Browsing Tag

viata la tara

Social

Satul meu de #optmart

Mă duceam în sat în ziua de #optmart. Era cald, țiuiau urechele de liniște și pe drum se vedeau grupulețe de săteni. Era un aer ca de Paști. Foarte ciudată senzație, parcă niciodată #optmart nu s-a simțit așa de sărbătoare. Ca să înțelegeți, satul meu se întinde de-a lungul șoselei care leagă Chișinăul de Mingir. Pe de o parte sunt cîmpuri, pe de alta e satul care curge în vale. Stația de autobuz e legată de centrul satului prin cea mai întreagă porțiune de șosea. Că în rest, e cam ca în toate satele – gropi și pămînt.

Și uite mergeam eu pe șoseaua asta spre centrul satului, pe lîngă săteni, le dau binețe sau primesc salutări, copiii toți ca unul zic: ”Bună ziua”, ca la școală, bărbații trimit neapărat în urmă cîte-un: „Cu sărbătoarea”, femeile chicotesc, indiferent de vărstă. E în aer o senzație de pact pe timp de război. Toată lumea știe că e doar pentru o zi, că mîine va fi totul pe vechi. Dar azi primim flori și ne bucurăm.

Mama mea în ziua aceasta a împlinit 55 ani. Și a fost pentru prima dată cînd tata nu era acasă. Și mama a hotărît să-și organizeze sărbătoare. Așa cum știe ea. Cu masă moldovenească, unde nu mai e loc de bucate, iar ea, lăsîndu-și prietenele la masă, în rochie de sărbătoare și cu un șorț purtat doar la astfel de sărbători, trebăluiește la bucătărie. Îi propun ajutorul meu și încerc să o conving să stea la masă. Nu poate. Vecina noastră, învățătoare de clasele primare, cu voce de tunet și articulare răspicată, îmi zice s-o las pe mama să facă ritualul că așa-i place ei. Ei mă rog, eu n-am nimic împotrivă.

La masă se vorbește despre noutățile din sat, despre cine și cum face vinul, despre cine și unde-și aruncă gunoiul și aflu că femeilor din sat le este foarte ușor să certe persoanele care aruncă gunoiul pe aiurea (în sat totul se știe) dar le este imposibil să scrie o plîngere la primărie, deși sunt sigure că asta ar ajuta.

Faptul că tot ce se întîmplă în sat, trebuie să rămînă în sat este lege pentru toți. Dacă petreci mai mult timp acolo și mai vorbești cu băieții, afli, așa, printre altele, că au loc niște chestii pe care nu le poți eticheta decît 18+. Și tot satul știe cine sunt personajele și care este rolul fiecăruia. Dar toți tac despre asta. Trebuie să se întîmple ceva ieșit din comun ca să se raporteze autorităților. E ceva în sîngele oamenilor de la sat. Anume din cauza asta aflăm despre cazurile de violență în familie, despre copii abuzați cînd este prea tîrziu. Pentru că satul este un ceaun cu capacul pus. Poate lucrurile se vor schimba cu timpul. Prin generațiile care acum învață cum să se protejeze și să comunice despre tot ce li se întîmplă.

Eu n-am putut convinge pe nimeni să scrie o plîngere. Nici măcar să meargă la primărie și să vorbească primarului că într-un sat de mai puțin de o mie de oameni, sunt 3 gunoiști. Sunt sigură că primarul știe despre asta. Dar el mai știe și faptul că oamenii tac. Tac și așteaptă că primăria va înțelege de la sine ce trebuie de făcut. Iar primarul nu înțelege. Pentru că așteaptă ca oamenii să dea un semn că le pasă. O mînă de ajutor.

Așa și trăim.

Text: Diana Mihuta

Din viață

Satul meu e un copil

Merg în sat de obicei după masă. Și așa iese, că atunci cînd cobor din autobuz, îmi țiuie urechile. Iarna, pe înserate satul e cam mut. Și cam întunecos. Lumina de stradă se aprinde la o oră anumită, de aceea puținii trecători se cunosc doar după mers și vorbă.

