Browsing Tag

viata de femeie

Din viață

Băiatul lui tata… cu țâte

Eram îmbrăcată înt-un maoiu alb, pe care erau printate mașinuțe albastre. Maioul era lăbărțat. Îl purtam deja de câțiva ani. Îmi era scurt. Nici rinichii nu mi-i acoperea.

Era duminică. Mama intrase în odaie. Și pentru că a scârțâit ușa, m-am trezit. Aveam o dorință matinală de a-mi ușura vizica urinară. Am coborât din pat în grabă. Mama m-a analizat din cap până în picioare și cu panică, tristețe și dezamăgire în voce a zis ”S-a început…”

 

Aveam 11 ani, deși nu înțelegeam despre ce vorbește, m-am gândit că s-a întâmplat sau am făcut ceva rău. Și pentru că am văzut că privirea ei se îndreaptă spre vaginul meu, m-am uitat și eu între picioare. Am văzut picături de sânge pe chiloții mei – era primul meu ciclu menstrual.

Știam de existența lui în viața femeii, pentru că în casă eram trei femei, totuși, era ceva nou. Un lucru e să vezi cum sora ta în fiecare lună își face absorbante din cearșafuri vechi și alta e să te ocupi tu de asta.

A urmat o lecție prin care maică-mea mi-a vorbit despre virginitate, importanța ei și! păstrarea ei (cel mai sigur contraceptiv :D), dar mi-a explicat și cum trebuie să am grijă de mine atunci când ”am la lună”.

Ciclul menstrual a fost primul indicator că sunt femeie. Lucru de care, în familia mea nu se mândrea nimeni. ”…să fii bărbat, asta e binecuvântare și fericire, da femeie să fii… vai și amar! Femeile sunt date pe lumea asta numai pentru chin.”

Eram a doua fată în familie și în mod obligatoriu trebuia să fiu ”băiatul lui tata”. Dar mare dezamăgire a fost pentru tata când în loc de un el, a apărut o ea.

Peste încă o jumătate de an din viața mea de ”bărbată” a apărut un element nou care-mi demonstra feminitatea – au început să-mi crească sânii. Și dacă în unele situații, aceștia se dezvoltă lent, agale, ai mei n-aveau răbdare să explodeze. Nici n-am observat când de la o mică umflătură, au crescut sâni. Sâni, în adevăratul sens al cuvântului. Și pentru că nu puteam să-i las în libertate, pentru că mi se părea că arat oribil, a trebuit să-i ascund în sutien.

Atât de mult îmi doream ca acest proces de creștere să se stopeze, încât nu dezbrăcam lenjeria nici noaptea. Mă uitam în oglindă și îi uram. Aveam o mulțime de motive ca să nu-i suport.

Ei reprezantau dovada vizibilă că sunt femeie. Dar tata voia atât de mult să aibă un băiat… și eu voiam ca tata să fie fericit, eu voiam ceea ce voia și el. Eu voiam să fiu băiat.

Voiam să scap de sânii mei, voiam să nu mă mai doară și să nu mai simt rușine că sunt așa de voluminoși. Pentru că nu puteam să-i suport, în acea periaodă am dezvoltat o boală a mameloanelor (legenda spune că e o boală pe care am moștenit-o de la mama). Deși acum sunt convinsă că boala era furnizată de creierul meu. Era un semn de protest împotriva sânilor. Eu pur și simplu nu-i voiam. Ei îmi făceau viața mai grea, care în adolescență și așa nu-i ușoară. Sânii mei mă iritau și corpul meu a decis – ”Te irită sânii? Perfect! Na-ți o iritație adevărată!”. Așa că exact pe vârful mameloanelor mi-a apărut o iritație. Mă mânca îngrozitor. Și pentru că mă scărpinam cu nemiluita, îmi provocam răni, rănile se rupeau, puroiau, sângerau se cicatrizau și eu iar le rupeam, iar puroia… și asta se repta. Maică-mea a găsit o soluție bună pentru mine, o soluție deja încercată de ea , o soluție care a dat roade la ea – comprese cu furacilină. Așa că am urmat rețetă și a ajutat.

