care boxeaza… demonstrandu-si in permanenta who is who, masurandu-si stii tu…organul de mai jos. Ce sa mai, tocmai prin acest box am distrus casnicia…

Nu m-am gandit asa pe lung la asta…sau nu in termenii astia… Ca sa poti concura cu cineva pe bune, acel cineva trebuie sa fie tot atat de pregatit ca tine, sa poata, de fapt, sa-ti fie concurent pe masura. Eu, insa, nu am intalnit inca niciun barbat (daca e sa vorbimb de relatii) care sa-mi fie un concurent pe masura in aceasta cursa.

Viermisorul din mine ma iscodeste: daca nu sunt un jucator de echipa, asta inseamna ca nu sunt in stare sa construiesc un parteneriat? Ma refer la relatii personale?

Si eu ma intrebam acelasi lucru dupa ce am citit ceea ce ai scris. Nu stiu… Eu vad relatia perfecta sau aproape perfecta ca pe o uniune dintre doi oameni autosuficienti, care isi vad de viata si dezvoltarea lor personala, dar care au si un punct in care interesele lor devin comune, se intersecteaza. Dar numai un punct. Nu mai mult. Nu ma tem sa fiu singura, ma am pe mine si cred ca asta e cea mai frumoasa companie posibila. Nu ma tem de batranete, de ce sa ma tem? In interiorul meu eu oricum voi ramane aceeasi… Stii, noua ne lipseste curiozitatea. Eu, de exemplu, sunt curiosa cum voi fi, sunt curioasa si de moarte… asta e o cunoastere. Orice e cunoastere si mai presus de toate vreau sa cunosc. La viitor am inceput sa ma gandesc la singular si imi place acest sentiment. Il vad ca pe un progres al meu personal. Ma gandesc ca eu imi ajung mie insami pentru a trai o viata implinita si fericita. Or, pana acum asteptam pe cineva din exterior pentru fericire si impacare cu mine insami, acum, insa, sunt in stare sa-mi asum fiecare stare sau emotie. Si nimeni nu e vinovat de nimic. Si nimeni nu mi-i dator cu nimic. Asta nu inseamna ca exclud orice eventuala relatie, dar nu mai este centrul intereselor mele: daca va fi – super, daca nu – tot super.

In loc de punctul pe I: In drum spre casa mi-am adus aminte de cateva scene din copilarie. Adesea cand eram la mare, ne luam la harjonit cu fratele meu mai mic. Totul incepea dintr-un joc de-a luptatorii de wrestling, in gluma, inofensiv cu replici ironice unul la adresa altuia. La un moment dat lupta asta in gluma trecea in una adevarata, finalizata cu lacrimile si supararile fiecaruia. Distractia se termina cand jocul nu mai este joc, oricare ar fi el – de echipa, in perechi, competitie, fie chiar si un pasians solitaire. Iar seara mea s-a terminat cu o partida de snooker urmarita cu coada ochiului la TV, printre randurile scrise la un miez de noapte si un sforait sanatos in tot sensul cuvantului de peste perete.

Din viață

Dialoguri platonice. Despre orgasm si simularea lui

Mai mult de 70% de femei simuleaza orgasmul. Peste 60% din barbati recunosc ca nu isi dau seama cand femeia a atins punctul culminant in timpul actului sexual.*

 

Hm. Pentru mine aceste date sunt, practic, din domeniul fantasticului. Cum poti simula orgasmul (desigur daca nu esti o actrita foarte buna)? Un orgasm veritabil este atat de colorat, exploziv, atat de evident, verbal, vizual, auditiv, incat nu-mi pot imagina ca vreunei femei i-a reusit sa simuleze un orgasm adevarat. Pe de o parte, imi dau bine seama ca chestia cu orgasmul este destul de individuala, dar sunt absolut convinsa ca nimeni si nimic nu poate falsifica starea ceea cand se deschid toate portile intre lumea de aici si cea de dincolo. Unica stare in care un om nu se teme de moarte. Cand timpul nu exista. Cand esti nemuritor. Pe de alta parte, multe femei nu stiu ce este un orgasm. Acestora nu pot decat sa le recomand sa-si faca cunostinta cu corpul lor. Si sa-si foloseasca mainile.