“Bună seara, bună seara”, dacă e întuneric răspunzi la toți, că cine știe cu cine te întîlnești, că nu cumvă să te recunoască și să-ți poarte vorbă că nu-l respecți. Trece un grup de bărbați, ”Bună seara, ai mai venit pe acasă?”, răspund la binețe, iritată de banalitate. În gînd îl trimit la origine.

Satul este foarte atent la viața femeilor. Că e măritată, că e mamă singură, că merge prea des la magazin, că și-a vopsit buzele, că o aduce acasă unu cu Jeepu. Iaca despre Cazanova satului se vorbește c-ar avea vreo 3 copii prin sat. Femei sub 20 ani. Parcă nu mi se dă gura să le zic fete. În ochii lor, tinerețea s-a cam dus.

La 25 ani ochii pierd din strălucire și apar vorbe de genul: ”Gata deja, trebuie să trăiesc pentru copii”. Am auzit-o de la o prietenă de a mea, mămică de 3 fete, cu gospodărie, bărbat chipeș, care preferă s-o știe doar pe lîngă casă. Studii fără frecvență? Cursuri de specializare? Sală de sport? Doamne ferește! El nu permite soției sale să umble cu prostiile. Și pentru că bugetul familial este în buzunarul lui, iar ea nu lucrează, și mai ales pentru că este obișnuită să-și minimizeze lucrul și contribuția la familie, ea își va reprima dur toate dorințele. Pentru că trebuie să trăiască pentru copii. Ce face bravul soț îl acelaș timp? Corect, este de dimineață pînă noaptea tîrziu pe drumuri. Face bani pentru familie. Iar dacă prin sat se aude că l-au văzut la discotecă, mă rog, trebuie bărbatul să se distreze, c-a lucrat mult. Iar dacă vecina îi spune soției că bărbățelu calcă cu stîngu pe la cumătrele singure, apoi asta e bîrfă rea.

Satul este crud cu copiii din familii defavorizate. ”Acela a lui Fedot s-a întors acasă cu mașină? O fi furat pe undeva, eu ce, nu-l știu pe taică-său?” Respectivul fiu a lui Fedot însă a început să muncească pe la 15 -16 ani, fiind cel mai mare din 6 copii, n-a prea avut de ales. Și nu știu cum s-a întîmplat că mai toți 6 au crescut și au cam plecat din sat. S-au însurat, s-au măritat prin alte sate, chiar alte țări. Iar satul își ține minte numai disprețul.

Satul este indiferent față de femeile bătute de soții lor. Se vorbește cu nesaț despre fiecare ceartă, după care femeia e văzută prin sat cu vînătăi. Și se face că nu vede, nu aude, nu-l privește.

Poștărița a obținut în sfîrșit actele de divorț. Să aibă vreo 55 ani. Au făcut 5 copii. El bea și-o bătea. Și dacă fiind mai tînără, răbda, fugea și dormea pe rîpă, cînd copiii au început să plece pe la oraș și-a dat seama că nu prea are puteri să fugă și s-a cam săturat. Și a depus documentele la divorț. Satul iarăși are motiv de vorbă.

Și merg prin sat și e beznă rău. Da’ nu mi-e frică pentru că știu toate gropile de pe drum. Și casele-mi dau binețe, și nu e nimic nou.

Social

Trei zile in sat

Am petrecut trei zile in sat. Decor de poveste – zapada, crengi acoperite de promoroaca care curge in cristale de gheata. Liniste. O sanie trasa de un cal. Cand se apropie de mine, observ ca de la sanie sunt numai talpile de fier, iar barbatul, obosit si nebarbierit, imbracat in haine innegrite de timp si munci, sede pe o usa veche, ingusta, cu o lucrare frumoasa in lemnul care candva fusese vopsit in alb. M-am salutat si m-am gandit cat de bine i-ar sta acestei usi intr-un apartament in care stapanii se pricep la lucruri frumoase.