După vreun an în care am purtat comprese de culoare galbenă, după ce am murdărit toate maiourile și am pierdut câteva comprese în timpul lecțiilor de sport, sânii mei s-au vindecat. Ei s-au vindecat. Eu însă nu mă vindecasem de ei. Ei erau în același loc. Nu dispăruseră nicăieri.

Între mine și sâni se instaurase o adevărată dușmănie. Îi uram și mai mult decât o făceam la început.

Pe la 15 ani, sânii încorporau tot ce nu puteam suporta: forme femenine, volum și… rușine. Îmi era rușine de felul în care se uitau băieții la mine și în felul în care își dădeau coate. Cel mai mare spectacol îl urmăreau în timpul lecțiilor de sport, gravitația își spunea cuvânul. Când corpul îmi era sus, sânii erau jos și când corpul era jos, sânii levitau.

Prin clasa a IX-A totuși, am scăpat de povara rușinii. Au mai apărut câteva colege cu sâni, care erau și mai mari decât ai mei. Ce ușurare! Privirile băieților nu mai erau îndreptate spre sânii mei.

Dar, între timp, apăruse o altă problemă – hainele. De câte ori mergeam să-mi cumpăr haine, de atâtea ori nu mi se potrivea dimensiunea sânilor cu dimensiunea taliei. Așa că alegeam haina după dimenaiunea sânilor. Și, de cele mai multe ori, îmbrăcam hanorace lăbărțate, care să astupe tot. Dacă îmbrăcam o haină care se potrivea cu talia, mi se spunea ”ești vulgară.” Dar eu nu voiam să fiu vulgară. Cum așa? Eu eram ditamai fata cuminte, exemplară, care învață bine, exemplu, nu alta.

Când sânii mei au fost mângâiați penru prima dată de un bărbat, pentru mine a fost un adevărat chin. Am închis ochii și mi-am mușcat buza de jos.

Gradul suprem de ură față de sâni a apărut după ce am născut. Din cauza lor trebuia să stau culcată lângă copil, ca să-l hrănesc. Sânii îmi erau propria colivie. Copii mei erau dependenți de sâni. Iar eu uram acest proces. Stăteam culcată pe o parte și plângeam, pentru că ambii mei băieți erau puternic legați de sânul matern. Cea mai mare legătură cu mine a avut-o băiatul cel mai mare. Voia să mă simtă lângă el mereu. Numai mă ridicam din pat și el începea să plângă. Zi și noapte eram o extensie a lui… sau el era o extensie a mea. Și pentru că maică-mea m-a alimentat la sân un an și șapte luni, eu am zis că trebuie să fiu mai bună decât ea. Așa că am alimentat copilul un an și 10 luni. Iar alăptatul era extrem de dureros – crăpături, sângerări, puroi. Repetam scenairul din adolescență. Scrâșniam din dinți și mă culcam lângă el (nici prin cap să-mi treacă la ai mei 21 de ani că fac mai mult rău decât bine.)

Al doilea copil l-am înțărcat la un an și trei luni. Am pus mai rapid capăt acestor chinuri, deși chiar de la început am avut tentativa să nu-l alaptez, dar nu mi-a reușit (maică-mea îmi tot amintea cât de sănătos este alăptatul). La un an și trei luni am zis – gata, eu nu mai vreau! Eu nu mai pot. Și iar m-am trezit cu un val de proteste din partea familie. Toți mi-au amintit cât de sănătos este laptele matern, cât de incomod este laptele praf etc. Așa că lupta mea internă s-a tranformat într-o pielonefrită acută, cu spitalizare și… 3 tipuri de antibiotice.

Aveam 27 de ani, dar încă nu mă învățasem să trăiesc într-un corp de femeie. Încă nu mă acceptasem ca femeie, pentru că eu nu voiam să mă chinui. Eu voiam să trăiesc, eu trebuia să fiu ”băiatul lui tata”.

Cu patru luni în urmă am intrat înr-un magazin de lenjerie, căutam sutien și privirea s-a oprit asupra unui din dantelă alba. Lenjeria era frumoasă, dar costa prea mult pentru mine. Eu niciodată n-am cheltuit mulți bani pentru sutiene. Mereu am considerat că sânii nu merită o așa investiție, așa că am ales o altă pereche – costau de două ori mai puțin.

