Browsing Tag

violenta domestica

Social

Conventia care apara femeile

Saptamana trecuta, Moldova a semnat Conventia de la Istanbul, denumirea scurta a Conventiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violentei impotriva femeilor si a violentei domestice.

Ce inseamna aceasta si ce vor avea de castigat femeile in urma semnarii si, uletrior, ratificarii acestei Conventii, am intrebat-o pe Daniela Misail-Nichitin, Director Programe Femei al Centrului International „La Strada”:

 

Semnarea Conventiei este primul pas, prin care autoritatile statului recunosc ca violenta fata de femei si violenta in familie este o problema grava si in Republica Moldova. Astfel, aceasta problema va fi scoasa din spatiul privat in spatiul public, se va recunoaste, in sfarsit, ca violenta fata de femei nu mai este problema a familiei, ci o infractiune. Asta  inseamna ca toate politicile, strategiile, actiunile asumate de stat trebuie elaborate in conformitate cu regula de aur, prevederile Conventiei.

La fel, semnarea Conventiei este  o etapa prin care statul recunoaste ca va incepe pregatirile pentru ratificarea Conventiei.

In momentul in care Conventia este ratificata, nu mai este cale de intoarcere, toate actiunile statului trebuie sa fie in conformitate cu prevederile Conventiei. Din momentul ratificarii se include componenta de monitorizare internationala, adica odata la 4 ani, experti independenti, membri ai Grupului special creat pe linga Consiliul Europei (GREVIO) vor vizita Republica Moldova si vor evalua cum se implementeaza prevederile acestei conventii. Raportul care include si recomandari pentru stat este plasat pe site-ul CE si este un document public.

 

Pentru femei asta ar insemna o mai buna protectie, oferita de autoritatile statului (politie, in cazul dat) imediat cind vine la fata locului; mai multe servicii create pentru victime si agresori (centre de plasament, servicii pe termen lung cum ar fi apartamente sociale, consiliere psihologica, asitenta jurida, crearea si mentinerea unei linii fierbinti etc.), inclusive drezvoltarea unor mecanisme care sa asigure finatarea din partea statului a serviciilor, dar si crearea unui mecanism care sa  asigure compensatii pentru victimele violentei in familie.

O victorie, totusi!

 

Imagine: Jordan Whitt

Dragă redacție

Ajutati cu ce puteti femeile maltratate

Ajutor. Ajutati, SOS! Ajutati cu ce puteti femeile maltratate. Aici. Acum. Nu lasati totul in grija statului, a militiei sau a diferitor centre de plasament. Intinde-i tu mina, sustine-o macar moral, si vei vedea cit bine ii va face. Aminteste-ti ca esti femeie, ca esti om, in primul rind, si, cind o vezi pe strada plingind ghemuita pe jos, nu trece nepasatoare. Eu astazi am obtinut o victorie. Da. Azi am cistigat. Azi am pedepsit un idiot, un criminal, un monstru. Ieri seara veneam de la iaz cu masina. Eram cu sotul si copilul, suntem in vacanta la parinti. La o margine de drum am zarit o femeie. Putintica si firava, mergea abia tirindu-si picioarele. Am oprit. Era vinata toata, avea in mina o folie de la ultrasonografie. A batut-o concubinul. Cu picioarele. Nu am stat s-o intreb de ce si cum, am luat-o acasa la ai mei. Mi-a spus ca traieste cu respectivul de 9 luni, mai are un copil de 2 ani si 8 luni din alta casnicie. Acuma copilul e la mama ei, in alt raion. L-a trimis acolo pentru ca a fost si el batut de acelasi individ. Ea a ramas sa isi ia lucrurile si sa il convinga sa ii intoarca buletinul de identitate. Mamica e medic, i-a facut o injectie si i-a administrat un somnifer. Am hranit-o, am spalat-o si am culcat-o la noi. I-am pregatit celui mic o geanta de cadouri, dar cel mai mare cadou va fi ca mamica lui se va intoarce la el. Pentru ca tatal meu este o persoana influenta, a vorbit cu seful politiei raionale, care i-a asigurat garda femeii si ea si-a putut lua lucrurile. Individul e la politie si cred ca acum gusta pumni si picioare. Sa vada cit de dulce-i. 

Maraton

Stiu toate starile sufletesti prin care trece o femei batuta. Asta s-a intimplat cu mine in alta viata

Eu am inceput sa ma feresc deja sa discut despre violenta domestica. Am rabufnit cind am citit fabula Tatianei Tibuleac.

 

Nu am plins cand am citit istoriile publicate de Diana. M-am simtit, insa, back in time si mi-a fost atit de amar, insa, totodata m-am bucurat ca majoritatea au depasit mai mult sau mai putin momentele astea. Eu incercasem deja trucul psihologic de a scrie ce te framinta si am scris odata 8 foi, cite o fraza la fiecare caz. Asta a fost doi ani in urma si nu am revenit niciodata la foile alea.

 

Sotul meu m-a batut. Periodic. Nu pina la inconstienta. Insa, putea sa-mi dea un pumn si sa ma faca sa cad jos, sa-mi rasuceasca miinile sau sa-mi dea citeva picioare. Putea sa ma loveasca cu scaunelul fetei sau cu scindura de calcat, telefon, farfurii, sa ma traga de par prin toata casa la ora doua sau trei noaptea, sa ma alunge din casa. Eu invatasem sa tac si sa nu comentez nimic cind venea beat acasa. Puteam cu usurinta sa ghicesc in ce stare era. Citeodata ma sunau colegii mei sa-mi spuna ca e tare beat si daca am unde ma duce, mai bine sa ma duc. Era un baiat cu studii superioare, jurist de profesie, cu doua limbi straine stiute la perfectie si din “familie buna”.

