Browsing Tag

violenta domestica

Maraton

Din cartea vietii unei femei abuzate

Ieri tot facebook-ul a distribuit câteva linkuri care conțineau titluri sau poze ce nu mai aveau nevoie de cuvinte și completări.

Eu am deschis doar unul, cel cu rochia albă, și după cele 2 minute cât am durat citirea textului, mi-am dat seama că povestea mea e mai grea, e mai lungă, e mai „trăită”, pentru că eroina principală sunt chiar eu. Adică, eu sunt cea care am fost bătută…

***

Nu știu când a început totul. Țin minte prima mea reacție atunci când am primit prima palmă peste față. Am muțit. În casa mea, în toată viața mea de până atunci, eu n-am văzut ca tatăl meu să ridice mâina la mama. Niciodată. Vocea – da, și după câteva minute auzeam: „Mămica, nu mămiiica, ei hai lasă, dacă și tu nu înțelegi sau nu mă auzi.” În schimb, în unele momente de sinceritate, viitorul meu soț mi-a povestit despre cât de violent a fost (și este) tatăl său și despre cum alte femei din viața lui s-au lăsat lovite.

Primul mea palmă ”memorabilă” – imediat după logodnă. Am tot început să ne contrăm despre cum, cine și de ce trebuie să fie responsabil și periodic, atunci când vorbeam mai mult decât el, mă trezeam cu câte o palmă peste față. Și deveneam mută, în tot sensul cuvântului. Nu mă durea, fizic, pentru că nu lovea tare. Dar însăși faptul că ridica mâina la mine, la viitoarea lui soție, la femeie pe care și-a ales-o să-i nască copii, la un om – la urma urmei, mă lăsa fără cuvinte.

În restul timpului, era om ca toți oamenii. Ne respectam, alintam și adoram. Eram doi tineri dornici să demonstrăm lumii că ne merităm, că secretul ultimilor ani a fost, de fapt, o poveste sinceră, dragă și dorită, muuult dorită și trăită de noi doi. Știam și simțeam că suntem noi, unul pentru celălalt, și ne completam atât, dar atât de bine, încât nimeni și niciodată nu și-ar fi imaginat că eu sunt o femeie lovită cu palme peste față. Periodic…

De câteva ori, în momentele când îl simțeam, l-am întrebat de ce mă lovește. Mi-a zis că nu știe, că nu poate să-mi răspundă la această întrebare, că nu se poate controla în acele momente și că de fiecare dată după, îi pare rău. Și eu îl credeam, pentru că așa și era. Pentru că pe parcurs mi-am dat seama că amintirile din copilărie îl inundă atunci când nu găsește alte soluții…

Era seara de 6 martie, o lună și jumătate până la nuntă. Era una din serile când știam că va veni acasă mai târziu decât de obicei. L-am sunat aproape de miezul nopții, ca să știu dacă totul e bine. Mi-a răspuns și am simțit, am auzit că nu era acolo unde ar trebui să fie și că tăcerea de lângă el amestecată cu muzica venită de la boxele din mașină ascund, de fapt, altceva. Mi-a zis că vine acasă într-o jumătate de oră și până la 3 dimineața mi-a mai răspuns de 3 ori și promis că se pornește. A intrat în casă, a urcat scările, a intrat în dormitor și eu, care mă pornisem să-l întâlnesc, m-am trezit cu două palme peste față și am căzut pe pat. A doua zi am lăsat inelul de logodnă pe pian și am plecat. Cu 10 lei în buzunar m-am urcat în autobus și m-am dus la cea mai bună prietenă. I-am scris un sms în care i-am spus scurt și clar că eu așa viața nu vreau. Că nu mai pot. Că-i abia începutul, dar eu nu mai pot și nu mai vreau. Mi-a răspuns și el printr-un sms în care mă ruga, mă implora să ne vedem, să stăm așezați, să ne uităm ochi în ochi și să găsim soluții. Să nu opresc tot. Să nu-l las. Să nu rup povestea, pentru că suntem doi oameni maturi și putem, vrem să ne învățăm, să ne răbdăm și să ne trăim viața împreună.

