Browsing Tag

violenta in familie

Social

Inelul puterii, pentru femeile care au nevoie

In ultimii ani am scris mult despre violenta impotriva femeilor si despre tot felul de abuzuri prin care ele trec, de la abuzul emotional sau economic pana la abuzul fizic. Am publicat si scrisori, in maraton si in afara lui. De fapt, ideea maratonului a venit cand am scris prima postare despre femeile batute si cutia postala mi s-a umplut cu marturii. Scrisorile veneau, eu citeam, plangeam si le publicam.

As vrea sa cred ca lucrurile de atunci s-au schimbat. Cel putin, cu un milimetru. Sa cred ca am reusit, toti impreuna – toti cei care scriu, vorbesc, informeaza, instruiesc – sa salvam macar doua femei de la moarte si pe altele doua sa le facem sa plece, sa-si faca un rost in afara cuplului unde erau pe post de saci de box, sa-si vindece sufletul si sa traiasca linistit.

Eu nu am fost batuta, dar am trecut prin abuz emotional in cuplu si stiu, nu din auzite, cat este de greu sa te refaci dupa ce ai ajuns la un pas de a-ti pierde identitatea. Iar unele femei, din pacate, si-o pierd. Si nimeni nu are dreptul sa le judece. Asa cum nimeni nu are dreptul sa judece femeile care sunt batute in propria casa. Pana nu treci printr-un abuz, de orice natura, nu poti intelege mecanismele care te fac sa ramai in acea drama.

Dar mai bine sa nu treceti. Sa nu trecem nimeni din noi. Niciodata sau din nou. Si cu fortele care le avem, sau pe care le-am redobandit, sa ajutam femeile care inca sunt in acel infern.  E adevarat, e greu, daca nu imposibil, sa convingi un om ca el trebuie sa se salveze, mai ales daca el nu crede ca ar ar mai putea, ca exista vreo calea de iesire, o cale de intoarcere spre viata normala, mai ales daca in viata a avut tot, in afara de normalitate. Dar se poate. Si femeile care au facut acest drum, pot s-o demonstreze. Iar cele care inteleg ca e timpul sa faca ceva, dar nu stiu cum, nu stiu de unde sa inceapa, nu stiu unde sa mearga, cui sa se adreseze, pot fi ajutate.

Fiecare poate ajuta. Cineva prin scris, cineva prin instruire, altcineva prin donatii sau prin lansarea unei strangeri de fonduri. Cea mai simpla metoda de pana acum, pentru cei care nu au pregatirea sa faca nimic din ceea ce am enumerat anterior sau, banal, nu au timp, este cea oferita de Avon, prin vanzarea produselor sociale de culoare roz (cancer mamar) si cele de culoare albastra (violenta impotriva femeilor) pe care le gasiti in fiecare brosura. Profitul din aceste vanzari merge direct spre acoperirea necesitatilor din aceste domenii. Inelul pe care il vedeti in imagine este un astfel de produs.

 

Text: Diana Guja

Interviuri

Daniela Misail-Nichitin:”Daca zici „nu”, de fapt, inseamna „da”, pentru ca asa sunt fetele…”

Daniela Misail-Nichitin, directoarea programului „Femei” la Centrul International „La Strada” si una dintre cele trei femei care au fondat organizatia intr-o zi de vara, asezate la o masa rotunda, fara a sti ce inseamna drepturile femeilor, drepturile omului, trafic si violenta, vara de la care au trecut 15 ani, timp in care a devenit o experta in violenta comisa impotriva femeilor, mi-a raspuns la cateva intrebari esentiale despre femeile din Moldova, violenta la care sunt supuse, despre barbatii agresori, tanara generatie si lumina de la capatul tunelului.

 

Care este situatia femeilor in Moldova? Cu siguranta exista o statistica, care reflecta lucrurile, dar si din punctul de vedere al unui om care lucreaza in domeniul drepturilor femeilor…

Ce tine de situatia femeilor in Moldova, statistica ma face mai putin sa cred ca reflecta realitatea, pentru ca totul este foarte relativ, depinde cu ce compari. Spre exemplu, daca e sa vorbim despre in ce masura se respecta drepturile femeilor in Moldova, comparativ cu lumea araba, atunci, da, pot sa zic, uite, femeile au mai mult sau mai putin drepturi egale, dar daca e sa analizam din punct de vedere a unei lumi in care femeie intr-adevar este egala in drepturi si libertati cu barbatul, atunci Moldova nu a ajuns inca la un nivel, cel putin, mediu de preformanta.

Argumentele sunt foarte simple – daca analizam profesiile care se considera mai complicate, de exemplu: activitatea politieneasca, aceeasi mass-media, ma refer la nivelul decizional, nu ma refer  la pozitiile din linia intai, pai, in aceste poztitii femeile trebuie sa depuna efort dublu sau uneori triplu pentru a se realiza si pentru a li se recunoaste perfomantele.

Daca vorbim despre concilierea vietii de familie cu viata profesionala, aici putem vorbi deja de un progres, deoarece in multe familii se intalnesc cazuri cand barbatul isi ia concediu de ingrijire a copilului, se impilca mai activ in cresterea si educatia lui, comparativ cu 10-115 ani in urma. Dar, daca sa mergem in localitatile rurale, nu veti intalni astfel de cazuri. Aceasta se intampla in orase mari, in Chsinau si maximum, Balti. In sate situatia femeilor nu difera cu nimic fata de acum 10-15 ani.

Sau, bunaoara, implicarea femeilor in politica si care sunt instrumentele care sunt utilizate in cadrul campaniilor electrorale, dar si intre campaniile electorale, pentru fi promovata imaginea unui barbat si a unei femei. Aici avem un exemplu clasic de discriminare, de abordare sexista a femeilor in politica.

La noi, deseori insasi femeile mentin aceasta stare de lucruri…

Exact, pentru ca femeile, ca si barbatii, traiesc in aceeasi societate si, de exemplu, atunci cand vorbim despre anumite stereotipuri sau roluri de gen si perceptia femeilor si a barbatilor, atunci femeile uneori au o perceptie mai stereotipizata decat barbatii.