 

Parintii lui stiau ca ma lovea, pentru ca am trait o perioada cu ei. Prima data cind au vazut a fost dupa ziua fetei mele. Implinise un anisor si chemasem oaspeti. Era foarte beat si dupa ce plecasera ei, a injurat-o pe maica-sa si mi-a dat si mie un pumn. Toata noaptea m-am dat cu pasta de dinti in jurul ochiului. Era pielea uscata ca un pergament a doua zi. Si neagra. Atunci, mi-am cumparat primul meu fond de ten. Stiam toate culorile prin care trece o vinataie, de la negru spre mov inchis pina la verzui-galben.

 

L-am rugat o data pe socrul meu sa-si treaca mina prin parul meu sa simta cucuiele. Hraneam atunci fetita cu pieptul. Nu putea sa se uite in ochii mei.

 

Citeodata venea acasa si spunea ca se incepe “ubivalova”. Sau ma intreba daca am vreun medic traumatolog cunoscut, ca o sa-mi dezbata dintii sau cum ma voi duce la veceu daca voi avea ambele miini in gips. Odata am crezut ca nu scap vie, pentru ca ma trintise jos si-mi dadea pumni peste pumni in cap. Puneam miinele ca sa nu doara asa de tare. Am crezut atunci ca, efectiv, voi muri. A doua zi aveam miinele vinete. Colegilor mei din birou le era rusine sa se uite la mine. Primii ochelari de soare pe care i-am purtat i-am imprumutat de la o vecina de a mea. Aveam fata desfigurata de la un pumn si am mers la spital ca sa-mi coasa pielea. Am si pina acum o cicatrice care este vizibila cind ma bronzez. In casa mea au fost stricate sticlele, oglinzile de citeva ori. Citeva s-au stricat cind am fost impinsa in ele.

 

O sticla a cazut peste mine si m-a taiat la mina. Eram intr-o rochita alba la 1 iunie. Nu am mai imbracat rochia aia niciodata. Ciind ma chema la balcon, unde fuma, ca sa-mi lamureasca cine sunt eu si sa ma invete minte, fetita mea spunea ca ea tot va merge cu mine ca sa ma protejeze. Asa si-i spunea, „daca eu sunt cu mama, tu nu o vei bate”.

 

Copilul vedea prea multe. Odata la gradinita dimineata i-a spus educatoarei ei preferate, „tata ieri a lovit-o pe mama si ei i-a curs singe si eu am plins foarte mult pentru ca credeam ca va muri”. Astfel de istorii au fost multe. Atunci copilul meu a inceput sa ma roage sa gasesc o alta casa. Pe urma s- imbolnavit. Pancreatita pe fon nervos. Nu venise niciodata sa ne vada in spital si am stat de multe ori. In schimb, cind am fost externata si am venit acasa cu sacose, fara bani, cu copilul in brate, el se juca la calculator. A spus doar sa fac ceva mincare ca-i era foame si a inceput a urla la mine de ce nu m-am gindit sa cumpar ceva pe drum. Cind i-am spus ca nu am bani, mi-a spus sa ma duc sa imprumut sau sa ma descurc.

 

Sotul meu m-a lovit inca cind ne intilneam. M-a lovit cind eram insarcinata, cind eram cu copilul in brate, cind adormeam copilul pe perna, cind eram in public, fata de mama sa si fata de fratele meu. Socrii mei erau si sunt oameni foarte educati, cititi, socrul meu cu post important in functie publica. Soacra mea putea sa ma corecteze cind nu spuneam vreun cuvint corect, insa nu prea comenta cind primeam vreun pumn. Isi iubesc la nebunie nepotica. Eu le spuneam mama si tata. Pe urma, dupa ce am plecat, soacra-mea mi-a spus ca eu eram prea puternica pentru el. Socrul meu tacea. Lor le era frica sa nu pretind la apartament. Am invatat sa-i iert si sa nu-i urasc. Mi-am iertat fratii si pe tatal meu care nu au intervenit, care nu l-au oprit. Mi-a parut rau ca nu am avut o mama linga mine care, poate, m-ar fi ajutat.

 

Pe urma, am inteles ca doar eu puteam opri asa ceva. Mie imi era frica. Frica ca nu ma voi ispavi, ca nu voi avea ce minca si unde trai, etc. Femeile care vor sa plece de la o persoana violenta au nevoie de tare multe sustinere. Eu am avut oameni in jurul meu care m-au ajutat. M-am ajutat si singurica. M-am tras de “schirka” cum se spune. Eu ma bucur ca am plecat. Imi pare rau ca am luat decizia asta atit de tirziu, dupa aproape 10 ani de casatorie. Timpul este unicul lucru pe care-l regret.

 

Odata, intr-un sat, o femeie batuta de sot a inceput sa plinga si sa-mi spuna, Dstra nu stiti cum e. Sunteti atit de frumoasa, desteapta si increzuta, ca nu aveti cum sa stiti.

 

Stiu cum e. Asta s-a intimplat cu mine in alta viata. Si parca s-a intimplat cu alt om. Stiu cu precizie toate starile sufletesti prin care trece o femei batuta, de la deznadejde, dispret fata de ea insasi, pina la ura fata de agresor.

 

Acum intr-adevar sunt foarte puternica si increzuta. Si inainte eram, doar ca nu-mi dadeam seama. Acum sunt frumoasa, pentru ca sunt libera si pentru ca ma iubesc. Ma iubesc si ma mindresc foarte mult cu mine.