Toată ziua ne-am certat, ne-am contrat, ne-am transmis dorul prin sms-uri. Multe sms-uri care aveau același sens, explicații, acuzări, scuze, promisiuni. Spre seară a venit și m-a luat acasă. Intrată în casa părinților lui, viitoarea mamă-soacră, care deja știa întreaga poveste, ne-a întrebat ce avem de gând să facem mai departe și după, mi-a zis: ”Tu nu mai fă așa, pentru că tare bine știi cu cine te măriți.” Atunci nici n-am intuit că din acel moment am început s-o urăsc și totodată, să-mi fie milă de ea. Pentru că ea toată viața a fost o femeie bătută de către soțul ei.

În cei doi ani de căsătorie, periodic am fost lovită cu palmele, inițial peste față, apoi în cap – ca să nu existe vânătăi. Probabil vă întrebați de ce suportam. Repet – se întâmpla periodic, din ce în ce mai rar, și de fiecare dată îmi promitea că-i ultima dată. Știam că trebuie să găsesc o soluție, să opresc acest obicei. Dacă părinții lui, mama, cu siguranță – știa, ai mei nici până astăzi nu știu și niciodată nu vor știe. Atunci am început să-l ameninț că voi povesti totul nașilor nostri, oameni pe care îi respecta mult și de care chiar se temea sau îi era rușine, cel puțin.

Când ne-am separat și el s-a întors în casa părintească, continua să mai vină și „acasă”. Am redevenit cei doi îndrăgostiți nebuni, dornici unul de celălalt, cu după-amiezi ascunse în camera umbrită și discuții interminabile. Despre tot. Atunci l-am pus să-mi promită că niciodată nu va mai lovi o femeie. Și să-și imagineze că într-o zi el va avea o fetiță și peste ani, cineva o va lovi peste față sau în cap…

***

Am divorțat peste jumătate de an de la separare și, recunosc, am continuat să ne dorim încă mult timp. Până în momentul când am aflat că altcineva îi va naște o fetiță.

Astăzi nu ne vedem practic deloc. Nici măcar întâmplător nu ne întâlnim. Ne auzim rar, destul de rar pentru doi oameni care ani buni au fost unul alături de celălalt. Dar eu știu mereu ce mai face și el știe cum o mai duc. Pentru că încă ne simțim…

***

Nu am șters nici un sms din acea zi de 6 martie. Și din acel an, ziua mea de 8 Martie întotdeauna vine cu amintirea zilei când eu în rochie neagră, el la costum – stăteam la o masă în restaurant cu viitorii noștri nași, și încercam să nu întorc capul ca să nu mi se miște părul. Pentru că abia atunci și-a dat seama să nu mă lovească pe față, că rămân vânătăi…

Nu știu cum ar trebui să închei această destăinuire. Puțini oameni din viața mea știu despre acest aspect al vieții mele de femeie măritată. N-am avut curaj să povestesc, pentru că am trăit și momente frumoase alături de soțul meu. Oricum, ele nu pot șterge acele minute care urmau imediat după lovitură, când mă simțeam a nimănui, când voiam să mă prăbușesc de tot, când nu mai voiam nimic. Am un nod în piept acum, când scriu aceste rânduri, pentru că oricât de mult nu aș povesti, știu că nu există suficiente cuvinte care m-ar face înțeleasă și n-ar provoca discuții de felul „de ce?” și „ce proastă ai mai fost”.

Eu nu cer milă, nu cer comentarii, nici măcar nu sunt curioasă ce reacții v-a stârni textul meu pentru că știu, sunt sigură că nu sunt unica soție, femeie abuzată. Doar că noi nu prea vorbim, nu povestim și rar când ne apărăm. Din prostie? Din dragoste? Din frică? Nu știu…

Eu am trăit asta, am simțit cum e ca bărbatul tău să ridice mâina la tine, și știu că nimic nu justifică acest gest.

Atât.

Text: Anonim

Maraton

Acum vrea s-o urmeze in mormant, ca ,,tare a mai iubit-o”

Cand tata i-a tras prima palma mamei, eram mici. Tin minte si acum frica care ma lua cand intra tata pe poarta intr-o ureche. Cand intr-o zi a venit de prin mahala beat si a incercat sa dea cu sticla de rachiu in mama, care il tinea in brate pe fratele meu care avea atunci 1 an. Noroc ca era un neam in ospetie si l-a calmat.