 

Dar pentru ca eu nu pot fi masura tuturor lucrurilor si pentru ca orgasmometrul nu e ascuns in buzunarul meu, am decis s-o intreb si pe tanti Nastea. Mai ales ca in materie de sex, ea este specialistul.

 

O femeie ca sa poata atinge orgasmul trebuie sa se cunoasca pe sine, numai o femeie poate sa se satisfaca de facto, stiind asta, ea, ulterior, poate invata barbatul si este foarte gresit daca o femeie crede ca un barbat o va satsiface, de aceea si multe femei nu au orgasm. Ele pur si simplu nu se cunosc, nu-si cunosc corpul, nu experimenteaza cu sine insesi. O femeie primeste o placere mai mare dupa 30 de ani, corpul ei atunci este mai copt, dar si mintea. Deci, ca sa fie mai simplu – in masturbare e veritas.

 

Tu esti de acord ca atunci cand o femeie are orgasm asta se vede?

 

Nu prea. Orgasmul poate fi foarte usor simulat, atat de usor si atat de iscusit ca un barbat nu o sa-si dea seama niciodata.

 

Eu nu sunt de acord. Un orgasm veritabil nu-l poti simula.

 

Pe mine e greu de prins cu asta, de exemplu, dar cei mai cu iscusinta totusi spun ca sunt anumite semne. Poti simula si chiar foarte iscusit.

 

Eu nu cred. Bine, eu judec dupa mine.

 

Eu tot judec dupa mine. Cu cat partenerul ma cunoaste mai bine – dar asta trebuie ani si multa practica, cu atat el undeva poate sa-si dea seama totusi cat de veritabil si cat de puternic, dar iarasi – numai daca il preocupa cu adevarat si intr-adevar ma simte, dar daca e un partener cu care asa – nu prea des si nu prea tare – ap nu-si da seama in veci. Eu de exemplu in genere nu suspin.

 

Si cum simulezi? Serios… Si pentru ce?

 

Diana, tu vrei eu acum sa-ti scriu de ce, cum si pt ce? despre astea sunt scrise nu articole, dar tratate si carti. Motive sunt o multime…

Contractii vaginale, contractii musculare ale picioarelor, incordarea corpului, respiratie, si daca e unul cu totul prost, ca sa nu te dai prea tare in spectacol – ap da, se poate de adaugat suspin, inchizi ochii si asa mai departe. Eu am simulat in viata mea orgasme si nu o data si nu cu unul si acum chiar daca nu ma jelui si chiar daca am un partener pe masura, se mai intampla sa simulez

 

Eu am alta parere totusi…

 

Si nu ca sa-i fac lui placut, ci pur si simplu eu simt ca nu pot, nu ma pot aduna si pt mine e mai simplu sa simulez, eu prin asta si pe el il stimulez si el niciodata nu si-a dat seama, ce-i drept a avut de cateva ori banuiri, dar eu am tacut… eu imi cunosc orgasmele foarte bine, ca ele la mine sunt de mai multe feluri si, respectiv, stiu ce se intampla cu corpul meu si pot sa imit. Dar fireste ca un barbat totusi iscusit care catusi de cat cunoaste corpul feminin si, in primul rand, e dornic sa te cunoasca pe tine, el isi va da seama daca ai terminat sau nu. Dar daca trebuie – eu si de tremurat pot sa ma apuc.