De exemplu, in unul din recentele studii „Barbaii si egalitatea de gen in Republica Moldova”, publicat in 2016, e foarte bine aratat ca, de fapt, nu doar barbatii considera ca sunt momente in viata cand o femeie merita a fi batuta, dar inclusiv femeile considera asa. Si, procentual vorbind, numarul femeilor care sustin bataia este destul de mare, e peste 40 la suta. Daca analizam cum asta ulterior se transmite -in educatie mai mult sunt implicate mamele decat tatii si asemenea prejudecati se transmit in egala masura atat fetelor, cat si baietilor. Si, ca sa fac o paralela cu disciplina Relatii armonioase in familie – am facut o cercetare la inceputul anului de invatatmant si la sfarsitul anului de invatamant si, cand analizam ce inseamna femeie gospodina in perceptia baietilor si in perceptia fetelor, fetele erau cele care mai des decat baietii mentionau ca o buna gospodina este cea care are grija de treburile casnice, car stie sa gateasca la timp si gustos si care stie sa-si ierte barbatul atunci cand acesta greseste. Si aici noi vorbim de generatia tanara, de copii care sunt in clasele a X-XII, noi nu vorbim de generatiile care au foarte profund inradacinate anumite conceptii.

Dar cum se intampla ca in ziua de azi, cand copiii au acces destul de mare la diferite surse de informare si cresc in medii mai deschise catre lume, cum se intampla ca ei totusi preiau aceste idei?

Expunerea foarte mare la informatie o au copiii din oras. Copiii din localitatile rurale sunt mai putin expusi la informatii si ei totusi traiesc foarte adanc inradacinati in anumite cutume a propiei comunitati. Ei vad un anumit model in familie, dar, din pacate, de multe ori propria familie nu este un exemplu din diverse considerente: fie ca unul sau ambii parinti sunt plecati peste hotare, fie ca traieste intr-o familie in care este violenta etc. si asta confirma acea cercetare pe care am facut-o pentru a vedea cum s-a schimbat atitudinea copiilor. La intrebarile care au fost subiectele de interes sporit pentru ei in cadrul acestei disciplini, pe locul intai s-a plasat subiectul despre violenta in familie. Asta vorbeste despre faptul ca ei vad scene de violenta si sunt victime ale violentei in familie si atunci cand institutia de invatatmant, profesorul intr-un fel consolideaza acest mesaj, cand membrii comunitatii, vecinii, rudele, la fel, consolideaza acest mesaj, atunci gradul de schimbare este unul foarte mic. Copilul nu poate sa se schimbe sau nu poate prelua anumita informatie pe care a citit-o undeva, daca nu gaseste macar un model, un reper comportamental. In oras aceste chestii sunt cu mult mai vizibile, deoarece cercul de expunere si comunicare a copiilor este cu mult mai mare, ei pot vedea diferite scenarii si diferite personaje de la care se pot inspira. In localitatile rurale aceste lucruri se intampla cu mult mai greu.

Daca tot am ajuns la copii… Doi adolescenti se lanseaza intr-o relatie, ei fiind dintr-un mediu tipic moldovenesc, cu traditii, cu familiile respective etc. La ce moment ar trebui sa sune alarma in capul fetei ca relatia se transforma intr-o relatie abuziva? Care este momentul si daca exista vreun raport, cel putin neoficial, pe care poate voi l-ati facut, cate relatii sunt sanatoase si cate nesanatoase, anume intre tineri?

Este foarte greu sa faci asemenea analiza si niciodata nu ne-am propus s-o facem – a da apreciere relatiei, hai s-o numim ecologica, de aceea ca sanatoasa sau nesanatoasa suna a diagnoza si nici psihologii nu ar putea pune o astfel de diagnoza. Noi ne prpunem, mai degraba, sa-i invatam pe tineri, fie fete sau baieti, sa depisteze primele semnale a unei relatii cu risc, sa previna, sa nu ajunga la situatii cand este deja clar ca este o relatie violenta, dar sa atraga atentia de la primele semne care denota pornirea partenerului de a controla pe celalalt. Si aici exista suficiente semne care trebuie sa-i puna in garda pe tineri, valabile, in egala masura si fetelor si baietilor – inclinarea unuia de a controla exagerat actiunile celuilalt, de exemplu – este verificat telefonul, corespondenta, inclusiv agenda zilei, cu cine se intalneste, cu cine discuta, si toate astea se fac intr-o maniera destul de subtila la ineput, mai degraba prin a-si impune intr-un fel, asa-zisa, dragoste si grija: „Hai sa mergem impreuna, pentru ca noi suntem cuplu si vreau sa-ti cunosc prietenii, mediul de comunicare etc”. Ulterior, asta evolueaza in mesaje absolut negative, adresate tuturor persoanelor de incredere, se incepe usor-usor o izolare, prin simple replici, de genul: „Prietena ta nu este buna. Are un comportament usuratic, tu nu trebuie sa te vezi cu ea, pentru ca ea nu te influenteaza benefic si, in general, ce-ti trebuie prieteni, cand ma ai pe mine”.

Gelozia este uns emn foarte vadit. Insa, in activitatea noastra cu tinerii, fetele erau cele care spuneau ca daca nu e gelos, nu ma iubeste, ce fel de dragoste fara gelozie? Gelozia, de fapt, nici pe departe nu denota o atitudine ecologica fata de partener, pentru ca aceasta este o demonstratie directa cum se manifesta un om posesiv la inceputul relatiei. Este una, cand, ma rog, s-a intamplat o data in momentul in care era vorba de o fosta relatie si persoana isi manifesta ingrijorarea fata de eventuala refacere a relatiei anterioare si este complet altceva,  cand gelozia se manifesta fata de orice persoana de gen masculin, de la simpla privire, atingere, compliment, gest etc.