La mijlocul verii, anul acesta, am îmbrăcat un maiou alb, mulat, mă întorceam acasă după muncă. Pe stradă, mi-am văzut imaginea într—un perete de sticlă. Și pentru prima dată, de când mă țin minte, în ochii mei mi s-au aruncat sânii. Partea voluminoasă a corpului meu. Sânii care mi-au hrănit copii și au emanat atâta căldură în nopțile de dragostea pe care le-am avut.

M-am uitat la reflecția mea în sticlă, am zâmbit și m-am mirat că eu sunt femeie. În sfârșit i-am acceptat.

Era mai mult decât o descoperire. Era o bucrurie. Am înțeles atunci de ce în toți acești ani am funcționat cum am funcționat – o femeie care neagă că este femeie.

Îmi negam părțile corpului pentru că trebuia să fiu ”băiatul lui tata”.

Am tot încercat să demonstrez că eu nu sunt femeie și nu accept să fiu femeie, lucru care a dus la o adâncă criză identitară. Arătam ca o femeie, simțeam ca o femeie, sufeream ca o femeie, dar nu voiam să fiu femeie, nu voiam să accept că sunt femeie.

Contează vorbele pe care le auzim și care ne sunt spuse în copilărie? Contează. Ele provoacă răni și iritații, care de cele mai multe ori nu se tratează cu furacilină.

Ps: După ce am acceptat că am sâni, am fost și mi-am cumpărat perechea de sutiene pe care i-am găsit în magazin – pe banii mei, pentru sânii mei. Eu nu mai sunt ”băiatul lui tata”, sunt fata lui tata. Și învăț acum că sunt femeie, sunt mamă, soție, copilă, sunt femeie.

 

Text: Laura Grigore

Foto: Natașa Bujor

Din viață

Femeia care nu poarta sutien

Sunt zile, cand mai gandesc in romana. Cand mai scriu in limba in care am facut scoala. Nu a fost materna, transferata cu laptele mamei, nu. Sunt bilingva. Si pretul bilingvismului, un pret dramatic – noi invatam sa suferim dublu, in doua limbi. Bilingvismul mai are un pret: noi nu prea suntem nationalisti, noi suntem ai tuturor si totodata – ai nimanui.

Si totusi, cand culeg un numar de telefon la serviciu, soptesc numerele in romana. In oficiul meu nimeni nu o vorbeste, si o soptesc de parca ma ascund in ea. In limba mamei.

Traiesc intr-o tara straina de 3 ani. Uneori ma simt un om al universului. Cu toate astea, mai gandesc moldoveneste. Cand vad o femei mai putin chitita pe strada, nu reusesc sa prind gandul de coada si el zboara. Ei, unde s-o uitat asta de dimineata? Si apoi ma revolt in sine – da tu cine esti sa critici? Apoi ma simt vinovata ca ma ocarasc. E vocea tuturor femeilor adunate in mine.

O bunica care mi-a infiltrat, cu ciresele ei dulci varatice, revolta fata de traditional. Pentru ca ea urmeaza acest traditional, ce-a zice lumea prea rigid.

O alta bunica mi-a lasat genetic dragoste de carte. Si probabil cei 175 de centimetri inaltime.

O strabunica poloneza, mutata probabil de-a sila, si alta moldoveanca, lasata fara sot prea devreme. Si cate si mai cate femei, care au trecut prin calvarul foamei, al razboiului, al divortului, al singuratatii, al cancerului. Femei care au fost infiate de rude, lasate de tati, uitate de copii.

Eu am purtat pantofi cu toc inalt multi ani, urmand-o pe mama. Asta a fost si ramane dragostea mea din totdeauna, insa plecand din Moldova m-am dezis de aceasta identitate. Mi-am luat ghete, si m-am facut mai mica. Mai putin observata in multime, mai putin extrovertita, m-am gandit eu, mai putin cunoscuta.