M-am intrebat mereu de ce tata e asa? De ce mama rabda si in adancul sufletului ma simteam vinovata ca m-am nascut.., pentru ca zicea ca sta de dragul nostru. Era si altceva la mijloc, nu a avut noroc, saraca, de o mama buna, ci de una care ii zicea mereu sa rabde, sa nu raspunda inapoi barbatului. Dar cum poti sa rabzi cand tu cu doi copii mici, fara paine in casa, iar el vine si are pretentii. Nu lucreaza si bea?

Tin minte si acum, cum imi zicea ca bunica nu a vrut sa ne tina pe noi la dansa, cat mama isi cauta de lucru. S-a intors mama plangind din sat. Imi inchipui ce avea pe suflet. Sau cand mama l-a chemat din mahala pe tata, ca prea mult bause si acesta a dat in ea de i-a dezbatut dintii din fata. Tin minte si acum cum curgea sangele pe scari, mama plangea, noi plangeam, tata savura…

Acum vrea s-o urmeze in mormant, ca ,,tare a mai iubit-o”. Isi continua obiceiul de a bea de dimineata pana seara si de a se compatimi ca mama o fost de aur.

Mamele trebuie sa-si invete fiicele sa plece de la prima palma. Sa aiba respect macar, cel putin, pentru faptul ca nici un parinte nu vrea ca copilul sau sa fie batut. Ma intreb ce drept au sotii sa-si loveasca sotiile? Asta e dragoste????

 

Text: Anonim

Maraton

“Vine tata” sau “Vreau o alta copilarie”

Venea de la lucru, tare “vajnic”, ca de obicei. In timp ce se ridica din vale spre casa, era stres nemaipomenit. Fiecare deja avea pregatit raportul, desi era imposibil sa nu gaseasca ceva de la care sa inceapa scandalul. Si se incepea, farfurii prin ograda, dumnezei, ciocane zburind vioaie spre capul mamei, paruri de lemn cu scop de indreptare a spinarilor noastre “netrudite”. Lista e lunga, istorioare multe care mi-au marcat copilaria, mi-au patat-o si inecat-o in oceane de lacrimi.

Mama voia ca eu si fratele sa avem tata. Tare imi mai pare rau, ca atunci cand mama m-a luat sa traim la o sora de a ei, a cedat mieroseniilor imputite ale lui tata care cica “am sa ma schimb”. Eu am crescut impulsiva cu un sentiment de inferioritate, comportament depresiv si mizerabil, pe care imi este foarte greu sa il controlez. Mi se pare ca toti imi datoreaza o alta copilarie. Aveam momente cand, omorindu-ma de plins, pe undeva prin gradina, ma piscam de mina sa simt daca sunt vie, traiesc si anume mie mi se intimpla asta.

Acum sunt departe, foarte departe, peste oceane. De fiecare data, cand ma apuc sa-l sun, imi trece prin fata trailerul copilariei si ma razgindesc. Ma razbun, intr-un fel. Apucaturile violente care mi-au ramas ca mostenire, nasc in mine idei geniale- “castrarea”, pe toti cei care distrug copilarii si vieti de mame. Nu faceti copii care sa plinga prin unghere, sa tremure la auzul pasilor vostri, sa se chinuie incontinuu. Castrati violenta.

P.S Va multumesc pentru posibilitatea de a putea face auzita strigatul copilariei mele, chiar daca nu o veti posta, chiar daca nimeni nu va citi, mie incet incet mi-a disparut nodul tepos din git pe care il aveam cind am inceput a scrie.

 

Text: Anonim

Maraton

Zburatorul de pe Cogalnic

Istoria ei, a matusei mele, o stie un sat intreg, un sat de pe malul Cogalnicului. Incepea tot in culori mai roze. In anul 1980 mergea sa faca studii la Tiraspol, sa stie sa croiasca, sa coase. Parintii linistiti, ca era pe drumul cel bun. Micile retururi acasa, cum fara club, joc. Acolo a dat de un El. Tare inistent a inceput sa o curteze. Moale de fire si cu capul in nori, cred ca repede i-a furat inima, mintile, ca in poezia cu Zburatorul, numai ca acesta a ramas in viata ei. Offf de stia dinsa! In scurt timp, lasa balta tot, studii, vise.