 

Acum sa trecem la barbati. Eu cand aud „Ai terminat?”, „Ai reusit sa termini?, „Tu gata?” imi vine sa ma ridic, sa-mi trag chilotii si sa-mi caut de treaba. Chiar asa. Un barbat care nu observa daca femeia cu care el este antrenat intr-un coit a ajuns la orgasm sau nu, este un barbat care m-ai bine s-ar copula cu o mana unsa cu gel. Un barbat care nu si-a vazut femeia terminand, nu a adus niciodata o femeie la orgasm. Orgasm autentic, se intelege. El nu stie cum arata o femeie care se zbate in convulsiile placerii. Sau a dat numai peste femei asexuale, care, din anumite cauze, au cedat dorintei lui. Sau care inca nu si-au asumat dezinteresul fata de sex.

 

Eu sa-ti spun sincer, in genere ma enervez cand aud intrebarea asta – ai terminat? Sau – nu cum, ti-a placut?Sau – asa-i ca ai terminat tare? La mine astia dintr-odata intra in categoria – barbati de unica folosinta…

 

Si in genere o femeie poate termina in mai multe moduri si de fiecare data sa fie un pic diferit. La barbati intotdeauna orgasmul e acelasi, la ei conteaza mai mult cum ei se excita si nivelul de excitare, ei asta mai mult apreciaza la o femeie, cel putin asta mi-au spus-o chiar barbatii, dar la o femeie e oleaca altfel – ea poate sa se excite la maxim, da’ orgasmul sa fie unul bleonk si gata, si invers, poate sa se excite asa si asa, dar sa termine de cateva ori si foarte tare. Insa, multe femei confunda starea de super excitare cu orgasmul propriu-zis

 

Da, eu sunt de acord, dar totusi un barbat care stie si se intereseaza, el observa. Cat de bleonk nu ar fi, asta se vede. Poate sunt cazuri si femei la care asta chiar nu se vede, dar ele sunt destul de rare.

 

De acord.  Dar iarasi – rar cand observa din prima. Deci, ce observa el in primul rand – daca femeia este excitata sau nu, daca ei ii place sau nu. De regula, totusi, orgasmul intr-o oarecare masura se vede, incordarea asta si faptul ca ea intr-adevar mai intai e ca o struna intinsa si pe urma hop si se rupe, explodeaza, se elibereaza, se relaxeaza… trebuie sa simti femeia si gata. Si apoi te mai uiti si in ochii femeii. Nu exista expresie mai graitoare, decat fata unei femei care recent a terminat… dar iarasi – desigur, toate astea pot fi usor simulate si sunt o multime de femei care simuleaza, ori pur si simplu nu-si dau seama ca nu au orgasm, confunda gradul de super-mega-extra-excitare cu orgasmul in sine.

 

Si mega-multi barbati care nu stiu cum arata o femeie care are orgasm. 

 

Asta da. Intelegi la noi, la femei cum e – poate sa-ti placa tare sexul cu un anumit barbat, dar ca sa ai orgasm cu el e nevoie oleaca de timp.

 

Eu dintotdeauna am intuit ca frumusetea sexului e in comunicare. Nu in orgasm. Nu in intensitatea sau durata actului. Or, atunci cand ambii, barbatul si femeia, joaca intr-un one man show, fiecare pe scena sa, cu spectatorii sai, aceasta nu mai este o comunicare. E un performance. Pentru un public invizibil, format din complexele, fricile si inhibitiile fiecaruia.

 

*Acest sondaj nu arata situatia din Moldova. Dar eu sper ca ne veti ajuta sa ne facem o idee despre ea, raspunzand la un sondaj anonim pe care il voi plasa curand pe site.

 

Femei

Ce vor femeile dupa 30 de ani

Ieri prietena mea apropiata a intrat in varsta lui Isus.

 

Ne-am intalnit in unul dintre localurile noastre preferate. Eu i-am cumparat un buchet de margarete si, mergand spre ea, ma gandeam daca nu i se va parea jenanta situatia in care ii intind un buchet de flori, iar ea zambeste ca o domnisoara rusinata, imi multumeste si pune atent buchetul pe marginea mesei, mustrandu-ma in gand. Apoi mi-am adus aminte ca tanti Nastea e sufletista. Ca din noi doua, ea este cea care rade, vorbeste cu chelnerii, se imbujoreaza la complimentele barbatilor si imprastie vibratii pozitive.