 

PS. Astazi prietena fetitei mele V. mi-a spus ca un baietel din clasa ei, clasa IV, a lovit o fetita peste fata de doua ori. Ea a incercat sa-l opreasca si el i-a rasucit degetele. Acum ea e cu minuta in gips. I-a fracturat un deget. Mama ei a sunat –o pe mama baiatului. Mama baiatului i-a spus “cred ca fata Dstra l-a provocat ,ca el de obicei nu e asa”.

 

Eu vreau sa schimb ceva, macar putin, la capitolul violenta domestica. Cum? De unde de inceput?

 

Maraton

Nu te bate?

Mama intră în Skype după ce hrănește și închide animalele pe noapte. Mă întreabă de sănătate, ce mâncăm și dacă nu ne e frig, mai întreabă  uneori parcă din datorie părintească, ocrotitoare și protectoare:

 

– Da nu te bate?

 

– De ce să mă bată, mamă?

 

– da ce parcă pe mine avea pentru ce să mă bată?

 

Și eu tac, n-am ce să-i spun, pauza se lungește, dar se bucură,  măcar să mă vadă, chiar dacă tac. Deschid aplicația WordPress, adica ma uit în monitor, tare concentrată, mă lasă un timp din întrebat, conștientă că retrăiesc momentele celea strașnice: țipete, lacrimi, ochi tulburi, pumi în aer, ecoul lor înfundat, icnit, smocuri de păr în farfuriile pe care le spăla, picături de sânge, doi copii mititei și slabi, (numai nu înțeleg de ce se oftica că nu mâncam, dacă eu mai bine îmi amintesc scenele de sfadă și bătăi, decât mâncarea preferată).

 

Uneori mă temeam să stau cu dânșii amândoi în casă, mă temeam să mâ gândesc la ce se întâmplă când ei rămân singuri acasă, dar și pe urmă, când mai crescusem, mă temeam să le fac cadouri periculoase, cum ar fi un set de cuțite bune la bucătărie, foarfece sau lame de ras. Ca nu cumva să ajungă în mâinile lor într-un moment de furie și să nu mi-o pot ierta niciodată.

 

– Nu mă bate, mamă. Aici bărbații își bat o singură dată în viață femeile, dacă se încumetă. Cred că se teme să nu ajungă cu curul gol sau și mai rău, la dubă. Dar poate pur și simplu mă iubește.

 

Oare ea admite un motiv ca acesta? Poate e unul esențial, după școala ceea din sat sălbatică, unde o înhățam de la cui nu-i era lene să tragă de gâțe sau câte un picior în fund din neavând ce face ori prostie, nu m-a mai bătut nici un bărbat. Drept că nici eu nu m-am mai lăsat umilită, victimă, slabă. I-am văzut în stare de nervi, sufocați, cu spume la gură, rupând camașa, tăind vene, urcând pe balustradă, să se arunce de la etaj, n-au fost atât de puternici să se sinucidă, dar nici atât de slabi să dea în mine.

 

-Măcar bine, dragul mamei că n-am de tras ce-au tras părinții mei de la mine, că tare mai sufereau când mă vereau toată vânătă.

 

-Mamă, eu îi dau pace să trăiască.

 

Ea se gândește, precis nu știe cum se deschide aplicația WordPress. Tace, văd că încă n-au ajuns-o cuvintele mele până la capăt, dar o incomodează ceea ce-a prins.

 

– Si ce vrei să spui cu asta?

 

De aici și de acum pot să-mi permit să fiu sinceră cu dânsa, chit că nu-mi dă dreptate. Păcat că dacă mi-ar da dreptate, nu prea are timp să se schimbe.

 

– Vreau să spun că fiecare dintre noi își trăiește viața cum îi place. Nouă cred-că ne place s-o trăim împreună și efortul e pe măsură. Împreună înseamnă că eu îl simt ca pe o parte din mine, cu virtuți și defecte. Apropo de defecte, eu nu i le scot pe față, ca pe niște coșuri dureroase. El apreciază lucrul acesta, mamă, se simte sigur, iar siguranța îi dă puteri să rămână bărbat în orice situație.