 

Revenind in sat, nunta, prima sarcina….nu a durat mult pina au venit primele „zguduiri”. Se zvonea ca era „atinsa” si pina la casatorie, dar….nimeni nu a incercat, sau nu au putut sa ii bage mintile in cap. Ba mai mult, cum se zice:”cred ca o merita!” Pe parcursul primei sarcini, „mingierile” nu au fost date uitarii. Plinsa si vinata, fugea la parinti acasa. Citeva zile se scurgeau, daca nu se ducea singura, venea nemernicul dupa dinsa. Uite asa, primul baiat s-a nascut, apoi al doilea…., apoi al treilea, mai glumeau, ca poate o zi incearca si pentru o fata, asa ca la oameni gospodari sa aiba de toate, inca o muiere la casa nu stirca. Cu nasterea copiilor parca tot se agravase, insultele, bataile, dar era o rutina, parca fara asta nu era normal. Scuza ca sta cu el de dragul copiilor era o minciuna, care o facea sa se simta mai bine, banuiesc eu.

 

Croitorita se angajase in colhoz, la sadit sau strins cartofi, prasit sotci….cules la poama. Ametita de soare apoi si de vin, nu reusea sa faca nimic in jurul casei, minca bataie, ca il face de rusine, ca deee, ce fel de gospodina masei este?
Copii s-au mai infiripat, au inceput sa fie trecuti si ei la tabacit. Uneltele de tortura erau care mai de care, imaginatia tatalui iubitor nu se oprea la pumni si cureaua de la pantaloni, mai cadea sub mina si „ghisusca” de la cal, un capat de „shlang”, hlantug, ciomag, iar daca era super furios un cutit i se lipea de mina, ca Magneto. Minia lui se propaga ca o furtuna, tot in calea lui zbura. Ascunzatoarele erau derizorii, in casa erau ca niste sobolani, odata afara, fligherul (cuptiorus,storojca) de linga casa sau beciul erau niste capcane, asa ca unica solutie erau lanurile de porumb de linga casa, noroc ca erau mari si se puteau refugia. Dar cum scenele izbucneau indiferent ca e soare, ploua, tuna, ninge afara, alte ori era greu de jucat de-a v-ati ascunsele. Acus tati va gaseste. Atunci „noghi v ruki”, cel mai mic in spate si….fuga la mama in deal.

 

Ei uite daca tot se termina aici, nu as mai avea ce scrie. El, Teroarea, se lua dupa ei, noapte, zi….mergea dupa ei. Bunica, femeie prevazatoare, o ascundea in papusoii de linga casa ei, in fundul gradinei, ii dadea paturi si ii zicea sa stea pina viforul trece. Odata inteles ca este dus de nas, ii lua la blenduit pe buneii mei, insulte si injosiri. Pe bunica o ameninta ca o va viola, iar bunelul sa il satisfaca altfel (asta decent redat), la ce ris de fata au, nici gospodina, nici femeie, o betiva, o curva etc, etc… Bunelul nu odata a fost la spital pentru coaste rupte si hematome. Ingroziti, incremeniti, rabdau de dragul fetei, credeau ca asa o salveaza.

 

Despre cite internari si cite leziuni, diagnoze, sarcini pierdute, nu are rost sa scriu, e mult prea mult de scris.

 

Parca se insenina uneori, dupa o buna doza de zdupaci, zicea: „gata, nu m-a intorc! Ajunge! Imi distruge copii!” In luna lui septembie, fiind odata de hram la bunica, isi petrecea al nu stiu cit la numar sejur in adapostul parintilor sai. Asezate pe pragul saraiului, pe la chindii, o intreb, cum de poate rabda atitea, cum le poate duce? Cum poate ierta ? Multe nu am auzit, din privirile tulburi, raspunsul a fost:”Nu stiu, nu pot sa explic! De data asta daca vine, chiar nu ma duc!”.

 

Au trecut citeva ore, intruchiparea suferitelor sale, apare.
-Toma, auzi, nu te farama, hai acasa! Urla de la poarta.

 

