Browsing Tag

viata de familie

Din viață

Muzica TA

Kevin Morby – I Have Been To The Mountain. Asta scrie pe unicul bilețel lipit de frigiderul meu cu un magnet pictat de unul dintre copii.

Pe parcursul anilor, într-o familie rolurile se distribuie involuntar. Cineva dintre soți face mai des mâncare, cineva are grijă de flori, se plimbă cu cățelul, cineva are grijă să plătească facturile, cumpără produse alimentare. Nu că ar fi obligații care țin de gen, aceste roluri se impart probabil în dependență de preferințele și dibăcia fiecăruia în anumite domenii.

Și se mai întâmplă că peste ani îți dai seama că nu ai habar cum să plătești o factură ori să descarci un film de pe Torrents. Nu că ar fi mare treabă, doar că așa s-a întâmplat să nu te ocupi de asta niciodată. Sau îți dai seama după 15 ani de căsnicie că nu ai prea ales muzica pe care o asculți, pentru că, în casă și în mașină, întotdeauna se auzea muzică bună, cu mici excepții pe care le puteai soluționa ușor cu: „schimbă, te rog!”. El a ales muzica dintotdeauna. Playlist-urile lui sunt în toate notebook-urile din casa, pe stickul conectat la centrul muzical, pe CD-urile din mașină și chiar în telefonul meu, pe care l-a împrumutat de câteva ori când făcea jogging.

Nu că nu mi-ar plăcea muzica pe care o ascultăm, dar abia acum mi-am dat seama că dacă m-aș concentra mai mult pe muzica care-mi aduce plăcere, poate că lista mea ar fi un pic diferită de a lui. E imposibil să ne placă aceleași lucruri, când suntem atât de diferiți la celelalte capitole.

Nu știu ce muzică îmi place și nu știu nici jumătate din numele interpreților sau ale pieselor pe care le ascult. Ele răsună și eu îmi caut de treabă. Eu și muzica trăim paralel. Una dintre cele mai frumoase și accesibile arte se oprește în urechile mele, fără să-mi învăluie mintea și corpul. Și asta e trist.

M-am prins în ideea că simt un soi de invidie pentru oamenii care vorbesc înflăcărat despre muzică bună și interpreți mai puțin populari. Mi-am adus aminte de anii în care dansam fără să-mi pese de felul în care arăt. Fără să-mi pese de ce cred oamenii din jurul meu. Eram atât de sigură că sunt frumoasă, făcând mișcări lipsite de logică. Cu mintea deconectată săream în ritmurile a tot ce se auzea. Era atâta plăcere și extaz în muzica și mișcările acelea.

Amintirile m-au făcut să mă supăr pe mine, pe el. Nu mai dansez demult, pentru că lui nu-i place să danseze. Iar unicile petreceri la care mergem (nunți, cumetrii și zile de naștere) au muzică destul de proastă și toți se forțează să danseze și le iese caraghios. Am făcut câteva încercări să merg cu amicile la Disco, dar corpul nu se mai poate relaxa în ritmurile muzicii. E împietrit.

E curios să conștientizezi, peste ani, cum părți din tine se pierd în omul pe care-l iubești. Unele părți se atrofiază din lene și din prea multă comoditate. E ca și cum te-ai dezvăța să mergi, pentru că cineva te duce întotdeauna în brațe. Alte părți cresc și devin puternice pentru a ascunde golurile și vulnerabilitatea partenerului. Chiar dacă nu au fost niciodată părțile pe care intenționai să le dezvolți. Dispari tu, dispare El. Și apare un fel de monstruleț. numit familie, care trebuie să se miște înainte cu orice preț. Dispar pasiuni, interese, vise, și rămân doar lucrurile care nu te împiedică să mergi înainte. Nimic din ce ți-ar da voie să te oprești, să iei o gură de aer ori te-ar lăsa să cazi în gol. Apar responsabilități, credite, contracte, școli, mașini, planuri comune, odihnă la mare, la munte. Nu e timp de dubii, mofturi, filozofie, egoism. Nu e timp de EU, când NOI creștem și suntem tot mai flămânzi de atenție, dragoste, timp, bani.