IMG_20160106_113749

IMG_20160106_113755

Prima impresie cand intri mai adanc pe ulitile satului, este lipsa vietii. Desi eram in ajun de Craciunul pe vechi, satul dormea. Iar somnul lui nu era dulce, pe lejanca, langa motanul care s-a strecurat in casa si toarce nevazut, ghemuit langa un clit de haine… Cu miros de paine coapta, nuci si muschiulet in frunze de dafin. Somnul lui era greoi, ca dupa o noapte de betie nefericita, in care s-a baut vin otetit si samogon din sfecla furata de pe dealurie colhozului. Satul era trist, suparat.

IMAG0302

IMAG0323

IMAG0322

IMAG0324

Doua case din trei – cu lacat la usa. Din cele cu lacat, una din doua – schioapa si crapata. Nici casele locuite nu sunt mai fericite – sarace, carpite cu bucatele de “Europa” – aici un lambriu din plastic, acolo un termopan, dincolo un perete verde aprins. Cu rufe colorate aninate in cerdac sau pe doi pari in fata casei. Cu closete tronand pe o fasie de gradina. Singure in toata albeata din jur. Cine mai ajunge la ele noaptea pe ger?

IMAG0310

IMAG0305

IMAG0308

IMAG0325

IMAG0326

IMAG0329

Oameni rari. Un cuplu de tineri. Ambii scunzi. Ea in pantaloni negri mulati, cu fesele in aer. Haina ei e prea scurta sa o poata incalzi. El in trening. Incaltati nepotrivit zapezii. Se duc in satul vecin. El vorbeste destul de rastit. E nemultumit de ea. Ea se scuza.Un nebun pe bicicleta. Doi copii la rascruce pe sanii, dintre care unul e copilul meu.

Gradinita din sat a fost inchisa odata cu caderea Uniunii Sovietice. Acum se ruineaza. La usi mai sunt lacate, dar ce folos, cand in interior totul este ca dupa trecerea hoardelor tatare? Daca lipesti capul de geam, poti inca vedea pe unii pereti desene.

IMAG0387

Ramasite din curtea gradinitei

IMAG0388

Bucataria gradinitei

IMAG0391

Cladirea gradinitei

IMAG0392

Interiorul unei sali din gradinita

IMAG0394

Lacat la usa pe care cineva mai intra. Se vedeau multe urme in fata ei.

IMAG0396

Un desen s-a pastrat pe peretele din fund

Cica luni, langa poarta casei de la rastignire a fost gasit un barbat mort. Se intorcea acasa beat, era deja tarziu, a cazut si a inghetat. Ziua nu prea vezi oameni prin sat, noaptea cu atat mai mult.

E frumos si trist satul. Atatea case cu istorie, cu suflet, cu dantele din lemn, cu flori pe la colturi, cu verande largi si cerdacuri care au cunoscut atatea primaveri cu vantisor bland, atatea seri de vara cu apa limpede in cani si dulceturi de trandafir, atatea toamne cu miros dulce de struguri rascopti si frunze uscate, atatea ierni cu ger curat…

Mergeam prin sat si imi imaginam cum a fost cand toate aceste case erau locuite. Cand lemnul era mangaiat de mainile stapanilor, cand in ajun de Pasti se vopseau gardurile, cand vara se varuiau peretii odailor, cand femeile culegeau petalele de trandafiri de pe tufele care cresteau la fiecare poarta. Cand copiii mergeau la gradinita. Si la scoala din sat, care acum e inchisa.

Din sat te scoate o rutiera. Cea de la 7 dimineata. Cu ea ajungi in centrul raional.

Cand am iesit din casa, cu gentile facute, cu 30 de oua bagate intr-un borcan de 3 litri, cu doi iepurasi in punga, cateva bucati de invartita si doua bucati de tol tesut de raposata bunica, am ridicat ochii spre cer. De sus, se uitau la mine milioane de stele. Ilinca a inceput sa-mi arate constelatii, sa-mi vorbeasca despre praful stelar si despre cioburile de meteoriti. Sa-mi descoase magia care se intampla deasupra capetelor noastre. Iar aici jos, intr-un sat pierdut pe harta, se pare ca toti au uitat acest cuvant.