Eu am iesit, infuriata, ma duc sa il dau afara din ograda. M-a izbit astfel, incit am cazut pe mini-gardutul ce separa trotuarul si florile. Nenorocul lui a fost, ca am cazut peste o proptea ce tinea acel gardut, am dizbirnat-o, m-am ridicat cu dinsa in mina, l-am infruntat, clar i-am zis de ma atinge o incaseaza rau, plus chem politia. Mi-a zis:”Esti o nebuna, de atita nimeni nu se va insura cu tine!” Ingrijorat omul. La toata scena, matusa nici mir nu a facut, mozolind miinile, ca un copil ce greseste, sau cind face vre-o dananaie, se da la mine si zice: „las’ nu te supara, el a venit dupa mine!” De data asta ma jur, ochii ii sclipeau. Eu vroiam sa urlu:”Cum, proasta dracului, el face ris din tine, din copii, parinti, iar tu rotesti ochii si mai ca nu cu fericire esti gata sa uiti totul?” Reactia ei era de genul, vezi nu poate fara mine? A urcat in bricica s-a intors si incet mi-a zis: „Stiu ca nu ai sa intelegi. Il iubesc!”. Il iubesc, o borta in cer, vezi? Credeam ca fac un cosmar. Cum puii mei, il iubesc? Cum este posibil asta? Cum delirul asta e asa de real? Cum!? Cum!? Una este cert, aia a fost ultima mea conversatie cu matusa. Ultima unde am vazut-o intr-o caruta cu cal, alaturi de ne-Printul ei. Parul ca taciunele si cret in bataia vintului, un moment am avut impresia ca era fericita de acea regasire, zimbea si topita il minca din priviri. Ehhh iubire. Asta e ultima mea imagine cu dinsa VIE.

 

Bautura, zdubacii neconteniti fara de mila, sfirsitul era inevitabil. Adunase prea multe sarmanul trup, a cedat intr-un final. Pe ultimul drum a petrecut-o si marea ei Iubire, bocetul si regeretul era mare, lacrimile adevarate? Posibil. Ma gindeam, poate te inneci cu propria smiorcaiala. In schimb, pe cruce i-a pus fotografie, fotografie cu chip frumos, unde dinsa zimbeste, fațisoara ca laptele, ochii limpezi. Nu, nu a pus poza cu realitatea, unde era batuta, plinsa si in vinatai, ca na, nu era el vinovat, de toate era ea responsabila, inclusiv de moartea sa, pina la urma o merita, fara dor si poate. Ea a meritat sa nu isi vada cei trei copii la sfirsitul vietii (putin peste 40). Ea a meritat sa nu isi vada viitorii nepotei (azi 4 la numar)? Ea a meritat sa plece inaintea lui taic-su?
Raspunsul meu e: Nu, nu, nu!

 

Vieti frinte, furate, terminate, doar din cauza ca forta de a spune STOP nu este invatata, bagata in cap. Pentru ca multe mame au invatat si mai invata pe fete sa taca, sa rabde, dapoi cum ai sa te descurci? Ei ian taci, ian rabda, ii rau cu rau, dar fara el e si mai si. Traumele sint enorme si ignorarea, indiferenta agraveaza acest fenomen.
Istoria aceasta poate era sa fie alta, daca alegerile matusei mele erau sa fie altele, daca ii spunea „Nu” la acel joc, daca la prima palma, pleca, daca….daca…..multi daca….poate era sa fie VIE, inca.
Voi, cele ce cititi aceste rinduri, si sinteti maltratate lasati tot, fugiti, luati-va viata in miini, fiti mai puternice. Nu va mintiti, ca poate il va lovi sfintul duh si se va schimba, acestea sint povesti. Pina atunci va omoara el, moral, va distruge tot ce sinteti. Nu stati de dragul copiilor, un bine lor nu le faceti. Faceti schimbarea! Pentru matusa mea este prea tirziu! Iar cele ce cunosc pe cineva ca sufera si stau chitic, interveniti, nu veniti cu scuza: „nu ma bag, nu e familia mea, fiecare decide pentru sine.” Cine stie poate salvati o viata….poate doua….sau trei.

 

Maraton

Gelozia abuzivă

Am avut si eu o palma în viaţa mea de la el, care m-a făcut sa zbor în perete, iar ce a urmat a fost ca prin ceaţă, ma ţin minte culcata pe pat, iar el deasupra cu mainele la gâtul meu, nu credeam ce mi se întîmplâ, apoi alungată din casa cu tot cu catrafuţe. Cel mai rusinos a fost sa ma duc luni, la lucru si colegele sa intrebe, ce ai sub ochi? 

 

Raspunsul lui a fost ”Eu nu te-am batut, ţi-am tras o palmă.

 

Eu l-am iubit şi am iertat.

