Dragă redacție

Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru

Am făcut liceul în sat. Nu pentru că nu aș fi putut să-l fac la oraș, dar așa au vrut părinții. Să mă „supravegheze” mai mult timp. Dei, fată cuminte nu promiteam a fi, mă razvrăteam și protestam prea des.

În rest, note bune și purtare exemplară erau la ordinea zilei. Și mi-am promis: când scap de-aici, voi învăța toată viața. Și mă voi arunca în tot felul de proiecte. Și voi călători. Și mă voi învăța, din nou, să „merg” cu mintea mea prin lume. Căci știm din popor, „cum ți-e capul așa ți-e viața”, „cum ți-așterni, așa dormi”, etc.

Așa voiam eu, să am altă viață. Alt cap, alt pat. Nu vă imaginați că o visam pe cea din filme, pur și simplu, era foarte greu de acceptat ideea că voi gândi și „respira” același aer poluat cu stereotipuri și amăgeli.

Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru. Plin cu poveștile auzite pe la hramuri și sărbători de familie. „Când termini facultatea? A, încă 3? A, încă 2? A, încă 1? Și când ne chemi la nuntă? Nire încă n-ai?”. Până acum visez, ca la toate aceste petreceri fiecare să se uite în ograda lui. Cel mai puțin îmi doresc, ca cineva care toată viața a visat la altă viață, să-mi ofere sfaturi, hinturi de-ale soartei.

Facultatea am terminat-o cu brio și parcă îmi surâd încă atâtea proiecte interesante, dar vezi tu, ei tot nu se pot liniști. Varga din mătușele, trecute de 45/50 de ani, nu mai sper să dispară, dar când tânăra generație (20-25 de ani) mă înădușă, la fiecare ocazie, cu tot felul de întrebări, nu mai știu ce să cred.

Vreau minte deschisă, ce vreți, pretenții elitiste. Master făcut „în afară”, studii complete făcute cu speranța unei burse decente la căpătâi. Dar numai Dumnezeu mi-e martor, câtă foame și stres și străinătate înghiți pentru un viitor decent. Viitorul acela pentru copiii mei, chiar dacă nu voi reuși să înțeleg eu mare lucru din el.

Tabăra care rămâne aici în țară, arată paiul din ochii celor plecați, iar noi, cei care hotărâm să emigrăm, chiar dacă observăm bârna din ochii lor, plecăm capul. Noi acolo trăim boierește, posibil de asta, trebuie să înțelegem „îngrijorările lor”.

Tare mi-aș fi dorit să pot face școli de elită când eram mică, să plec la tabere de vară, cursuri și proiecte internaționale. Acum că am libertatea și tot timpul din lume, mă uit în jur și observ că libertatea mea, e foarte diferită de a lor. Ei vor să facă nunți și copii, iar eu, săraca de mine, studii.

Nu știu dacă la bază e vreun complex de inferioritate, care îmi face avânt de fiecare dată când mă îndoiesc de dreptatea mea, dar satisfacția pe care o am când studiez, e certitudinea că sunt pe drumul meu și cel mai potrivit.

Morala acestei mici destăinuiri: Nu mor caii mei când vor cânii lor.

Și da, mai am să învăț, neamul meu drag! Și sper cei care au ajuns la aceste ultime rânduri, să facă la fel toată viața. Nu vă opriți nici la 30, nici la 45, dar mai ales la 70. E unicul mod de a ne ține vii memoria și entuziasmul.


Text: Anonim

Foto: Siora Photography/Unsplash




Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 12