 

Imi place sa observ trecerea anilor. Fiecare noua zi de nastere e diferita. Fiecare vara isi are semnul sau. La 29, la 30, la 31, la 32, la 33. Fiecare e un joc aparte. Calm, in cerc restrans, dar intotdeauna diferit. O nota in discursurile noastre, un gest in plus si altul in minus, un ceva abia perceptibil.

 

Ieri am vorbit despre relatii. Aproape ca intotdeauna. Dar na, despre ce altceva mai poti vorbi cand te vezi cu o prietena apropiata? Despre mama, despre copii, despre barbati. Sau barbat. Sau lipsa lor. Sau dorinta ca acesta sa lipseasca.

 

Din noi doua, eu sunt cea care pledeaza pentru „mai bine singura, decat cu oricine”. Si pentru parteneriat. Pentru relatii presarate cu nitica ratiune, ca sarea pe o felie de paine cu unt.

 

Ieri, am fost ambele pe aceeasi unda. Varsta…

 

Dupa casnicii esuate, dupa relatii neintamplate, aproape intamplate sau din cele care mai bine nu se intamplau, femeia ajunge sa nu mai vrea barbati noi. Simplul gand ca trebuie sa incepi totul de la inceput, te oboseste. Sau te plictiseste. Sau te omoara.

 

Iarasi primele dati. Iarasi fluturii si toti crocodilii din burta. Iarasi palme umede. Iarasi situatii neclare si uneori jenante – plateste el sau eu sau 50/50? Cum sa-l intreb? Iarasi primul sex. E scurt? E ok? E de durata? Ce stie? Ce poate? Ce vrea de la mine? Iarasi ochi care vor sa ia din tine. Iarasi amintirea celulitei de pe coapse, vergeturilor de pe burta, petei de nastere de pe umarul stang. Iarasi intrebari. Frisoane si fasoane. Iarasi nesiguranta. Apeluri ratate. Apeluri neformate. Iarasi momente de incertitudine, cand nu stii cine e nebun – tu sau el? Cand nu stii unde e problema. In pata ta de pe umar, in faptul ca ai fost prea descatusata sau, pur si simplu, el vrea altceva? Dar ce?

 

Vorbeam ieri ca o noua pasiune este lucrul pe care ni-l dorim cel mai putin. Ca am ajuns in vara in care nu mai avem nevoie de cocaina pentru creier, or, pasiunea te baga in aceeasi stare in care te baga consumul de cocaina. Savantii au confirmat-o. Ca o relatie bazata pe parteneriatul a doua persoane mature, independente financiar si moral, este tot ce-si poate dori o femeie dupa 30 de ani. Ca un sex bun, urmat de un film si un pahar de vin, este limita oricarui vis erotic. Sau un film bun, urmat de sex tot atat de bun. Si vin in tot acest timp. Si ca, daca ajungi pana in acea seara in care sa poti alege intre un sex bun, un film si o sticla de vin, iar aceasta alegere sa fie una relaxata, fara ganduri confuze, fara efecte secundare, pe care poti s-o faci fara frica zilei de maine, apelului ce va urma, reactiilor voastre de dupa, vrei ca aceasta relatie sa continuie. Vrei ca acest om sa fie ultimul care te va vedea goala. El si medicul legist.

 

Noi toate ajungem intr-o zi cand intelegem, foarte clar si limpede, de parca am citi din „Albinuta” lui Vieru, ca nu mai vrem sa facem compromisuri. Ca toleranta ta se termina acolo unde incepe impertinenta celuilalt. Ca vrei liniste. Ca s-o imparti cu altul. Ca vrei sa te scoli dimineata si sa faci cafea. Incet, domol, cu demnitate de femeie imbracata intr-o rochie de casa, care ii lasa un umar dezgolit. Iar jos, pe podea, sa te oglindesti in pedichiura ta impecabila.