Pantofii fara toc mi-au dat libertatea sa calatoresc mai mult. Sa alerg din activitate in activitate mai rapid. Mi-am dat seama, dupa 3 ani in Grecia, unde nu aveam un fir de om apropiat in primele zile, ca cunosc atata lume, cat nu am cunoscut in micul meu oras.

S-a adeverit ca… Tocurile nu erau identitatea mea.

Moldova nu era identitatea mea.

Numele meu de familie, schimbat si abandonat, nu este identitatea mea.

Am inteles ca singura, printre straini, am putut fi orice mi-as dori. O femeie independenta si degajata. O fetita care si-ar dori o familie traditionala. O straina in cautare. Iubita. Amanta. Europeanca, sau femeie din est. Moldoveanca, romanca, ucraineanca. Orice.

Iar eu imi doresc sa fiu femeia de vis-a-vis, pe care o vad in fiecare dimineata. Femeia cu parul rosu, sanii plini, in blugi si ghete. Femeia care nu poarta sutien de ceva timp.

Femeia, pe care o admir in fiecare dimineata in oglinda.

Femeia care am devenit.

Text: Cristina Hiraeth
Foto: Christopher Campbell

Dragă redacție

La celalalt capat al rujului

Seara e mai grea decit dimineata.

Seara simti povara emotiilor si grijilor traite de-a lungul zilei. Seara, te uiti in oglinda, iar imaginea pe care o primeste te arunca in disperare. Machiajul s-a dus la vale, iar oboseala iti deformeaza fata.

Dar nu-i nimic. Sint doar citeva ore de somn sau de nesomn care te despart de rujul tau preferat, cu care iti dai intilnire in fiecare dimineata. O sa-l aplici si o sa te simti regina. O sa iesi in strada, invaluita intr-un parfum puternic si cocotata pe niste pantofi de marca. In linistea diminetii, toata strada va pulsa in ritmul pasilor tai. Si nu-ti va pasa daca sunetul strident iti va aminti de pretul pantofilor…

Si vai, ce frumoasa e viata! Ce minunata e lumina diminetii care inmoaie acest oras sumbru si colturos. Ce minunata esti tu! Cea care a trecut prin multe si care, necatind la grijile casei, temele copiilor si solicitarile sefului, poti sa iti permiti sa fii femeia, dupa care toti intorc capul…. Mua mua mua!

Si iarasi seara.

Aceeasi regina, incarcata cu pungi si cu griji, intra in casa. Inca iti tii spatele drept, dar numai Dumnezeu stie cum reusesti sa-l tii… Cazi ca o piatra pe canapea, blestamind pantofii, drumul gaurit, transportul puturos si alti eroi ai zilei care a trecut.

Peste perete, auzi cum fiica ta mai mica se roaga entuziasmata: Doamne Dumnezeule, te rog mult sa ma ajuti sa trec nivelul cinci la jocul cu bubbles! Amin! Iar tie iti vine sa plingi. Fiindca ai o groaza de probleme mult prea importante decit un joc de bubles. Dar nu indraznesti sa te rogi…

Si din nou dimineata.

Si iarasi rujul. Si iarasi drogul tau pentru afirmarea de sine. Dar surpriza! Drogul e pe sfirsite… Acum, la to do-ul tau de regina se mai adauga un punct. Un punct mic de tot. Mic si rosu…

Si dintr-o data ceva te opreste… Fiindca ceva nu merge…

Iti creezi o imagine din care te hranesti, dar pe zi ce trece te simti tot mai flaminda. Maninci citiva centimetri de ruj, dar nu cresti nici macar cu un milimetru…

Faci colectie din privirile barbatilor, dar continui sa trimbitezi in stinga si in dreapta ca toti barbatii sint niste netoti…

Iti faci selfi-uri la inceput de zi, in punctul culminant al frumusetii tale, iar seara, bagi capul sub perna, fugind de tine insati…

La celalat capat al rujului, ai intotdeauna o intilnire. Nu fugi de ea.

PS. Unele vedetele isi etaleaza naturaletea in sedinte foto de milioane. No make up! No make up! No make up! Iar cind sint surprinse in strada de paparazzi, panicheaza si injura…

Cu ruj sau fara, fii cea adevarata!