 

Cel mai greu de suportat, însă, a fost abuzul psihic. Aproape 8 ani de zile, la fiecare 2 saptamiini du-te si la fiecare 2 saptamini vino. Acel du-te era urmat de cele mai frumoase cuvinte la auzul cărora o femeie înfloreşte „curva” „huisoscă” etc, terorizări de genul „cine a sunat?”, „cine a scris?”, „da sa verific posta”, „tu precis nu ma amăgești?”, „de ce ai venit mai devreme acasă?„, „faci miniet şefului”. Mesaje de dimineata “ni-i greaţă de tine, azi să pleci”.

 

Eu am iubit întotdeauna sa ma îmbrac bine si multi considera ca am gust, dar toți acești ani, fără sa-mi dau seama am început sa port, „ceva”, ceva ce nu m-ar scoate in evidenta, ceva neutru, ca sa evit un nou scandal/suspiciune, căci dacă ma machiez, e machiaj „boevoi” si nu e voie. M-am prins intr-o zi ca merg cu capul aplecat, iar dacă atrag privirea unui bărbat, pe loc ma simțeam vinovata „curva”, chiar dacă mergeam singura pe strada.

 

M-am îndobitocit, m-am pierdut, nu mai înţelegeam cine sunt şi nu vedeam cum pot sa ies din “povestea“ asta, îmi părea fără sfârșit. Avea o putere enormă asupra mea, ştia foarte bine, iar eu nu puteam rupe lanțul ce mă leagă. Sănătatea mea fizică suferea din cauza celei psihice. Diagnoza – depresie.

 

Eforturi maxime mi-au trebuit sa încep să văd lumea frumoasă din nou, scrâșnind din dinți să pot nu-i răspund, să pot să-l refuz.

 

A fost nevoie sa apară altă persoană în viața lui, ca sa ma elibereze totalmente şi, cu toate ca știu ce o așteaptă pe ea, Eu îi sunt recunoscătoare.

 

Maraton

O rochiță pătată

Era o fetiță de clasa a cincea, când a avut de suferit cea mai mare rușine din viața ei.

Știa și cum să spele acea mare pată. Să plece împreună cu mama și cu sora mai mica în alt sat. În alt raion. În altă țară…

 

Era fruntașa din clasă. Zece pe linie, la toate disciplinele. Șefa clasei. Colecționară de ambalaje de bomboane aduse de peste hotare de mama ei, cutiuțe, fundițe și tot felul de chițibușuri de mare dificit în anii 90.

 

Nicio serată de la școală nu se producea fără distribuția ei. Ba Chirița, ba Voichița, ba nora cea mică din “Soacra cu trei nurori”, pe toate le juca cu multă dăruire și avea încredere în cuvintele primei învățătoare, Raisa Ivanovna, care o încuraja și-i spunea că o sa ajungă mare artistă. Lumea o admira și o dădea drept exemplu copiilor, brobozindu-i că-s prea neascultături. I se umplea inima de bucurie când, tragând cu urechea câteodată la discuția mamei ei cu vreo vecină, auzea: “Eu mă mândresc cu copiii mei și știu că nu m-or face de rușine niciodata. Păcat de tats-o…”

 

Era în preajma sărbătorii de 8 martie. Se pregătea intens de concertul dedicat mamelor care avea să aibă loc la Casa de cultură din sat, datorită anvergurii evenimentului, pentru că era unul din cele mai mari concerte dupa cel de Hramul satului. Trebuia să fie prezentatoarea serii împreuna cu un flăcău din clasa a opta și scenariul cuprindea doua ore și jumătate de prezentare, plus avea de dansat pe la mijlocul concertului un vals cu baiatul din clasa paralela, în fața căruia roșea și tare greu i-a mai fost să se lase leganată pe muzică din cauza emoțiilor. Primul vals. Dar știa că e cel mai așteptat număr, dupa cum i-a spus chiar instructoarea de dans, și și-a călcat pe inima. Mama i-a cusut o rochie alba, sacrificându-și propria rochie de mireasă. Din voal i-a facut fundițe. Totul era pregătit și nu mai puteau de nerăbdare. Numai când își închipuia fața memei, zâmbind de bucurie, aproape că-i dădeau lacrimile.

 

Cu o seară înaintea zilei cele mari, repeta acasă, cu sora ei mai mică ultimele figuri de vals. Era îmbrăcată în minunata ei rochie albă și-i venea să nu se mai dezbrace din ea. Poate chiar să doarmă așa.

 

Mama și cu tata erau în camera vecină. Discutau ceva cu voci cam ridicate și cu ușa închisă. Se mai întâmplase din astea și fetele nu mai acordau atenție, pentru că mama le spunea mereu că totul este bine și că să-și vadă de treburile lor mai departe.