 

Eu ma bucur ca am ajuns aici. De fapt, demult ajunsesem, dar nu eram sigura ca e statia de care aveam nevoie. Acum stiu. Si imi place sa impart aceasta certitudine cu femeile din jurul meu. Ca Elizabeth Gilbert bunaoara, care, in „Committed”, cartea pe care a scris-o in mijlocul deceniului trei din viata sa, spunea ca n-ar mai putea trece prin pasiune. Ca asta ar omora-o. Eu nu stiu daca pe mine m-ar omori, sau pe tanti Nastea, sau pe D., pe care perspectiva unui nou barbat, cu care trebuie sa treaca iarasi prin cele sapte porti ale Raiului si Iadului, o deprima cumplit, dar, cu siguranta, ne-ar omori cateva celule nervoase, care nu se restabilesc. Si pana la urma, nimeni nu merita moartea noastra. Iar cele cateva celule sunt o mica moarte pentru noi.

 

Toate aceste cuvinte au fost pentru a spune ca te saturi. Te saturi de toate. Te saturi de flora si fauna in suflet. Te saturi de incertitudini. Te saturi sa cedezi. Te saturi sa vezi in fata ta un om care are perspective, dar care acum nu este intruchiparea perspectivei. Te saturi sa tarai. Sau sa duci pe gheb. Te saturi sa platesti pentru altcineva. Sa cauti solutii. Scuze si justificari. Te saturi sa numeri in gand cate ai facut si ce ai primit. Te saturi sa aduni saliva in gura pentru ca altfel ar seca fantana din interiorul tau.

 

Iar intr-o zi te saturi sa astepti. Si te intinzi pe pat. Iti pui un film bun. Si te bucuri de linistea ta. Pe care ai vrea sa o imparti doar cu un partener egal tie.

 

foto: femei purtand masti enorme pe plaja din Venetia, anul 1930

Din viață

SA VORBIM, DECI. SI NU DOAR IN VIS!

de tanti Nastea

Eu visez in toate sensurile posibile, iar acum vreau sa va impartasesc unul dintre cele mai miscatoare si revelatoare vise pe care l-am avut in ultimul timp.

Asadar, sarutata de Mos Ene pe la gene, ma pomenisem la marginea Chisinaului, undeva in regiunea satului Tohatin. Acolo s-a construit un cartier nou, cum se zice la noi, de elita. Cartierul era inchis, destinat oamenilor cu un venit financiar mai mult decat decent, fiind administrat de o firma straina la care urma sa trec un interviu de angajare pentru pozitia de Administrator si Specialist marketing. Eram insotita de o veche cunostinta, care in visul meu purta numele Diana.

Cartierul era nemaipomenit de frumos, o bucatica de Europa in coasta Chisinaului: trotuare largi pavate cu piatra alba, buticuri cu vitrine amenajate cu decoruri de Craciun hand made, copaci ingrijiti si urne de gunoi stilizate. Oamenii mergeau agale pe strada, imbracati simplu, dar elegant, infatisandu-si accesoriul gratuit, dar cel mai de pret – zambetul. Eram prosternata. Cum de in Chisinau exista un asemenea loc, despre care eu aflu abia acum? Am simtit o mandrie si o dorinta acuta de a gusta din acest tort urban.