 

Text: Lidia R.

Imagine: Bernard Jaubert

Din viață

Merinți – sărbătoarea femeilor

Anul trecut am avut vreo două ocazii să particip la sărbători cu specific local, care m-au dat peste cap.

Fiind în vizită la o prietenă din satul Crihana Veche, Cahul, am avut ocazia  să merg cu ea la o petrecere de Merinți (sau Merinzi, nu știu sigur). Această petrecere e organizată de tânăra mămică și rudele ei înainte de botezul copilului. La petrecere sunt invitate prietene, colege de lucru, alte rude. La petrecerea la care am fost, am numărat vreo 50 de femei de toate vârstele. Deci, ca să mă înțelegeți corect, singurul bărbat în sală era băiatul care avea grijă de muzică. Atât.

Invitatele au venit cu flori și cadouri atât pentru bebeluș, cât și pentru mămică. Masa bogată, dansurile și dispoziția mi-au creat o impresie de cumătrie adevărată, doar că fără bărbați.

Am discutat cu femeile de la masa mea despre acest obicei, care se păstrează cu sfințenie, chiar dacă implică cheltuieli adiționale. Toate erau în rochii elegante, machiaj și coafuri de sărbătoare. Cine nu putea dansa, rămânea la masă și se distra, privindu-le pe celelalte, acestea erau, de obicei, bunicuțele. La masă s-a băut vin și cognac dar fără insistență, că mai n-am observat.

Femeile de colo mi-au mai povestit de un obicei interesant. A doua zi după nuntă, în părțile celea se făcea Fuiorul. La Fuior veneau prietenele miresei și-i aduceau cadouri, de genul mătură, răzătoare, tigaie, șervete de bucătărie, nimicuri necesare pentru gospodărie. Dar am înțeles că acum nu se mai face.

Cât stăteam acolo printre ele, încercam să ghicesc grupulețe concurente, dar fie eu nu sunt foarte perspicace, fie la Merinți nu se demonstrează caracterul și conflictele, am trăit o experiență de sărbătoare veselă și sufletească. Apropo, n-am auzit să se vorbească prea mult despre bărbați. Discuțiile erau despre lucru, despre rochii, coafuri, fitness și diete. În fine, se prea poate că în Crihana există o comunitate de femei care nu pierd ocazia de a fugi de rutină și de obligațiile casnice. Mie asta mi-a plăcut foarte mult.

Și acum, fiind în preajma Optmartului, dragele mele surori (expresia ”dragi femei” îmi zgârie ochii și auzul) vreau să urez tuturor nouă să găsim timp și plăcere de a ne organiza petreceri. Să putem discuta în voie, să râdem, să ne împărtășim bucuriile și tristețile de câte ori vrem. Să cerem ajutor și să-l primim, să facem complimente și să ne bucurăm de ele. Să lucrăm acolo unde ne e sufletul și să facem banii pe care-i merităm.

Text: Diana Mihuță

Dragă redacție

La ceceni femeia nici din casa nu iese, dar noi va luam pe voi la nunti si cumatrii

Suntem noi invitați in ospeție. Eu, sotul si copii. Ajungem la rude. Acolo, pe linga ai nostri 2 copii, mai sunt inca 4. 3 familii cu cite 2 copii, intre 2 si 9 ani.

Barbatii, toti 3 stau, la masa, beau bere si discuta pe teme existențiale. Doamna gazda, cu un copil de 1 an si 6 luni in brate sta la cratita. Ai mei 2 copii se joaca cu ceilalți 3. Eu stau in bucatarie si ascult ce vorbesc barbatii. In discutie femeile nu prea se baga. Una gătește, alta se uita dupa copii, numai eu ascult si analizez situatia.

La un moment dat unul din copii cade jos si se lovește. Maria gătea cu un copil in brate, Nina era la baie, iar eu tăiam niste legume. Nici unul din barbati nu s-a ridicat de la masa sa vada ce s-a intimplat. Nici unul! Toti se comportau de parca nici nu auzeau ce se intimpla. Plus la toate, unul din ei a dat replica: „Linistiti copchii șeia, ca tare ma doare capul.” Cineva a lasat trebușoara din mina si repejor la copii. Ca de, barbatii nostri se relaxează si nu trebuie deranjați.