Muzica pe care o asculți e o parte din tine care îți menține vii visele, pasiunile, dorințele. Și nu e mai puțin importantă decât alte părți din tine. Să ai grijă de propriile vise și pasiuni, e la fel de important ca și grija pentru propriii copii. Nu e bine să-i lași murdari și flămânzi. E important să revii la lucrurile care îți ating plăcut coardele sufletului. Anume ele te păstrează viu, interesant, atractiv. Te ajută să nu te dizolvi în oamenii pe care îi iubești. Oricât de mult ai iubi un om, trebuie să existe pasiuni, vise, dorințe pe care să le iubești mai mult. Să le alimentezi, să le crești și să te poți adăposti în ele ori de câte ori rămâi singură.

„Tu unde găsești muzica care-ți place?” îl întreb incomodată, ca un copil de clasa a cincea, care a fost prins că nu știe tabla înmulțirii.

„Sunt câteva posturi de radio pe care le ascult când lucrez, și dacă e ceva bun, deschid pagina postului de radio și îmi scriu denumirea piesei”.

În restul weekendului am ascultat posturile de radio „Paradise” și „imago FM”. Și piesa mea m-a găsit.

Muzica TA nu e pur și simplu muzică bună pe care o asculți cu plăcere. Este muzică care îți atinge anumite coarde, undeva între plexul solar și artera carotidă. O simți cum pulsează în ritmul inimii tale. Și ai impresia că ai vrea să sune veșnic. Cu muzica ta e bine, mai ales în intimitate. S-ar putea sa te incomodeze s-o asculți în prezența cuiva, pentru că îți scoate sufletul la suprafață, te lasă gol, vulnerabil. E ca numele adevărat, pe care personajele din unele povești vechi îl pronunță doar în fața persoanelor în care au încredere, de frică să nu cadă pradă magiei negre, ori ca păpușa lăsată testament de la mama, pe care o scoți de sub pat doar când îți este greu. Muzica care îți place e mai intimă decât sexul, pentru că spune prea multe lucruri despre tine.

„Ce bună e piesa asta, așa-i?”, i-am zis în timp ce pregăteam cina.
„Nu”, mi-a răspuns laconic și ironic.

A doua zi am găsit bilețelul cu denumirea piesei, lipit de frigider cu un magnet. Au trecut două luni de atunci. Azi am inclus-o pentru prima dată. Aveam dreptate. E superbă. Am adăugat-o în playlistul meu mic sub Carolyn Hillyer – A place where I may feed și Nancy Agag ft. Joss Stone – Sudan.

Scriu textul și ascult muzica mea 🙂

 

Text: M.

Din viață

Lucile, de ce-mi faci asta?

Iarna, intr-un dulapior din cabina mea de pe penisa, am descoperit o carte de Delphine de Vigan, un nume care, pana atunci, nu-mi spunea nimic. Cartea se numea Rien ne s’oppose à la nuit si, din scurta descriere de pe coperta din spate, am inteles ca e povestea mamei autoarei.

Istoria incepe pe o strada pariziana, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. O familie cu multi copii, care se joaca in scuarul din fata casei, o mama tanara si frumoasa, vesnic gravida, un tata elegant, angajat in publicitate. In fata – o viata plina de promisiuni dupa un razboi devastator. Eroina, un copil extrem de frumos, e invitata la shootinguri pentru case de moda. Dupa inca vreo doua nasteri si moartea unui copil, familia se muta intr-o casa din suburbie. Anii trec, un copil se sinucide, viata isi urmeaza cursul – in casa vin prieteni, se pleaca in vacante pe coasta mediterana, se intampla primele iubiri ale copiiilor. Iar in centru – cuplul de parinti – vesnic tineri, vesnic frumosi, cu o sotie care isi protejeaza sotul, mai aprig decat o leoaica.

Lucile, eroina noastra si mama autoarei, se transforma intr-o adolescenta inchisa in sine. Dar ramane frumoasa. In Franta are loc revolutia studentilor, eliberarea moravurilor. In acea perioada, familia este filmata pentru o emisiune despre tineri si adolescenti si intercatuiunea acestora cu parintii. Tatal e in centrul atentiei, ca fiind un parinte intelegator, tandru, echilibrat.

Lucile se casatoreste devreme. Naste doua fetite. Apoi divorteaza. Isi gaseste alt barbat, un hippie. Duce o viata colorata, casa ii este plina de prieteni si oameni mai putin cunoscuti. Al doilea barbat pleaca si el. Ea isi ia fetele si se muta la Paris. Viata isi pierde din culori. Acolo cu ea se intampla prima criza de bipolarism. In aceasta perioada, ea scrie o scrisoare si trimite copii la toata familia. Si daca toata scrisoarea este un delir, atunci ultima propozitie mai putin. Aceasta e scrisa lucid, cu precizie, ca incizia unui chirurg priceput.