Magie.

De-ar sti acesti oameni cata bogatie e in jurul lor, i-ar podidi lacrimile. Iar cand s-ar opri din plans, ar face carari prin zapada, s-ar intalni si ar pune satul la cale.

foto: toata fotografiile au fost facute cu doua telefoane mobile.

Femei

Maricica

Ora la care se scoala o femeie de la tara depinde, in mare masura, de barbatul ei. La Maricica ora e diferita. Omul ei lucreaza paznic la o fabrica, la vreo 20 de kilometri de satul lor. Lucreaza in schimburi. Doua zile la lucru si una acasa. Maricica tot lucreaza cu zilele. Trei la lucru si trei acasa. Cand lucreaza, Maricica se scoala la 6. Cand e el acasa, poate sa-si permita sa mai doarma, pentru ca are un barbat care o cruta. El se scoala la 5 si se apuca de treaba prin gospodarie. Porci, gaini, gradina.

Maricica, la cei 43 de ani ai ei, arata tanara. E rumena si vesela, semn ca se impaca bine cu sotul. Are doi copii, mari deja. O fata de 17 ani si un baiat de 22 de ani. I-a crescut destul de greu. Bani nu au avut niciodata, tot ce castigau era cheltuit foarte repede si pe necesitati stringente. Pe urma au venit studiile copiilor si tot ce reusesc sa adune, merge spre achitarea contractului fetei, care invata la colegiu in capitala regionala.

In viata Maricicai nu sunt mari evenimente, in afara de faptul ca scroafa a nascut 10 purcei sau o cearta intre colegele de la lucru sau poate un conflict cu cele cateva cumnate pe care le are. Dar asta a fost pana acum un si ceva. Din 2014 ritmul vietii Maricicai, ca si a multor femei din Ucraina, este dictat de razboi. Zi de zi, Maricica se scoala cu frica in san. Baiatul ei, politist, poate sa fie trimis oricand in zona de conflict. Deja a si fost acolo pentru o luna, timp in care nu si-a mai gasit locul. Obosit de atitudinea superiorilor si de salariul care a scazut, tanarul a vrut sa lase politia, dar dupa multe discutii, schimburi de replici intre el si parinti, rugaminti din partea lor, care uneori treceau in amenintari, si o tacere de mormant ce acoperea durerea surorii mai mici, el a decis sa nu intreprinda nimic. Daca pleaca din politie, va fi, cu siguranta, chemat la razboi. Tatal insa nu-l va lasa, va alege sa mearga el. Si daca nu se mai intoarce, cine va intretine familia, cat baiatul isi va croi un rost in viata?

Maricica nu s-a amestecat in discutia celor doi. Cand tatal vorbeste cu feciorul, ea sta deoparte.

Gospodaria Maricicai e modesta. Casa batraneasca. In fata casei infloresc trandafiri si o tufa mare de regina noptii. Maricica gateste gustos. Mult si gras. Cartofi cu jumere si ceapa prajita. Mamaliga cu o bucata mare de margarina, pentru delicatete. Biscuiti cu un kilogram de untura si unul de smantana. La tara trebuie sa mananci bine, ca muncile sunt epuizante.

Cand vine tata de la lucru, fata infloreste. Il apuca de mana, ii sare in spate. Iar el striga patriarhal, cu vocea lui brutala si ragusita: “Vai, de ce ati lasat cainile ista fara apa?” Fata alearga, se executa. Maricica infloreste si ea cand ii vine omul acasa. De dragul lui, dar si a copiilor, nu a plecat in Italia, asa cum au facut-o toate femeile din marea lor familie. Candva ei au decis ca o vor duce mai simplu, dar toti alaturi. Si prezenta ambilor parinti se observa. Copiii sunt iubitori, calmi, sociabili. Baiatul suna parintii zilnic, le impartaseste retrairile sale, le cere sfatul, se plange sau se lauda. Fata, cu ochii mari si negri ca la o tigancusa, nu iese din vorba tatei, care o tine mai din scurt, de frica sa nu o apuce pe carari gresite, cum vede ca fac atatea fete de prin satele din jur. O pazeste ca pe ochii din cap.