Text preluat, cu acordul autorului, de pe azi o poza.
Maraton

Nu stiu, nu tin minte ce s-a intimplat ca acum sunt in viata

Totul a inceput in copilarie… tatal meu isi dorea enorm un copil…cu prima sotie au trait 20 de ani si nimik…sa cunoscut cu mamica si in primul an de casnicie am aparut eu …tata avea 52 de ani putem spune om matur…dar dragostea lui era stranie fata de mine fata de mama…am fost malyratete de mici…de fiecare data cind saream so salvez eram si eu batuta…eram in clasa 4 si faceam pipi in pat…mamica ma dus la doct sa vada ce se intimpla, am fost si operata, nimik pina cind nu am fost internata cu ulcer la stomac…intr-o noapte visam cum tata o omori pe mama iar eu eram in spital si no puteam ajuta…am inceput a tipa ca vreau acasa ca tata o bate pe mama si are so omoara, cu greu mau linistit…a doua zi iau povestit sefului sectii de mine…el desigur la chemat pe tata sau inchis in cabinet tin minte si acum cum striga la el…dupa dl doctor a inceput o noua terapie cu mine acupunctura…care ma lecuit de a face pipi in pat..si sa dorm noaptea mai bine…si toate aste nu sau terminat a continuat mai departe…am fost martora nu odata cind el venea cu cutitul dau toporul peste noi noaptea si spunea ca i scoate inima si o bea cu vodka…problema lui era cs isi pierdea mintele cind era baut…cind era treaz era un tata super…chiar de in mine era ura fata de el si atunci…imi placea cum era cind era treaz…
Dupa ceva timp dela faza cu doct…mama a trebuit sa plece in oras pe noapte…eu stiam deja daca el va fi bat trebuie sa merg la vecini…asa a fost ca el sa imbatat…eu fiind la vecini ma gasit acolo eu fiind ascunsa sub pat …ma tirit cu forta de acolo, ceea ce nu pot ierta vecinilor mei ca nu au incercat sa ma salveze…eu strigam ajutor va rog ajutati ma dar nimeni nu s-a amesticat…am fost batuta cu capul de truba de gaz care e in casa si de perete…mi am pierdut auzul in seara ceea ..acuma aud da am probleme cu urche care am fost lovita…ma adus acasa si mi a pus o chestie in jurul gitului sa ma stranguleze si tinea toporul si un leghean alaturi a spus ca va scoate totul fin mine….nustiu nu tin minte ce sa intimplat ca acum sunt in viata ….credca domnul tine la mine….si asa ani de zile ..politia nu facea nimik..el lecuit nu vroia iar mama nu a devortat pu ca nu vroia sa imparte casa in doua si el sa o vinda pe o sticla…ajunsa in clasa 12 era sf de an…el avea 70 de ani…avea probleme la picioare in ziua ceea fusese la doct unde iau spus ca trebuie urgent operatie…el a venit ciupit si mi a spus mia ca o sa moara ca nare bani …la care nu am tacut si iam spus ca mai putin de ar bea ar avea bani. ..si multe alte ce aveam pe suflet…el a plecat nu a spus nimik dupa ceva timp sa intors sa pus in genunchi si a cerut iertare pu toate…plingea si ma ruga sal iert ca el se duce sa se suicida …fiind prea ranita fin cauza lui..ism spus dute si fa ce vrei eu ni te iert si da mi pace…era ora 15….la ora 16 vedeam ca nu se vede am mers in camera lui sa vad da ca e acolo…am gasit doar un bilet ini care isi lua ramad bun…am ris si mi am catat de treaba …iar peste 30 min lam gasit strangulat in sarai…mort deja…nustiu de unde am avut putte am chrmat urgenta., politia ..eu eram fff calma chiar si la imormintare am fost. ..am avut doar o criza de nervi..oricum era tatal meu….acum au trecut 7 ani de atunci dar eu nu mi pot ierta ca nu lam salvat in pofida la toate…mii dor de el..si gindul ca a plecat stiind cal urasc ma doare….
Am intrat ls universitate si am inceput sa cunosc baieti fiind naiva si crezind in ei am avut o alta oribila situatie…in care nu intru in detalii dar pu faptul ca am crezut in el…am fost violata la 19 ani …pe linga faptul ca era prima mea exprienta fiind virgina eram distrusa din nou…imi era rusine sai spun mamei si surorii mele. ..ele crezind ca eu fata cuminte stau in camin studentesc…cum puteam sa le spun ca am iesit in oras cu unul care il stiam de osaptamina si mai ales noaptea….acuma pare prostesc la moment asa fost….nu am avut ochi sa vaf partea barbateasca pina nu a aparut sotul in viata mea…el ma salvat de la multe….imi pare rau ca nu pot atit de liber ca femeie cu el…poate e ptoblema trecutului meu…nustiu

Din viață

Dansul eliberator

…sincera sa fiu nu prea inteleg cum poti trai si pretinde ca iubesti o persoana care te umileste in asa hal… extraordinar! dobitoci de genul barbatului descris eu stiu ca exista cu toate ca nu m-am prea ciocnit cu astfel de indivizi, dar femeia care suporta asa ceva, care se intoarce dupa ce este izgonita este pur si simplu proasta…. ma scuzati ca sunt dura, dar asa cred eu.  (din comentariile de pe Facebook)

 

Deoarece rețelele sociale nu oferă suficient spațiu pentru o discuție despre motivele femeii care suportă violența, am hotărât să scriu un text scurt despre asta. Spre deosebire de comentatoare, eu m-am ciocnit cu astfel de indivizi. Este vorba despre un fost prieten, de care m-am despărțit cu mulți ani în urmă. Agresivitatea lui m-a luat prin surprindere. Veneam la întâlnire cu el, parfumată și visătoare, iar el era ursuz și nemulțumit. Eu eram incapabilă să reacționez, pentru că nimeni nu-mi vorbise despre problema asta. Evident, eram confuză. Relația era și un adevărat scrânciob de emoții, dacă azi tuna și fulgera, altă dată putea să fie numai miere, îmi cumpăra flori și… înghețată. Era o diferență de 10 ani între noi. Totuși, eu aveam mereu impresia că port responsabilitatea pentru relație și încercam să ”lucrez asupra mea”. Это классика.

Într-o bună zi, cam la mijlocul lunii ianuarie, a venit la Chișinău, a trecut după mine la Universitate, unde învățam, a strigat la mine ca de obicei, m-a bruscat și m-a insultat, după care mi-a cerut, cu voce mai domolită totuși, să-l conduc la gară. Nu ne văzusem demult. I-am spus că mi-i frig și nu merg. Eram, într-adevăr, îmbrăcată într-o scurtă ușoară, iar afară era ger. Aveam însă o dispoziție excelentă, luasem ultimul examen în sesiunea de iarnă, și aveam 10 pe linie în acel semestru. Eram mândră de mine. La un moment dat, parcă m-am trezit din somn și m-am întrebat cine-o fi și boul ăsta care strigă la mine.

– Ei și ce nu te-ai îmbrăcat mai bine, n-ai văzut că-i frig afară! s-a strofolit el pentru ultima dată, după care m-a anunțat scurt: O să te sun când ajung!

N-am mai explicat că aveam doar acea scurtă, pe care o purtam de cum începeau a cădea frunzele și până înfloreau lalelele. Venea rutiera pe care o așteptam.