Uitindu-ma eu asa in jur, le zic ca ridem noi de ceceni, insa noi nu suntem mai departe. La care unul din cei 3 imi zice: „La ceceni femeia nici din casa nu iese, dar noi va luam pe voi la nunți si cumatrii! Asa ca..” Asa si traim!

PS: Situatia in cauza se intimpla intr-un apartament din Chisinau, intr-o familie cu venit mediu sau mai sus de mediu, de „intelectuali”.

 

Text: Anonima

Jurnal

O fotografie

M-am asezat dimineata la calculatorul mamei, in care se pastreaza datele dintr-un calculator foarte vechi, pe care il aveam candva acasa. Am deschis un folder, pe care scria Diana. In el erau alte foldere – toate cu fotografii. L-am deschis pe primul. Numele lui era o data – 16.01.2005.

Ilinca era mica. Jumate de an. Par putin, fara dinti. Gura intr-un zambet pana la urechi. Eu o tin. Zambesc. Parul imi este prins in coada, bretonul prins cu o agrafa pe o parte. Arat atat de diferit.

Noi ne schimbam. Viata ne schimba. Uneori ajungem sa nu ne mai recunoastem intr-o imagine veche.

De atunci au trecut 11 ani. Femeia cea tanara din imagine, cu un corp greooi, care mai purta povara kilogramelor din urma sarcinii, cu un par lung, prins cuminte in coada, cu o privire care nu cerea prea mult sortii, decat lapte in tsatsa si cateva ore de somn pe noapte, este ca dintr-o alta lume. Ca dintr-un film rusesc pe care l-am vazut candva si din care nu tin minte nimic. E ca si cum ai trece pe langa un cinematograf sovietic, inchis de ani de zile si ai vedea un afis spalacit de ploi, ars de soare si batut de vanturi, si ai deslusi imaginea eroinei principale, care ar crea niste conexiuni in creier… „Da, am vazut filmul… Dar nu mai stiu despre ce era… „.

Eu inca nu am inteles, cine se misca – noi sau timpul?

Privind imaginea din care femeie nici macar nu se uita la mine, mi-am dat seama ca eu ma regasesc mai mult in fotografiile de pe timpul studentiei, decat in cele in care eram mama tanara sau insarcinata, de parca acea perioada se desprinde de mine, ca un corp strain.

De cate ori sunt intrebata daca mai vreau copii, primul raspuns care imi vine pe limba este „nu”. Si „nu-ul” asta este alimentat de aceste fotografii,  in care pot sa-mi revad viata de atunci. O viata pe care o traia altcineva, nu eu. Femeia ceea era greoaie, cu lumea ingustata, cat sa treaca prin gaura unui biberon, docila, dependenta moral si financiar de un barbat, lipsita de orice viziune asupra lumii dincolo de pragul casei.

De multe ori, cand imi amintesc cum a fost viata mea atunci, cat am fost insarcinata si primii ani dupa nastere, realizez ca nu inteleg cum am ajuns acolo. Cum dintr-o femeie tanara, buna rau, inteligenta, luptatoare, muncitoare si tot atat de iubitoare de distractii, am ajuns sa vreau atat de putine. Si nimic pentru mine. Sa devin putina intr-un corp care cerea mai mult loc. Sa devin putina in casa, in relatii. Sa nu cer. Sa nu visez. Sa strang fiecare banut pentru o zi foarte nedefinita, cand noi doi vom face ceva foarte nedefinit.

Acum sunt in aceeasi camera in care eram in fotografie. La fel a ramas doar mobila din fata mea.

Eu am decis ca voi descalci toate firele si voi ajunge sa inteleg de ce a trebuit sa trec prin acea femeie.

PS: Sa nu va amagiti ca nimic nu se schimba. Totul se schimba. Viata e o continua schimbare.

PPS: O fotografie la distanta de cateva luni de la cealalta fotografie. Pe aceea totusi nu indraznesc sa o pun.

 

IMG_0135