Tendinta de a critica pe toti si toate actiunile este alt semn ca lucrurile vor evolua ulterior intr-un abuz si, in special, cand vorbeste de rau persoana din fosta relatie. In momentul in care fata este idealizata si e gata sa-i coboare si luna de pe cer, dar despre fosta iubita vorbeste foarte urat, aceasta trebuie sa o puna in garda.

Tendinta exagerata de a apropia familia, chiar de la bun inceput, tot este un mare semn. De ce? Pentru ca, ulterior, cand fata vede anumite comportamente si anumite lucruri care ii displac si se gandeste ca ar fi bine sa intrerupa relatia, este un mecanism care o face sa se simta vinovata, din moment ce l-a prezentat pe iubit familiei si exista deja niste simpatii cu membrii familiei. De multe ori, acesta este un factor care, in mod special pe fetele tinere, le determina sa ramana in relatie.

Plus, cand se adauga deja elementele de santaj. Dar acestea sunt deja semne vizibile, cum ar fi constrangerea la un raport sexual. Si, iarasi, constrangerea in sens cu mult mai larg, nu este vorba doar de fortarea directa, ci de o manipulare si constrangere de ordin psihologic, de exemplu: „Nu exista dragoste fara relatii sexuale si daca tu pe mine ma iubesti, trebuie sa avem si relatii sexuale” si fata din frica de a nu-l pierde, accepta aceasta relatie, chiar daca nu este pregatita pentru ea.

O alta tendinta, de cand s-au dezvoltat tenologiile informationale, este ca barbatul filmeaza relatia sexuala si, ulterior, santajeaza fata cu aceasta inregistrare, facund-o asfel sa ramana intr-o relatie, cel putin, toxica, pentru ea.

E adevarat ca in Moldova exista un nivel ridicat de violenta impotriva femeilor si ca asta este o problema? Sau este mai degraba un fenomen inventat, chiar si de aceleasi ONG-uri pentru atragerea fondurilor, asa cum uneori se vehiculeaza?

Cu ceritudine fenomentul exista, deoarece el a devenit vizibil. Deja de vreo doi ani acesta a iesit din spatiul privat, in spatiul public. Si asta ne bucura. Despre aceste schimbari ne vorbesc numarul de adresari la politie. Din luna martie a intrat in vigoare ordonanta de restrictie si timp de cateva luni, numarul ordonantelor a fost de 900.

Daca fac trimitere la statistica, fiecare a patra femeie din Moldova a recunsocut ca a fost supusa, cel putin o data in viata, unei forme de violenta. Acestea sunt sondaje care au fost realizate pe un esantion reprezentativ, nu este vorba de o cercetare a unei singure organizatii, ci o cercetare larga, efectuata de BNS. In mare masura, aceste date reflecta situatia si din lume. Daca e sa comparam datele statistice cu realitatea din tara, atunci voi aduce exemplul telefonului de incredere, unde fiecare a treia persoana nu este gata sa raporteze cazul la politie sau sa se adreseze la servicii specializate dupa ajutor din diverse motive. Acumuland toate aceste date, nemaivorbind de cazurile de violenta in familie care nimeresc in vizorul serviciilor medicale, si nu exista o statistica segregata despre cate victime a violentei familie au fost spitalizate, aceasta fiind unul din factorii care ingreuneaza apreciarea sau determinarea costurilor acestui fenomen in Republica Moldova, vedem ca problema violentei este mult mai mare decat o prezinta ONG-urile si decat o prezinta datele statistice.

De ce aceste date? Cum se face ca fiecare a patra femeie a trecut prin violenta pe parcursul vietii? Care ar fi motivul? Situatia economica? Educatia precara? De unde se ajunge la asta si de ce asta este consderat o normalitate?

Nici educatia, nici situatia economica, nici anumite crize din viata unui om nu justifica violenta si aceastea nici pe departe nu sunt cauze. Spre exemplu, acelasi barbat care vine acasa si-si loveste sotia si copiii, la serviciu nu-si permite nici sa ridice vocea in fata superiorilor sau a colegilor. De multe ori, acest barbat este vazut de comunitate ca un barbat bun, care are grija de familie, care are o activitate profesionala de succes etc.

Cauza violentei este inegalitatea de gen si, in mare parte, este vorba de acei barbati care au o atitudine specifica, discriminatorie fata de femei, barbatii care considera ca femeia este un bun pe care, din momentul in care a cucerit-o, isi poate permite sa faca anumite actiuni care i-ar dauna foarte mult, din dorinta si din tendinta de a controla si a-si manifesta puterea asupra acestei persoane. Din pacate, barbatii care in prima relatie sunt violenti, chiar daca divorteaza si ulterior se angajeaza in alta relatie, repeta comportmanertul.

Iata de ce este important cum raspundem la aceste actiuni violente. In momentul in care aceasta persoana a fost pedepsita de la primul incident de violenta, indiferent care a fost sanctiunea, el ulterior se va gandi si va analiza mult mai bine comportamentul sau. Iar in situatia in care el vede ca acest comportament nu este pedepsit nicicum, asta va conrtibui la perpetuarea culturii violeneti in randul barbatilor.

Probabil ca in Moldova chestia asta este si mai vadita decat in alte tari, deoarece la noi, efectiv, pana nu demult raspunsul la violenta in familie era unul foarte si foarte superficial. Fie ca prima actiune era o discutie pe care o avea polititstul cu agrseorul, uletrior putea sa fie sanctionat, in cazul adresarii in instanta de judecata, dar aceasta putea sa fie o amenda care se duce tot din bugetul familie. In ultimii 2-3 ani lucrurile s-au schimbat, dar, din pacate, mecanismul de implementare a lucrurilor noi este inca unul problematic. Nu toti politsitii aplica imediat ordinul de restrictie intr-un caz de violenta, nu toti politistii monitorizeaza cum se respecta acest ordin, pentru ca sunt situatii cand imediat dupa plecarea politistului, agresorul revine in familie si atunci violenta se amplifica.

In ultimul timp, explicam mult femeilor ce inseamna violenta in familie, cand este momentul sa plece, care sunt semnele care trebuie sa se alarmeze, dar cand ne adresam barbatilor? Si daca are are sens sa te adresezi lor? Si daca, eventual, are sens sa te adresezi agresorilor?