– Nu mă mai suna, i-am răspuns, calm, din ușa rutierei.

Individul m-a sunat, totuși. Nu trecuse niciun an. În tot acest timp el s-a gândit. Și a decis să mă sune, ca să mă anunțe că nu voia oricum să se însoare cu mine. Eu l-am trimis în mă-sa și i-am închis telefonul.

***

Nu, eu nu sunt mai deșteaptă decât alte femei. Eu pur și simplu am avut noroc. El nu locuia la Chișinău și nu putea fizic să-mi ocupe tot timpul și tot spațiul. Aveam viața proprie și îmi căutam de ea. De obicei, femeile care nu pot pleca sunt într-o situație mult mai tristă, pentru că înainte de a le bate, el le colonizează, asigurându-se că nu le rămâne nimic, în afară de el. Cum ajung ele să piarda totul: banii, prietenii, rudele, locul de muncă și conștiința propriei valori? Răspunsul e simplu și cinic – treptat și câte puțin.

Și ăsta este de fapt răspunsul la întrebarea ”Cum?” pe care o pun femeile care nu sunt în aceeași situație. Lor le pare că ele n-ar permite niciodată, și într-adevăr, la moment n-ar permite-o. Dacă însă procesul ar fi treptat, ar deveni și ele captive. Când ești umilit și înjosit în permanență, pierzi capacitatea de a opune rezistență.

Bruno Bettelheim, un fost deținut în lagărele de concentrare descrie acest proces în cartea sa, The Informed Heart. El explică foarte bine cum, fiind puși în situații de extremă umilință în acele lagăre, oamenii se schimbau. La început erau gata să lupte ca niște lei. Pe urmă decideau să aștepte. Sperau. Inițial – că n-o să fie arestați, pe urmă, că o să li se dea drumul, apoi – că n-o să fie executați, până când pierdeau orice dorință de a trăi, își săpau gropile și se culcau în ele, așteptându-și moarea.

Femeile bătute de soți și tați au aceeași stare de spirit, practic, nu au resurse interne pentru a se împotrivi. Totuși, există momente când personalitatea aproape distrusă a omului învie. De undeva vine un impuls. Și atunci femeile pleacă, unele chiar ajung la capătul răbdării și își omoară, din mers, bărbatul bătăuș.

Și Bettelheim își amintește că odată, în unul din lagăre, când oamenii goi așteptau în rând să-și primească moartea, supraveghetorul a scos-o în față pe o femeie. Ea era o dansatoare, cândva vestită și, aflând despre asta, el a dorit ca ea să danseze pentru el. Femeia s-a supus ordinului. Dar în timp ce dansa, a început a se schimba. Și-a amintit că nu este un număr, ci o ființă umană. Ținea spatele drept, vârfurile degetelor – întinse. Tot dansând așa, a redevenit persoana mândră care era cândva, persoana care nu admite că poate fi sacrificată ca o oaie.

Fără a se opri din dans, femeia i-a zmuls supraveghetorului arma și l-a împușcat.

 

Portrait of Eleanor Powell

Cartea în rusă poate fi citită aici: http://www.opentextnn.ru/man/?id=4019

 

Text: Lupul Sur

Maraton

Eram facuta una cu pamantul in fiecare zi

Atitea istorii de mame batute, de sotii abuzate… eu nu-s nici una din ele, eu inca nu am obligatii.

 

Am fost intr-o relatie aproape 5 ani. Traiam in Europa … cum s-ar spune : freedom everywere … nu e chiar asa …

 
La inceput … ca la toti, era totul “roz si inimioare”, dragoste mare si infinita. El, atit de atent, de indragostit, perfectiunea intruchipata. Pina intr-o seara, de Revelion, cand, dupa numeroase glume destul de ofensatoare la adresa mea (facute de el, evident, in prezenta prietenilor sai) “am indraznit” sa-i spun ca nu e frumos ce face si sa refuz sa mai plec undeva. De fata cu mama sa, care imi repeta “rabda draguto ca el e asa”, m-a tirit cu forta in masina si cu o viteza incredibila la pedala si la cuvinte mi-a dat de inteles ca-s o proasta, o buna de nimic si sa fiu atenta la ce fac si ce spun ca de nu … X.

 
Atunci a sunat primul clopotel la mine; dar era prea slab ca sa il pot auzi. Dupa acea seara au urmat 3 ani de umilite psihice impresionante … esti o proasta, o mofturoasa, nu e cum vrei tu, eu fac totul pentru noi, tu, in schimb, nu esti in stare de nimic, nimeni nu are nevoie de tine; injuraturi ce curgeau neincetat la fiecare cuvant al meu ce era considerat discordant cu opiniile sale – atotfacatorul si atotputernicul.

 

Parca eram paralizata. Eu care eram atat de razboinica in lupta cu apararea drepturilor femeilor, abonata doar la bloguri feministe, eram facuta una cu pamantul in fiecare zi; si cel mai rau e ca eu chiar ma consideram mereu unica vinovata (cum zicea el).

 
2 luni in urma. Dupa o zi intreaga de cearta incercam ca o proasta sa il cuprind si sa-mi cer scuze (pentru ce pi..a masii?). M-a apucat cu forta de par si mi-a “uns” vreo cateva palme peste fata; incepuse sa ma traga pe jos; am pus fata la podea si imi ceream ca o nebuna iertare; simteam ca nu o sa ramana nici o particica vie din mine… urla ca ma omoara. Nici eu nu stiu cum am reusit sa ma zmulg din mainile lui si sa ma inchid in baie. Am adormit tot acolo, pe jos. Dimineata m-am trezit cu fata umflata, o durere insuportabila in spate…
 

Multumesc lui Dumnezeu ca in orasul in care traiesc exista o asociatie pentru femeile maltratate la care m-am adresat chiar a 2 zi… m-au primit, m-au sustinut si m-au facut sa inteleg ca nu trebuie sa suporti un monstru!