 

Deodata au auzit un strigăt de durere al mamei și vocea ridicată al tatălui. Au dat navală repede spre ei și au vazut-o pe mama ținându-se de față, iar din gură îi curgea o suviță purpurie de sânge. Tata continua să strige, îngorând prezența fetițelor, iar mama avea ochii de gheață și nu spunea nimic, rămânând împrietrită, jos, pe covor. A durat o veșnicie până când vocea amenințătoare a dispărut din vizor… Mama le-a cuprins pe fete. Au plâns acolo jos mult, apoi mama, cu mișcări parcă nechibzuite le-a așezat pe bicicletă și a pedalat ca o nebună până în capătul satului la sora ei. Au dormit acolo in acea noapte. Îmbrăcată în rochia cea albă pentru valsul pe care n-a apucat să-l mai danseze. Nici prezentatoare n-a fost.

 

A fost doar rochia alba, pătată de sânge, fluturândă dea lungul satului pe o roată de bicicletă, o soră și o mamă pedalând înnebunită prin fața oamenilor ieșiți pe la porți.  

 

Femei

Misterul femeii de langa

Pe mine nu m-a batut niciun barbat. Copilul meu n-a vazut cum pe mama o trag de par prin casa, cum o izbesc cu capul de radiator, cum o tin inchisa la balcon sau cum ii trantesc farfuria cu borsul nesarat sau prea fierbinte in fata.

 

Bunica, o femeie cu sange care clocotea, mi-a spus ca atunci cand s-au luat cu bunelu, l-a anuntat ca daca ridica mana la ea – il omoara. Scurt, clar si cuprinzator. Mie imi explicase tot atat de succint ca ‘uite, sora’sa, frumoasa si printesa familiei, toata viata s-a certat si s-a mancat cu barbatu’su. Asta nu e treaba. Chestiile astea trebuie rezolvate deodata, pana ajung sa degenereze.

 

Eu nu vreau sa omor pe nimeni. Nu din bunatate sufleteasca, ci pentru ca am un copil si nu vreau sa treaca prin calvarul vizitelor la puscarie. Eu sunt de parerea ca daca poti evita o neplacere, trebuie s-o eviti.

 

Nici nu va imaginati cate femei din jurul vostru au fost batute. Sau sunt batute. Femei invatate, cu manichiura. Femei care detin posturi de conducere. Functionare. Femei pe care le respecti. Femei care iti sunt dragi prin felul in care merg, se imbraca sau vorbesc.

 

Femeia care sta acum in fata ta si iti spune ca ii merge bine, copilul e la gradi/scoala, sotul iata a fost promovat, a fost aseara intinsa prin toata casa si facuta curva si invatata de minte. Ca sa se corijeze. Doamna profesoara a copilului tau, cu capul nitel sur, o femeie care emana incredere, bunatate, dar si putere, cu trei zile in urma a fost izbita cu capul de perete. Pana i-a tisnit sangele pe nas si curgea ca dintr-un robinet. Ea si-a cerut iertare in genunchi. Ca sa inceteze. Ea a fost de acord ca a meritat. Ea a inteles mesajul lui. A primului sau invatator.

 

Noi, cele nebatute, de cate ori auzim astfel de povesti de groaza ne intrebam de ce ele raman. De ce nu fug. De ce nu-si iau copilul/copiii si se duc in lumea mare. Din frica. Frica care paralizeaza. Cei din voi care ati trecut vreodata printr-o frica paralizanta, intelegeti. Poti sa citesti sute de articole la tema, poti sa intelegi perfect ca omul te omoara cu zile, sa stii ca el distruge viata copiilor tai si sa nu poti face nimic. Frica imobilizeaza.

 

 

Vreau sa imbratisez toate femeile care au iesit din cercul magic al fricii. Sa le arat admiratia mea de femeie care nu a trecut prin calvarul lor, dar care continua sa fie dominata de frica. Vreau sa invat de la ele. Si sa le promit ca totul o sa fie bine. Deoarece invingerea fricii inseamna a incepe sa te iubesti. Iata si un raspuns pentru intrebarea Veronicai.

 

PS: eu cred ca Valentina Trofimovna poate sa fie fericita. Nu. Ea trebuie sa fie fericita. Ea trebuie sa fac doar un pas.