Nu ca are sens, este obligatoriu sa implici ambele parti. Din moment ce sunt doi subiecti implicati, cu ambii trebuie de lucrat in egala masura. Bineiniteles ca programele de lucru cu victimile si agresorii sunt diferite. Cunosc foarte multe exemple din practica internationala de programe de lucru cu agresorii destul de dure, insa la noi, in Republica Moldova, dupa mine, abordarea este una dezechilbrata, in sensul ca exista tendinta de a-i pune pe acelasi cantar victima si agresorul si exista inca putine localitati in care agresorii sa fie obligati prin instanta de judecata sa mearga la anumite programe de corectie, desi legea prevede astfel de proceduri. Dar, serviciile pentru agresori sunt insuficiente. Avem un centru specializat la Drochia si exista cateva initiative la nivelul municipiului Chisinau. Da, legea prevedea ca specialistii din cadrul oficiilor de probatiune sa lucreze cu agresorii, dar ca aceasta prevedere sa devina lucrativa, este nevoie de foarte multa instruire a psihologilor din cadrul acestor oficii.

M-a impresionat foarte mult practica din Israel. Ei au centre de tip plasament pentru agresori si terapia cu aceste persoane consta in a-i induce, practic, in experienta pe care o traieste victima. De exemplu, in momentul in care el a comis violenta in familie este obligat sa aleaga intre privatiunea de libertate pana la 2 ani sau finalizarea cu succes a acestui program de terapie pentru agresori. Este vorba despre niste centre in care agresorii sunt plasati pe o perioada de 14-21 de zile. Deci, ei merg la serviciu, daca sunt angajati, seara revin. Fiecare participant primeste o anumita sarcina – cineva gateste pentru toti, cineva face curatenie, cineva are grija de spalatul si calcatul lenjeriei si atunci, comportamentul celorlalti fiind unul specific agresiv, cel care a gatit mancare este acuzat de toti ca ba e prea fierbinte, ba ca e rece, ba ca n-are suficient sare etc. si atunci ei traiesc si constientizeaza comportmanetul lor fata de victime. Mai sunt si alte elemente – ei nu au dreptul sa plece fara a anunta unde pleaca si la ora vor reveni, in momentul in care au mintit, angajatii centrului trebuie sa-i monitorizeze in timpul in care ei pleaca din centru in afara orelor de program. Ca rezultat, practic 50 la suta din agresori rezista acestui program si-l duc pana la capat si, ca urmare, gradul de recidiva scade, dar nu dipsare.

La Strada a orgazat un eveniment MENxx si una dintre cele mai mari provocari a fost sa convingem barbatii sa vorbeasca despre cultura violului. O buna parte din ei au refuzat, argumentand cu faptul ca ei n-au ce spune la subiect. Intrebarea mea e de ce unor barbati le vine atat de greu sa vorbeasca la acest subiect si a doua intrebare este de ce totusi la aceste evenimente au venit mai multe femei si mai putini barbati? Inseamna asta oare ca aceste teme nu sunt atat de interesante pentru barbati, ei le considera chestiuni pur femeiesti, asa cum a mentionat la primul eveniment Victor Lutenco, unul din speakeri?

Cred ca cel mai bine e sa raspunda barbatii la aceasta intrebare, de ce ei nu vor sau nu pot sa discute la acest subiect.

Este impornat ca nu doar femeile sa vorbeasca despre violenta, ci si barbatii, pentru ca este o problema care vizeaza in egala masura pe femei si pe barbati. Sunt foarte multi barbati care, crescand intr-un mediu violent, si-au schimbat comportamentul, incercand sa modifice paradigma propriei familii si atunci chiar nu vad de ce cei care au reusit sa faca acest lucru nu vorbesc nu alti barbati. Comunicarea dintre barbat-barbat, pe problema care tin de probleme considerate mult femeiesti, este, la fel, una care are efect benefic asupra barbatilor.

Poate asta fi o dovada de atitudine „minimalista” fata de femei? Or, pentru mine aceste reactii au fost un semn ca ei n-ar lua prea in serios femeile si problemele lor.

Ei chiar nu iau in serios problemele femeilor, o buna parte din ei, ca sa nu generalizam. Si chiar daca le iau in serios, atunci le analizeaza din perspectiva propiei experiente, in mare parte din perspectiva experientei de tata de fiica, ceea ce pe mine iarasi ma deranjeaza, pentru ca intr-o asemenea abordare mai degraba vorbeste reflexul protector al unui parinte, dar nu ceea ce presupune masculinitatea intr-un barbat. Eu nu stiu daca asta e neaparat legat de subiectele care ii intereseaza sau nu, dar cu certitudine, subiectele sensibile niciodata nu au prezentat interese pentru barbati. Si aici vreau sa fac o paralela cu bancurile sau glumele pe care de multe ori barbatii le fac, inclusiv in prezenta femeilor, pentru ca atunci cand faci o gluma care reflecta subiectul relatiilor intime sau anumite trsaturi fizice ale femeii, denota ca ei iau in deradere anumite probleme pe care ei le considera create artificial sau inventate de femei. Si anume acesta este argumentul pentru a continua evenimente de genul MENxx. Barbatii nu vin, ei sunt mai sceptici la aceste actiuni, dar din momentul in care va exista o masa critica de barbati care, cel putin, incearca sa priveasca lucrurile diferit – si din perpectiva femeilor, nu doar din perspectiva barbatilor, atunci lucrurile se pot schimba si schimbarea va consta in cum abordeaza barbatii educatia propriilor copii, indiferent de genul acestora. Acum abordarea este diferita in educatia fetelor si baietilor, ea reflecta, in mare parte, stereotipurile vizavi de roluri si menirea barbatului si femeii in societate.

Revenind la tema primelor doua evenimente MENxx, „Cultura violului”, aceasta a intrigat mult, au fost si comentarii, de genul: „Da’ ce, violul are o cultura?” Daniela, de ce „cultura violului” si ce inseamna, de fapt, „cultura violului”?