 

Maraton

Mama, ajuta-ma, te rog!

Aveam deja 18 ani impliniti, era luna mai, sfirsit de examene de an si inceput de examene de stat. Prietenul meu, pe atunci (aproape) absolvent la Colegiul de Constructie din Chisinau, specialitatea Design Interior, trebuia sa-si apere lucrarea de licenta, un proiect de vri-o 3*5 metri, care trebuia terminat intr-un termen cit mai scurt, la care am lucrat impreuna, deoarece ma pricepeam  bine la tehnicile de pictat.

Astfel, tot timpul liber, inclusiv cel din timpul saptaminii (unde nu prea era timp liber, pentru ca alergam dupa liceu la dinsul, de la botanica la telecentru, in fiecare zi), lucram in doi la proiect. Intr-o zi pina la 9 seara la colegiu, pina se inchidea si ne alunga paznicul, in alte zile acasa unde statea la chirie, unde locuia cu inca  3 baieti. Unul din ei, nu ma placea deloc, pentru ca iaca ma gasisem eu, tare desteapta ca sa-i fac observatii ca lasa murdarie dupa dinsul. Un detaliu important in toata povestea asta era faptul ca taica-meu era impotriva sa am o relatie cu prietenul meu, iar acest baiat care locuia cu el la aceiasi chirie, era feciorul unui prieten de-a lui taica-meu. Coincidenta sau nu, mai grav e ce a urmat dupa, pentru ca el a gasit cea mai usoara modalitate de a se razbuna pe mine pentru  toate observatiile mele. El s-a intilnit cu tatal meu si i-a spus ca iaca fata matale vine la noi la gazda, ca-i o curva, ca se culca cu noi 4, ca prietenul ei vrea s-o vinda…si iaca daca nu crezi, vina singur si ai sa  vezi cu ochii tai.

Era duminica, noi lucram la ultimele detalii la lucrare, cind cineva suna la usa, iar dupa usa era  taica- meu. De frica mi-am pierdut cunostinta, nu stiam ce putea sa se intimple, mama era cu el, si dupa ce am deschis usa intr-un tirziu, taica-meu ii zice lu’ mama, uita-te ce curva de fata ai crescut tu. M-o bagat cu forta in masina, am ajuns acasa, iar acolo am fost batuta in cel mai rau mod…eu nu-mi amintesc cum…stiu ca mi-am dat seama cit de tare ma doare totul dupa ce am inceput sa vomit singe. Si totul s-a terminat doar dupa ce am strigat dupa mama sa ma ajute, care in tot acest timp statea in odaia alaturata si auzea totul fara sa intervina. Eram toata vinata, vroiam sa ma duc la politie, dar n-am facut-o pentru ca ma gindeam la mama. Imi era asa de greu pe suflet pentru ca nu puteam sa inteleg de ce a procedat asa cu mine, era pentru prima data cind am fost batuta, intotdeauna am fost fata tatei alintata… si acum…

Mult timp n-am vorbit cu dinsul, nu puteam sa-l privesc in ochi, nu vroiam sa-l vad, imi era rusine sa trec prin fata lui sa ma duc la bucatarie dupa un pahar cu apa. Peste citeva saptamini au aparut si consecintele, am facut dereglare ovariana (dupa cum a remarcat medicul, de la un stres foarte mare),  cu scurgeri care au durat aproape doi ani, cu hemoglobina scazuta pina la stare de coma, nu ma puteam trezi din somn zile intregi de la singele pe care il pierdeam in fiecare zi sub forma de ciclu menstrual, cu picuratori de citeva ori pe zi, cu singe de la donatori, hormoni in pastile, injectii etc; Eu am avut noroc de fratele meu, medic de profesie, care statea si dormea linga mine ca sa vada daca respir.

A trecut timp, totul s-a iertat, pe undeva s-a si uitat, tata a inteles unde a gresit, acum stiu ca nu se poate ierta singur pe dinsul pentru fapta lui, ca nu m-a crezut pe mine, copila lui, ci pe cineva strain. Singurul lucru pe care mi-l aminteam si de la care incepeam sa pling era, de ce mama nu l-a oprit, de ce ea a asteptat sa strig disperata: „Mama, ajuta-ma te rog!”

Astazi sint femeie maritata, vorbesc altfel cu mama, si dupa atitia ani de tacere, de furie interioara, mama mi-a povestit intr-o seara cum era maltratata de propriul tata, era tunsa chilug, pusa sa ridice greutati, si batuta, batuta crunt, iar bunica statea intr-o parte si privea, nu intervenea, ei singura ii era frica debarbatul ei. Cel mai tare ma frustreaza in prezent faptul ca maica-mea ii o fire tare timida, inchisa, emotiva, complexata,  nu are incredere in sine, e fricoasa. Si eu ani la rind nu puteam sa inteleg de unde vine totul, si acum am inteles, am inteles multe lucruri. Ea toata copilaria a auzit de la parintii ei cum era poreclita, ca-i cea mai urita si cea mai proasta, pina ce singura a  inceput sa creada ca asa si este. Chiar atunci cind a venit sa le zica parintilor ca se marita, bunica i-a zis, da ce-ti trebuie tie asa urita sa te mariti, da cine s-o mai gasit sa vrea sa se insoare cu tine, multumeste-te ca ai de lucru si ti-ajunge. Si toate astea pe linga faptul ca maica-mea ii o femeie tare frumoasa si tare desteapta. Acum am inteles de ce mama n-a stiut cum sa reactioneze atunci cind eu am fost batuta, doar se repeta aceeasi poveste.