Maricica are simtul dreptatii foarte acut. Nu amageste la lucru si nu iubeste cand colegele ei duc de nas conducerea. Acest fel de a fi, intransigent si corect, a costat-o mult de-a lungul vietii, dar anii au facut-o sa fie si mai onesta si mai principiala, ceea ce se citeste parca in curtea lor curata, fara excentricitati si excese. Totul e la locul sau si reprezinta tabloul exact atunci cand ne gandim la cum ar putea sa arate o “saracie demna”.

Maricica este una dintre miile de romance care s-au nascut in Ucraina, pe un pamant care pana nu foarte demult a facut parte din Romania. Ucraina se termina in satul lor, dupa deal e granita. Azi copiii ei vorbesc fluent ucraineana, invata la colegii si universitati ucrainesti, au prieteni ucraineni. Maricica insa, asa ca si celelalte femei din generatia sa, a ramas ancorata in alta realitate, in care Romania nu mai este Patria, dar nici URSS parca nu aduce a Patrie. Peste aceasta confuzie, a venit a treia. Ucraina, pentru care feciorul ei trebuie sa lupte.

Social

Gradul de dezvoltare a unei natiuni il afli dupa locul in care se usureaza

Peste drum de casa buneilor, care sunt demult in ceruri, locuieste un cuplu cu doi copii care au absolvit recent scoala. Pana la ei, acolo locuia familia femeii. Bunicul, un om cu un simt ingineresc extrem, pe la sfarsitul anilor 70, le-a dat vecinilor wc-ul sau din lemn. El si-a construit unul nou. La limita performantelor pentru standardele unui sat din vremea ceea.

Au trecut aproape 40 de ani. Vecinii nostri, care si-au ingropat batranii, si-au crescut copiii, care se scoala in fiecare dimineata la 5, ca sa munceasca in curte ca niste robi pana la 10 seara, tot cu wc-ul cela au ramas. Acesta a juns deja intr-o stare in care ti-i frica sa intri in el si cauti un loc mai dosit prin papusoaie ca sa te usurezi.

Vecinii nostri sunt niste oameni cumsecade, muncitori, onesti, destul de culti pentru un sat in care este o scoala doar cu 9 clase. Dar cum se face ca ei au munctit toata viata ca niste smintiti, fara odihna, fara concedii si plecari la mare sau la munte si tot nu au elementar un wc si un loc in casa care sa poata sa semene macar de departe a baie? Ce au muncit? Ce au facut? Care a fost rostul celor cateva zeci de mii de ore de munca? Cu ce s-au ales din ele?

Care e sensul sa lucrezi, daca nu ai un scop anume? Daca nu iti spui ca azi muncesti 10 ore, maine inca 10, dar peste 3 zile te alegi cu un wc nou? Iar peste o saptamana cu o gradinita de flori in fata casei? Peste inca una, transformi un saraies intr-o baie. Fie si fara sistem de incalzire, fie si fara cada, dar, cel putin sa aduca a baie, in care sa poti avea intimitate atunci cand vrei sa te speli, ca sa nu speli in bucatarie, langa blide si ceaune cu bors.

Cazul lor nu e unic. Aceeasi poveste o intalnesti la nordul, in centrul si sudul Moldovei. Oameni care muncesc o viata si care nu au un loc decent pentru necesitatile fiziologice. Dar care gasesc intotdeauna bani pentru o noua nunta sau cumatrie. Pentru nareaduri, coafuri si cadouri inutile.

Bunicul meu, daca ar afla ca wc-ul lui, care are aproape 50 de ani si care abia de se tine, mai este utilizat, s-ar rasuci in mormant. Ironia este ca ceea ce a construit el in loc, la sfarsitul anilor ’70, mai ramane un produs la limita performantelor pentru un sat in anul 2014.