Cultura violului este perpetuarea acelor norme si atitudini care normalizeaza, incurajeaza un anumit comportament social. Aceste cuvinte nu trebuie analizate din perspectiva separata, cand spunem „cultura” avem in vedere cum educatia contribuie la perpetuarea anumitor comportamente care nu trebuie sa existe. Spre exemplu, cand vorbim de cultura violului din punct de vedere a raspunsului educational, asta ar trebui sa inceapa din frageda copilarie prin a invata copiii sa-si delimiteze foarte bine spatiul personal, sa cunoasca gesturile si atingerele acceptabile si neacceptabile si cum sa reactioneze intr-o situatie sau alta.

Exemple de comportamente care perpetueaza aceasta cultura sunt foarte multe, pornind de la ideea ca atunci cand un baietel trage de cosite o fetita sau ii ridica fusta, reactia adultului la actiunile baiatului este de genul: „Asa isi manifesta el atentia, asa incearca sa arate ca o iubeste”. Comportamentul baiatului se normalizeaza, iar acesta, ulterior, va evolua in lucruri mai grave. Iar pentru fata – normalizarea sau acceptarea ca dragostea neaparat presupune si o doza de rusine, de disconfort si suferinta.

Ulterior, la varste mai mari, noi observam alte reactii, cum ar fi in adolescenta anumite atingeri a zonelor intime, atingeri ale sanilor si explicatii, de genul: „Pai asta e specificul varstei”, „Si ce daca a atins-o, asta este dovada ca baiatul are anumite sentimente fata de fata”. Nu, aceasta nu este o dovada ca are sentimente, ci este o dovada ca, daca i s-a permis si aceste atingeri au fost considerate acceptabile, ulterior acest barbat va ajunge foarte usor la ideea ca si un raport sexul poate fi fara consimtamantul exprimat si, cu siguranta, va interpreta mesajul fetei ca daca zici „nu”, de fapt, inseamna „da”, pentru ca asa sunt fetele, lor le place sa fie contradictorii in exprimare. Iar in cazul fetelor, asta contribuie la incapacitatea de a spune un „nu’ ferm, atunci cand se ajunge la un comportament pentru care ele nu sunt pregatite sau este neacceptabil pentru ele. Si depinde foarte mult de mediul in care acesti copii cresc si se dezvolta si depinde foarte mult de reactia adultilor la asemenea comportamente.

Crezi ca generatiile urmatoare vor fi motivate sa-si schimbe comportamentul? Vor fi barbatii moldoveni din viitor mai putin violenti sau vom ramane cu explicatia ca agresivitatea este in natura barbatilor, respectiv, nu avem de unde asteptam schimbari?

Eu nu as m-as lega de fiziologie, deoarece o doza de agresivitate exista in fiecare din noi – femei si barbati, dar asta nu este o justificare sau explicatie pentru comportamentele absolut inacceptabile. Eu chiar cred ca lucruile se vor schimba si aceste schimbari m-am bucurat sa le vad in elevii care au parcurs disciplina „Relatii armonioase in familie”, deoarece i-am vazut la inceput de an si i-am vazut la finele anului scolar si am observat, cel putin, o schimbare de paradigma. Acesti copii deja analizaeaza lucruile diferit, ei vad comportamente riscante, pentru ei a devenit mult mai importanta comunicarea intr-o situatie conflictuala, decat evitarea conflictului, asa cum mentionau la inceputul anului. Bineinteles ca exista o categorie in societate care nu se va schimba si probabil nici nu trebuie sa ne facem careva iluzii in acest sens. Dar, din clipa in care va exista o masa critica, care isi schimba comportamentul, apare o noua clasificare a ceea ce inseamna bine, o noua cultura de non-toleranta fata de violenta, cel putin in cazul violentei in familie, insa mai putin in cazul violului, subiect inca tabu, dovada este implicatia si gradul de deschidere a barbatilor la MENxx, dar eu cred ca asa gen de activitati trebuie continuate, deoarece cu cat mai multa lumea vorbeste despre asta, cu atat mai mult se organizeaza anumite actiuni, care, ulterior, devin ireversibile in sensul schimbarilor pe care le-au produs.

Social

Si noi ce facem?

Articolul de ieri despre tanara gasita moarta in sant in satul Razeni, a adunat multe vizualizari. Internautii l-au distribuit, au comentat, au pus like-uri, emoticoane cu lacrimi sau groaza. Si aici s-a terminat. Foarte putini dintre cele si cei care au reactionat cu un click, au gasit de cuviinta sa scrie ceva la tema, sa-si dea cu parearea, sa-si faca publica indignarea, sa propuna idei si solutii despre ce am putea face ca sa schimbam situatia. Totul s-a incheiat, ca de obicei, cu ”trist, dar adevarat”.

Deseori ma intreb ce trebuie sa se intample ca mamaliga sa explodeze? Cate alte tragedii trebuie sa se produca, ca femeile din tara noastra sa spuna ”Gata” si sa iasa in strada si sa inceapa sa urle, macar si metaforic vorbind, ca sa adune in jurul lor alte femei si toate impreuna sa inceapa sa ceara sa le fie respectate drepturile? De fapt, care drepturi? De ne-ar fi respectat cel putin dreptul la viata…

De altfel, cate dintre noi isi cunosc drepturile? Cate dintre noi inteleg ce este un abuz? Cate dintre noi stiu ca pana la violenta fizica, sunt inca multe alte tipuri de abuz, incepand cu abuzul emotional, psihologic, financiar? Cate femei, chiar si dintre cele din mediile urbane, cu studii si acces la informatie, si-au scanat viata pentru a intelege daca sunt sau nu abuzate in vreun fel?

Totul se trece sub presul ”dragostei” si ”locului femeii”. Abuzurile si violenta demult sunt normalizate. De mici am fost leganate cu ”taci si rabda”. Ceea ce facem cu mare succes. Si doar din cand in cand, cordul nostru zvacneste la vreo stire ca o femeie a fost omorata de barbatul cu care isi imparte viata. Doar zvacneste. pentru ca, cica, mamaliga nu explodeaza.