Drama ar fi fost dubla daca s-ar fi oprit aici, doar ca mai tirziu am regretat si alegerea mea, pentru ca baiatul cu care m-am intilnit in adolescenta, pentru care jertfisem relatia cu familia mea, de care eram mega-indragostita, de fapt era un manipulator, care ma controla non-stop cu cine vorbesc, cu cine ma scriu, cu cine ies,  m-a indepartat de prieteni, imi dicta cum sa ma imbrac, cu cine pot sa fiu prietena si la sfirsit a ajuns si el sa ridice miinele la mine, sa-mi sparga nasul si buza din gelozie prosteasca. Si eu stiu foarte bine ca-s vinovata ca i-am permis si l-am iertat.

Astazi sint fericita!

Pentru asta ii sunt recunoscatoare sotului meu, care imi este nu doar sot, dar si cel mai bun prieten, care ma ajuta sa inteleg starile prin care trec, ma sprijina, care imi daruieste comunicare ‘’normala pur-omeneasca’’, intelegere si iubire in fiecare zi.

Text: Anonim

Maraton

Mi-e rușine de acești ani de “răbdare”

Articolele din aceasta saptamina m-au atins profund.

Mulțumesc tuturor femeilor neagresate pentrut solidaritate feminina, pentrut că au ridicat steagul pentru noi, cele abuzate, și au condamnat violenta domestică și ne-au spus și noua, celorlalte, că” nu-i normal”.

Eu am fost lovită de soț 8 ani. Nu până la sânge, nu până la leșin. Palme și îmbrâncituri. Pentru că am meritat, pentru că nu am știut să-mi închid gura, etc… Și eu am răbdat…

Până la căsătorie palme îmi dădea tata- “gura bate curu’’. Tata o bătea pe mama tare și socru pe soacră (oameni foarte educați în aparență). Fiind căsătorită răbdam pentru că spre deosebire de mama, soacra, eu eram lovită așa, oleacă.

Până m-am trezit. Mai bine zis m-au trezit. Femei adevărate, puternice, solidare, care mi-au zis “și ce, dacă ești vinovată?”, “dar care femeie tace, dacă mult îi încerci răbdarea?” A lovi este inadmisibil! Apoi l-am trezit și pe el. I-am zis că nu contează ce zic, ce fac, sau ce nu fac- eu NU MAI PERMIT și NU MERIT să fiu lovită. Și copiii mei să vadă. Și în genere, suntem oameni, nu monștri. Și nu e normal – e grav, condamnabil, strașnic…

Am fost de acord ambii că erau oribile momentele din copilărie când tata o bătea pe mama. La fiecare din noi doi…

Deja de 1 an nu mă atinge, decât tandru…

A promis că nu mă va mai lovi niciodată și așa a fost. Pe dânsul aproape l-am iertat. Mi-i greu, însă, să-mi iert socrii care așa l-au educat și au tăcut aprobator ambii când știau că mă lovește. Mi-i greu să-mi iert părinții care m-au lăsat să cred că nu e strașnic, aproape normal și că poate cineva să merite vreo lovitură.

Mi-e rușine pentru mine, de acești ani de “răbdare”…

Maraton

Din cartea vietii unei femei abuzate

Ieri tot facebook-ul a distribuit câteva linkuri care conțineau titluri sau poze ce nu mai aveau nevoie de cuvinte și completări.

Eu am deschis doar unul, cel cu rochia albă, și după cele 2 minute cât am durat citirea textului, mi-am dat seama că povestea mea e mai grea, e mai lungă, e mai „trăită”, pentru că eroina principală sunt chiar eu. Adică, eu sunt cea care am fost bătută…

***

Nu știu când a început totul. Țin minte prima mea reacție atunci când am primit prima palmă peste față. Am muțit. În casa mea, în toată viața mea de până atunci, eu n-am văzut ca tatăl meu să ridice mâina la mama. Niciodată. Vocea – da, și după câteva minute auzeam: „Mămica, nu mămiiica, ei hai lasă, dacă și tu nu înțelegi sau nu mă auzi.” În schimb, în unele momente de sinceritate, viitorul meu soț mi-a povestit despre cât de violent a fost (și este) tatăl său și despre cum alte femei din viața lui s-au lăsat lovite.

Primul mea palmă ”memorabilă” – imediat după logodnă. Am tot început să ne contrăm despre cum, cine și de ce trebuie să fie responsabil și periodic, atunci când vorbeam mai mult decât el, mă trezeam cu câte o palmă peste față. Și deveneam mută, în tot sensul cuvântului. Nu mă durea, fizic, pentru că nu lovea tare. Dar însăși faptul că ridica mâina la mine, la viitoarea lui soție, la femeie pe care și-a ales-o să-i nască copii, la un om – la urma urmei, mă lăsa fără cuvinte.