In centrul lui se inalta o cladire alba cu elemente de baroc, cu usi inalte de lemn si doi arbori tuia in loc de majordomi. Mi-am dat seama ca e sediul firmei administratoare. Inauntru o curatenie impecabila si sageti indicatoare catre sala unde va avea loc interviul.
Asa m-am pomenit intr-o camera unde stateau mai multe persoane. Am intrebat unde se afla cabinetul firmei, la care cineva m-a indrumat sa citesc o fituica prinsa de perete. M-am apropiat si am vazut un mesaj in engleza si abia de am pornit sa-l citesc ca un barbat s-a apropiat si mi-a smucit bratul:
– Auzi tu, domnisoara, ce cauti aici?, m-a intrebat grosolan.
– Am venit la interviul de angajare, ii raspund calm.
– Nu stiu ce fel de interviu de angajare, dar aici nu ti-i piata centrala unde poti intra cand vrei si cum vrei tu. Mai intai intreaba daca ai voie.
– Pai am intrebat, domnule si oamenii mi-au zis sa citesc acest mesaj in engleza.
– Nu stiu eu engleza asta a voastra, imi striga mitocanul, ia hai, iesi pe usa afara.
– Asteptati sa citesc macar mesajul pana la capat, il rog frumos.
– Domnisoara, eu pe limba noastra iti spun, iesi afara chiar acum daca nu vrei sa ai probleme.
– Dar dumneavoastra cine sunteti de-mi porunciti cu atata impertinenta?
– Eu sunt receptionerul si daca nu iesi, voi chema paza.
– Dumneavoastra – receptioner? i-am replicat simtind un nod in gat.
Si nu cunoasteti elementarele norme de conduita? „Buna ziua” este primul cuvant cu care se intampina un vizitator indiferent de cum arata, am continuat simtind cum incepe sa-mi tremure vocea de revolta. Mai mult decat atat nu cunoasteti engleza si asta intr-un sediu al unei firme de origine straina. Asa ceva nu puteam sa-mi imaginez.
– Da, da, las’ ca stiu eu de alde tine cu imaginatia bogata.
– Stiti domnule, sunt dezamagita. Am crezut ca daca administratia e o firma straina, altfel vor sta lucrurile. Pacat. O cladire atat de frumoasa ca asta merita ceva mai bun.
Ultimele cuvinte le-am spus aproape gafaind. Am iesit, abtinandu-mi lacrimile de obida. Am luat telefonul sa fotografiez cladirea cu intentia ferma de a scrie despre acest izbitor contrast dintre frumusetea exterioara si mucegaiul interior. In clipa ceea telefonul a sunat, la celalat capat de fir fiind tipa care ma insotea.
– Hai Nastea, ca am vorbit cu directorul firmei si te asteapta sa vii la convorbire. A fost o reactie cam exagerata din partea ta.
– Nu, i-am zis hotarata, nu pot accepta si nu e vorba de orgoliu, ci de un simplu principiu al bunelor maniere care speram sa fie respectat, mai ales intr-un cartier ca asta.
Aici visul s-a terminat, eu trezindu-ma cu tahicardie si un gust amar in gura. Vorba e ca nu sunt o persoana conflictuala. De cele mai multe ori prefer sa raman in tabara celor care rabda si inghit, considerand ca decat a lupta cu morile de vant, mai bine lupt pentru propria evolutie. Dar nebanuite sunt caile subconstientului.
Odata, in cadrul unei discutii aprinse am auzit urmatoarea replica: „Atata timp cat tara noastra va fi condusa de babornitele si mojicii portieri, nu avem nici o sansa de a intra in Europa”. Si e adevarat.
De cate ori v-ati pomenit in situatii similare? Cand amabilitatea si educatia de acasa se sparg tandari de betonul rece al unei brute de la intrare, brute care tocmai ca-si primeste bine merci salariu pentru functia de a fi amabil/a. De cate ori ati inghitit ca mine in sec, plecandu-va capul in fata acestor „titani”, singura arma a carora este badarania.
Nu in zadar insotitoarea din visul meu se chema Diana, pentru ca anume pe platforma teotitude.com am dorit sa va impartasesc acest vis. Pentru ca ea, pe care indraznesc sa-mi asum luxul de a o numi scumpa si brava mea madam Roussel, este cea care ma invata sa vorbesc. Intr-o tara in care nu functioneaza aproape ca nici o lege, singura putere care ne ramane este puterea cuvantului. Sa vorbim deci, si nu doar in vis.
Traditional Post Scriptum: Trebuie sa luptam CU orgoliul si PENTRU demnitate. O singura prepozitie care face diferenta mare.