Social

Crima din pasiune

In satul Razeni, intr-un sant, a fost gasit corpul neinsufletit al unei femei de 20 de ani. Ea a fost ucisa de barbatul ei, cu care avea un copil de aproape 3 ani. Motivul ar fi fost gelozia exagerata a sotului.

Inca un „omor din pasiune”, ca o scena finala a unei tragedii ce s-a jucat de-a lungul anilor in fata familiei si in fata comunitatii. Cortina a cazut. Acum familia plange, se bate cu pumnul in piept, saruta fotografia victimei de pe timpul cand era o scolarita senina si inocenta.

Cand priveam reportajul, imi venea s-o iau la palme pe mama fetei. Imi venea sa-i urlu in fata ca nu a protejat-o, ca a lasat-o sa-si joace rolul de victima pana la capat, ca sa o poata boci frumos la inmormantare. Si pun pariu ca in sicriu o vor culca in rochie alba, de mireasa, ca sa-si duca coroana de femeie care a murit „din” si „pentru” dragoste si pe lumea cealalta.

N-au vrut sa se bage in familia lor. Ca sunt tineri. Ca au copil. Ca e nevoie de ambii parinti ca sa creasca un copil. Si nu conteaza pretul acestei „cresteri”.

Si pana la urma, unde s-a vazut „dragoste” fara suferinta? Ca doar asta ni se baga de cateva secole pe gat de trubaduri, romantici, de filme, de carti, de piese. Si, mai nou, de toate invataturile si intelepciunile care au aparut recent pe internet, dupa care ne ahtiem atat de mult si le imprastiem ca pe o mana cereasca. Ca pana nu e durere, pana nu e drama, pana nu te ineci in muci si lacrimi, dragostea ta nu costa nici doi banuti. Ca trebuie sa rabzi. Sa lasi de la tine. Sa fii mai moale. Sa intelegi. Sa nu te pui in poara. Sa astepti. Se va rezolva. Trebuie sa te bucuri ca e gelos. Inseamna ca are ochi doar pentru tine. Sa ierti. Sa cauti in tine. Sa tragi invataminte. Sa nu lasi copilul fara tata. Precis nici tu nu esti/nu ai fost usa de biserica. Na, mai greseste omul. La tinerete toti avem capul fierbinte.

Si femeile tac. Pentru ca e rusine. Pentru ca iti este rusine sa iesi in drum si sa ulri ca lupoaica la luna. Pentru ca si mama, si bunica, si strabunica au trecut prin asta. De ce ti-ai inchipuit ca tu ai dreptul sa fii diferita, sa ai alta soarta? Nu! Asta e soarta ta. Soarta de femeie. Dragostea e cu sange. Dragostea e crucea pe care trebuie s-o duci. Dragostea e o povara. Si cine, daca nu tu, va sti cum mai bine sa o care in spate de-a lungul vietii? Cine, daca nu tu, va sti mai bine sa taca, sa inghita, sa ierte, sa se aplece, sa se faca mica, sa fuga, ca sa revina? Cine, daca nu tu, isi va trai soarta pentru ca e soarta si n-ai unde fugi de la ea. Ca doar asta ti-a spus mama.

Fata ar fi putut sa fie salvata. Sa traiasca si azi. Sa-si creasca copilul. 20 de ani e atat de putin intr-o viata de om! Ea ar fi putut sa faca studii, daca si-ar fi dorit. Sa-si schimbe culoarea parului. Sa-l creasca sau sa-l taie. Sa-si faca unghiile cu gel. Sa mearga la mare. Ea ar fi putut vedea intr-o zi Parisul. Ea ar fi putut fi iubita cu adevarat. Ar fi putut avea inca un copil. Doi. Trei. Si-ar fi putut lua permisul. Ar fi putut sa viseze la o rochie pe care a vazut-o undeva. Sau la pantofi. Sau poate la o blana. Sau poate ea ar fi descoperit ca ii place ceva cu totul diferit, ceva ce o facea deosebita in ochii familiei ei si a satului intreg.

Ea ar fi putut fi atatea. Daca nu i se baga in cap ca trebuie sa sufere. Ca e normal sa sufere. Ca e normal sa fie batuta, amenintata, fugarita. Ca tot ce trebuie sa faca e sa mai rabde putin. Inca putin. Pentru ca tineretea, familia, copilul… Pentru ca nu ne bagam in familia altora. Chiar si atunci cand „altii” sunt copiii nostri.

 

Interviuri

Natalia Popa: „Sa bati clopotul trebuie dupa primul act de violenta”

Saptamana asta am inceput-o cu o intalnire cu psihologul Natalia Popa, cu care am vorbit despre femeile victime ale violentei. Veti spune ca subiectul nu e foarte vesel pentru o dimineata de luni, dar sa stiti ca orice discutie cu Natalia este pozitiva si lipsita de dramatism. Da, unele femei sunt abuzate. Dar din astfel de situatii exista iesire. Important e ca victima sa constientizeze in ce relatie se afla si daca vrea sa traisasca asa toata viata.

 

Cine este victima?

Victima este o inocenta. In ochii victimei toti sunt vinovati, in afara de ea. Or, e foarte usor sa pui responsabilitatea pe umerii altora, iar tu, la randul tau, sa ramai alba si pufoasa. „Eu sunt buna! Eu nu supar pe nimeni! Eu fac caritate chiar! Dar pe mine ma bat!” Daca esti atat de buna, de ce te bat?

Vine la mine o femeie. Frumoasa foc! Blonda, inalta, zvelta, extrem de frumoasa. Femeia imi povesteste ca vrea al doilea copil, dar nu poate ramane insarcinata si  ginecologul a trimis-o la mine. Cand am inceput consultatia, am aflat ca este victima a violentei domestice, ca e batuta cu regularitate si ca sotul, care are o arma de serviciu, chiar a scos-o afara, pentru executie. Cuplul mai are un copil, pe care barbatul tot il bate. Cu toate acestea, femeia isi mai dorea un copil. De ce? Ca sa fie si el batut? „Nu”, imi zice ea. „El se va schimba”. Exact, el va deveni brusc un print.