În restul timpului, era om ca toți oamenii. Ne respectam, alintam și adoram. Eram doi tineri dornici să demonstrăm lumii că ne merităm, că secretul ultimilor ani a fost, de fapt, o poveste sinceră, dragă și dorită, muuult dorită și trăită de noi doi. Știam și simțeam că suntem noi, unul pentru celălalt, și ne completam atât, dar atât de bine, încât nimeni și niciodată nu și-ar fi imaginat că eu sunt o femeie lovită cu palme peste față. Periodic…

De câteva ori, în momentele când îl simțeam, l-am întrebat de ce mă lovește. Mi-a zis că nu știe, că nu poate să-mi răspundă la această întrebare, că nu se poate controla în acele momente și că de fiecare dată după, îi pare rău. Și eu îl credeam, pentru că așa și era. Pentru că pe parcurs mi-am dat seama că amintirile din copilărie îl inundă atunci când nu găsește alte soluții…

Era seara de 6 martie, o lună și jumătate până la nuntă. Era una din serile când știam că va veni acasă mai târziu decât de obicei. L-am sunat aproape de miezul nopții, ca să știu dacă totul e bine. Mi-a răspuns și am simțit, am auzit că nu era acolo unde ar trebui să fie și că tăcerea de lângă el amestecată cu muzica venită de la boxele din mașină ascund, de fapt, altceva. Mi-a zis că vine acasă într-o jumătate de oră și până la 3 dimineața mi-a mai răspuns de 3 ori și promis că se pornește. A intrat în casă, a urcat scările, a intrat în dormitor și eu, care mă pornisem să-l întâlnesc, m-am trezit cu două palme peste față și am căzut pe pat. A doua zi am lăsat inelul de logodnă pe pian și am plecat. Cu 10 lei în buzunar m-am urcat în autobus și m-am dus la cea mai bună prietenă. I-am scris un sms în care i-am spus scurt și clar că eu așa viața nu vreau. Că nu mai pot. Că-i abia începutul, dar eu nu mai pot și nu mai vreau. Mi-a răspuns și el printr-un sms în care mă ruga, mă implora să ne vedem, să stăm așezați, să ne uităm ochi în ochi și să găsim soluții. Să nu opresc tot. Să nu-l las. Să nu rup povestea, pentru că suntem doi oameni maturi și putem, vrem să ne învățăm, să ne răbdăm și să ne trăim viața împreună.

Toată ziua ne-am certat, ne-am contrat, ne-am transmis dorul prin sms-uri. Multe sms-uri care aveau același sens, explicații, acuzări, scuze, promisiuni. Spre seară a venit și m-a luat acasă. Intrată în casa părinților lui, viitoarea mamă-soacră, care deja știa întreaga poveste, ne-a întrebat ce avem de gând să facem mai departe și după, mi-a zis: ”Tu nu mai fă așa, pentru că tare bine știi cu cine te măriți.” Atunci nici n-am intuit că din acel moment am început s-o urăsc și totodată, să-mi fie milă de ea. Pentru că ea toată viața a fost o femeie bătută de către soțul ei.

În cei doi ani de căsătorie, periodic am fost lovită cu palmele, inițial peste față, apoi în cap – ca să nu existe vânătăi. Probabil vă întrebați de ce suportam. Repet – se întâmpla periodic, din ce în ce mai rar, și de fiecare dată îmi promitea că-i ultima dată. Știam că trebuie să găsesc o soluție, să opresc acest obicei. Dacă părinții lui, mama, cu siguranță – știa, ai mei nici până astăzi nu știu și niciodată nu vor știe. Atunci am început să-l ameninț că voi povesti totul nașilor nostri, oameni pe care îi respecta mult și de care chiar se temea sau îi era rușine, cel puțin.

Când ne-am separat și el s-a întors în casa părintească, continua să mai vină și „acasă”. Am redevenit cei doi îndrăgostiți nebuni, dornici unul de celălalt, cu după-amiezi ascunse în camera umbrită și discuții interminabile. Despre tot. Atunci l-am pus să-mi promită că niciodată nu va mai lovi o femeie. Și să-și imagineze că într-o zi el va avea o fetiță și peste ani, cineva o va lovi peste față sau în cap…

***

Am divorțat peste jumătate de an de la separare și, recunosc, am continuat să ne dorim încă mult timp. Până în momentul când am aflat că altcineva îi va naște o fetiță.

Astăzi nu ne vedem practic deloc. Nici măcar întâmplător nu ne întâlnim. Ne auzim rar, destul de rar pentru doi oameni care ani buni au fost unul alături de celălalt. Dar eu știu mereu ce mai face și el știe cum o mai duc. Pentru că încă ne simțim…

***

Nu am șters nici un sms din acea zi de 6 martie. Și din acel an, ziua mea de 8 Martie întotdeauna vine cu amintirea zilei când eu în rochie neagră, el la costum – stăteam la o masă în restaurant cu viitorii noștri nași, și încercam să nu întorc capul ca să nu mi se miște părul. Pentru că abia atunci și-a dat seama să nu mă lovească pe față, că rămân vânătăi…

Nu știu cum ar trebui să închei această destăinuire. Puțini oameni din viața mea știu despre acest aspect al vieții mele de femeie măritată. N-am avut curaj să povestesc, pentru că am trăit și momente frumoase alături de soțul meu. Oricum, ele nu pot șterge acele minute care urmau imediat după lovitură, când mă simțeam a nimănui, când voiam să mă prăbușesc de tot, când nu mai voiam nimic. Am un nod în piept acum, când scriu aceste rânduri, pentru că oricât de mult nu aș povesti, știu că nu există suficiente cuvinte care m-ar face înțeleasă și n-ar provoca discuții de felul „de ce?” și „ce proastă ai mai fost”.

Eu nu cer milă, nu cer comentarii, nici măcar nu sunt curioasă ce reacții v-a stârni textul meu pentru că știu, sunt sigură că nu sunt unica soție, femeie abuzată. Doar că noi nu prea vorbim, nu povestim și rar când ne apărăm. Din prostie? Din dragoste? Din frică? Nu știu…

Eu am trăit asta, am simțit cum e ca bărbatul tău să ridice mâina la tine, și știu că nimic nu justifică acest gest.

Atât.

Text: Anonim