Pe Lucile, in adolescenta, a violat-o tatal.

Mama a stiut. Si a tacut. Asa cum a stiut si a tacut despre multe alte pacate de-ale lui. A tacut pentru familie. A tacut pentru ca asa intelegea ea ca apara familia. Ideea de familie. Familia, ca o cetatate construita pe morminte, adapostind putreziciuni, mucegai, oseminte.

Familie cu orice pret. Cu pretul sacrificarii propriilor copii.

Cand Lucile a facut publica aceasta intamplare, toti au luat apa in gura. Si mai ales mama. Ea nici la distanta de 20 de ani, nu voia sa-si recunoasca complicitatea cu un pedofil, violator, abuzator. Pentru ca familia e sfanta si nicio pata nu trebuie sa-i altereze puritatea. Si inca ce pata!

Lucile s-a sinucis la 60 de ani, dupa o lupta apriga cu boala. Intr-un final, ea a ajuns la mal, dar a refuzat sa-si traiasca batranetea in mizerie si din mila copiilor, fata de care se simtea vinovata.

Iata, pe scurt, istoria unui om care a fost sacrificat de dragul unei iluzii. Iluzia familiei inchegate, bune, fericite, solide, armonioase, iubitoare, protectoare, frumoase. Familiei de invidiat, de pus pe panoul de onoare. Familia pe care toti s-o admire, s-o dea ca exemplu, in timp ce sotia nu mai stie cum sa tina inchise usile dulapurilor. Prea multe schelete s-au adunat. Familia in care se plange noaptea in perna, in care se bea pe ascuns, in care se iubeste strain si in taina. Familia in care sotia, ca o femela de paianjen, isi tese panza toxica in jurul copiilor si ii ia ostatici in visele ei de printesa de pe bobul de mazare.

Daruieste-mi iluzia. Iar eu iti dau acces la copii.

Nu, nu toti tatii in astfel de familii sunt pedofili, violatori si abuzatori. De cele mai multe ori, acestia sunt niste nefiriciti. Tristi si lasi. Ei intra in acest joc. La inceput – dintr-un fals cavalerism, din dorinta de a salva printesa, de a perpetua neamul, de a onora traditiile. Si cand gluma se ingroasa, cand toata casa se transforma intr-un butoi cu pulbere – incep valsul pe varful degetelor. Si litania: „de dragul copiiilor”. De-ar sti ei, sarmanii ca, de multe ori, copiii sunt primii care isi doresc ca toata aceasta comedie sa ia sfarsit cat mai repede.

 

Imagine: fiyaasz

Dragă redacție

La ceceni femeia nici din casa nu iese, dar noi va luam pe voi la nunti si cumatrii

Suntem noi invitați in ospeție. Eu, sotul si copii. Ajungem la rude. Acolo, pe linga ai nostri 2 copii, mai sunt inca 4. 3 familii cu cite 2 copii, intre 2 si 9 ani.

Barbatii, toti 3 stau, la masa, beau bere si discuta pe teme existențiale. Doamna gazda, cu un copil de 1 an si 6 luni in brate sta la cratita. Ai mei 2 copii se joaca cu ceilalți 3. Eu stau in bucatarie si ascult ce vorbesc barbatii. In discutie femeile nu prea se baga. Una gătește, alta se uita dupa copii, numai eu ascult si analizez situatia.

La un moment dat unul din copii cade jos si se lovește. Maria gătea cu un copil in brate, Nina era la baie, iar eu tăiam niste legume. Nici unul din barbati nu s-a ridicat de la masa sa vada ce s-a intimplat. Nici unul! Toti se comportau de parca nici nu auzeau ce se intimpla. Plus la toate, unul din ei a dat replica: „Linistiti copchii șeia, ca tare ma doare capul.” Cineva a lasat trebușoara din mina si repejor la copii. Ca de, barbatii nostri se relaxează si nu trebuie deranjați.

Uitindu-ma eu asa in jur, le zic ca ridem noi de ceceni, insa noi nu suntem mai departe. La care unul din cei 3 imi zice: „La ceceni femeia nici din casa nu iese, dar noi va luam pe voi la nunți si cumatrii! Asa ca..” Asa si traim!

PS: Situatia in cauza se intimpla intr-un apartament din Chisinau, intr-o familie cu venit mediu sau mai sus de mediu, de „intelectuali”.

 

Text: Anonima