 

Cine e vinovat in astfel de situatii?

Cum cine? Oricine, numai nu victima! Victima doar e atat de inocenta! Dar hai draga „inocenta” sa-ti deschidem sufletul si sa vedem cate frici si cate suparari se ascund acolo. Prin simplul fapt ca recunosti ca in tine traieste o suparare, jumatate din probleme dispar.

 

Care este portretul psihologic al femeilor care devin victime in cuplu sau familie?

La o victima sunt foarte dezvoltate doua sentimente: de vina si de responsabilitate. Daca am fost batuta, inseamna ca am meritat-o. Laitmotivul cu care traiste o victima este: „Eu sunt vinovata. Eu sunt vinovata. Eu sunt vinovata”. Daca esti vinovata, se va gasi si cine sa te pedepseasca. „Cine e aici vinovata? Zinica, tu esti vinovata? Acus va veni calaul!”

Dar toate acestea nu se intampla pe loc gol, ele vin din copilarie. De regula, femeia batuta este fetita care a fost victima sau martora violentei in familia din care vine. Asadar, aceasta este o fetita care a crescut cu ideea ca violenta este ceva normal intr-o familie.

Exista un ritual al violentei intr-un cuplu? Exista niste etape prin care trece orice victima si abuzatorul sau?

Violenta porneste de la abuzul psihologic. Nu ai spus asa, nu ai mers asa, nu ai facut ceea ce trebuia. Apoi umreaza controlul financiar – pe ce ai cheluit, de ce ai cheltuit. Daca ati trecut prin aceste etape, sa stiti ca pana la violenta prorpiu-zisa nu a ramas mult.

De obicei, dupa primul episod de violenta, abuzatorul si victima intra in „luna de miere”. Barbatul cere iertare in genunchi. Aici trebuie de mentionat ca abuzatorii sunt foarte emotivi. Urmeaza declaratii fierbinti, de genul: „Eu te iubesc la nebunie! Stii ca nu iti pot face niciun rau, dar tu singiura m-ai adus la asa stare. Hai sa-ti cumpar tot ce-ti doresti!”.  Am cliente care dupa fiecare act de violenta se fac cu cate un inel cu diamant sau cu o blana. Cadourile depind si de starea financiara a barbatului. In loc de inel cu diamant, pot fi o cutie de bomboane si o sampanie. Unele femei isi primesc darul chiar in sala de reanimare si tot acolo ii iarta.

De ce se intampla asta? Ce ii atrage pe femei la acesti barbati?

Victima si abuzatorul sunt ca doi magneti. Ei se bat, dar nu pot unul fara altul. Si iata din cauza acesti „luni de miere”, majoritatea femeilor suporta violenta. Toate victimele recunosc ca dupa un episod de violenta, barbatul devine „atat de bun”: „El e gata sa faca orice pentru mine”, „El ma iubeste atat de mult, nici nu va puteti imagina!”

Se poate de schimbat ceva la aceasta etapa sau e tarziu deja?

Daca la aceasta etapa femeia nu intreprinde actiuni concrete – sa zicem ca nu si-a dat seama ca a fost supusa abuzului psihologic si poate e naiva si nu a inteles nici atunci cand a fost controlata financiar – insa daca a vut loc un act de violenta fizica URGENT trebuie de facut ceva.

Ce?

Nu trebuie de uitat ca agresorii sunt barbati fricosi. Dragostea e oarba, eu ma pot intragosti si de un abuzator si, daca asta s-a intamplat si ati devenit victima violentei din partea lui, trebuie, in primul rand, sa va adresati dupa ajutor unui barbat din familia voastra – tata, fratele, verisorul, nasul – ca acesta sa aiba o discutie foarte serioasa cu respectivul sot/iubit violent. Exista sanse mari, ca o astfel de discutie sa fie prima si ultima, iar relatia sa dureze pana la batranete.

Si daca nu exista un astfel de barbat in familia femeii?

Daca el nu exista, atunci trebuie sa decida: ii place sa traiasca asa sau nu-i place? E gata sa-l ierte pe acest barbat si sa ramana cu el sau vrea sa plece? In cazul in care femeia a crescut intr-o familie in care violenta a fost ceva normal, aici vreau sa mentionez ca violenta nu e doar bataie si sange, ea poate fi subtila, cu piscaturi si ghionturi, atunci femeia, cel mai probabil, va alege sa ramana. Ea va fi influentata de cuvintele de dragoste si cadourile de dupa actele de violenta. Insa, daca femeia a crescut in dragoste si, mai ales, in dragoste paterna, ceea ce este important, deoarece majoritatea femeilor supuse violentei in cuplu au fost fetite neiubite de tati, atunci ea nu va accepta asa un comportament. Daca tata de iubeste, iar un barbat va indrazni sa-ti invineteasca ochiul, atunci „La revedere! Cu mine asa nimeni nu se poarta! Eu sunt o printesa! Iar printesele nu sunt batute! Eu sunt o planeta, iar tu un simplu cosmonaut! Eu iti dau un bobarnac mic si tu zbori de pe planeta mea!”

Ce se intampla cand o femeie totusi il iarta pe barbat dupa ce primul act de violenta a fost consumat?

Daca femeia a iertat abuzatorul dupa primul episod de violenta si au urmat si altele, iar ea continua sa traisca cu el, fiind victima, ea nu intelege ca intr-o astfel de situatie ambii soti sunt responsabili. Femeia este responsabila nemijlocit de integritatea sa ca persoana, de intergitatea corpului sau. La fel, ea este responsabila de fericirea sa. Daca eu ii permit barbatului sa ma bata, inseamna ca sunt o iresponsabila. Eu am delegat aceasta responsabilitate cui vreti: statului, avocatilor etc.

Iar barbatul care a savarsit un act de violenta nu trebuie sa o invinuiasca pe sotia sa ca l-ar fi adus la astfel de actiuni, deoarece asta da dovada de infantilism. Si in genere, doi maturi care se bat sunt, de fapt, doi copii pe terenul de joaca care se bat. Maturii discuta intotdeauna, copiii incep sa se bata. Lor nu le ajung argumente, le este mai usor sa se bata.

De ce unele femei nu pot iesi din cercul vicios al violentei? Nici dupa primul, nici dupa al doilea si nici dupa al treilea episod?

Se zice ca aceste femei sunt mazochiste, dar nu este chiar asa. Pe de o parte, acestea sunt fetitele care au crescut in violenta sau au fost martore ale violentei. Pe de alta parte, acestea sunt femei cu nucleu personalitatii distrus. Imaginati-va o oglinda in care se va lovi zinic cu pumnul. Cum va arata ea? Ce va ramane din ea? Iata asa e personalitatea acestor femei. Cu ele este foarte greu de lucrat, deoarece ele nu mai inteleg ce se intampla si se simt vinovata, mai ales ca agresorii le repeta asta intruna. Cu atat mai strasnic este in relatiile in care violenta a devenit o obisnuinta, deoarece acolo nu mai exista „luni de miere”, pauze. Barbatul deja bate „din mers”, pentru ca il deranjezi cu simpla ta prezenta.

Acesti barbati se schimba? Se pot schimba?

Daca femeia va ierta, nu, el nu se va schimba. Dar daca aceasta femeie va pleca, iar el va da peste o alta femeie, care nu este „victima”, o femeie pe care tata o iubeste, care se respecta, care e implinita, el nu va mai ridica mana la ea. Or, cine este barbatul violent? Un baietel pe care nimeni nu l-a iubit. Atunci ce avem? Doi copii neiubiti, batuti, care incep sa se bata intre ei. Iata ce inseamna o victima si un agresor. Daca un agrsor va intalni un copil iubit, totul poate fi ideal. Astfel de femei isi respecta spatiul privat, corpul, libertatea, bucuria de a trai.

 

Imagine: belafrique.com, familie din Bostwana

Acest interviu a fost sponsorizat de Avon
Maraton

De frica nu a scapat nici in strainatate

Dupa 11 ani de cind e plecata, eu inca cintaresc care rau mai mic a ales. Frica o are de cind se tine minte. De bataile care le suferea mama, nu a scapat nici ea dupa ce s-a casatorit. Noroc ca aveau cu vecina aceeasi masura la haine, chiar daca dormea pe unde apuca, dimineata avea cu ce se imbraca. Era profesoara, dar unicul copil nu a facut mare carte: ziua avea de pascut curcanii, sera era nevoit sa se prefaca ca doarme, avea mai multe sanse sa nu primeasca bataie.

 

Fiind in ospetie, intr-o noapte geroasa, m-am trezit in strigatul si plinsetul copilului… visa iarasi cum fuge numai in pijama in miez de noapte prin omat, sa ceara ajutor de la vecini, sa-i salveze mama din mainile tatalui. Nu pot reda ce am simtit, ascultind a doua zi totul. Am fost de acord sa am grija de copil, numai sa plece. Pe atunci imi parea ca alege raul cel mai mic!

 

Ca sa stringa bani de drum a vindut casa parinteasca. De frica nu a scapat nici in strainatate. Ca sa-i inlocuiasca lipsa, ii trimetea bani copilului, care, la rindul lui, simtindu-le gustul, a luat un drum gresit in viata, ajungind sa-si santaseze pentru bani mama, pe care cindva a aparat-o! Iar ea cu frica in spate, tot ii trimite!

 

Anonim

 

Imagine: Edgar Degas

Maraton

Sunt vinovată că n-am uitat nicio palmă peste față sau peste cap

Eu nu vorbesc cu tatăl meu din august. De atunci, de cînd am primit o palmă peste față, de față cu mama, fratele și sora. Pentru că la o frază de-a lui, i-am amintit de o perioadă a vieții noastre de care nu se poate mîndri. Împreună cu palma asta am primit și o serie de injurături și acuzații. Nu le numesc. Ele sunt totdeauna aceleași. Eu mi-am luat geanta și-am ieșit pe poartă. I-am urat să rămînă sănătos. Nu m-a oprit nimeni. La oraș am ajuns făcînd autostopul, era prea tîrziu pentru autobus. 
M-am simțit răzbunată oarecum. Demult visam să plec așa. Să ies pe poartă și să mă duc în lume. Da niciodată n-am avut curajul. La 12 ani pentru că „dacă mama rabdă, rabd și eu, sînt tați și mai răi ca al nostru”, la 15 ani pentru că „da cui rămîne sora de 7 ani, pentru că mama era plecată la lucru peste hotare”, la 18 ani pentru că „el îmi dă bani de studii, rabd un pic și mă duc înapoi la oraș și nu-l mai aud”. 
Cel mai interesant fapt este că doar eu cred că așa nu se mai poate. Și sunt considerată o nerecunoscătoare și buclucașă în familie, pentru că el mi-a dat bani de studii, cum îndrăznesc eu să nu-l respect? (Nu se ia niciodată în considerație că eu n-am fost niciodată bibelou în casă și că de la 7 ani era o rușine să stau și să citesc în loc să fac ceva prin casă). Eu acum, oficial sunt considerată care nu-și recunoaște părinții, cu toate că biata mamă are parte de un tratament mai dur, zilnic. „Eu nu mă bag în treburile voastre cu tata, dar recunoaște că și tu ești vinovată de ce s-a întîmplat”. 
Recunosc, sunt vinovată, sunt vinovată că n-am uitat nicio palmă peste față sau peste cap dată cu nonșalanța omului care nu-i pasă de cum te simți. Care a doua zi îți rîde și spune „ei, eram beat, ce vrei de la mine”. Și n-am uitat nici cum eu am lovit peste față pe fratele și sora, care „nu mă ascultau” și-mi părea normal acest lucru. Și nu uit niciodată că agresivitatea asta face parte din mine, și mă costă eforturi s-o temperez, s-o amăgesc, s-o las în trecut și să-mi jur că niciodată n-am s-o las liberă.