Jurnal

Inca nu am gasit un titlu bun pentru tot ce se intampla

Am un vecin. Sau, mai degraba, un prieten care imi este vecin. Locuieste in blocul din fata. Geamurile si balconul lui ies in curtea mea. Uneori, cand nu am somn, trec pe la el.

Ieri luna era rotunda, roasa pe o parte. Erau si vreo doua stele imprastiate sub ea. Toate astea se vedeau de la balconul lui. Noi beam, pe rand, dintr-un pahar pe picior cu margioara aurita si povesteam. Eu imi mutam privirea de pe luna si stele pe coltul blocului vecin, masurand in minte balcoanele.

Nu am stat mult. Cat sa terminam vinul dintr-un recipient de plastic. Era putin. Au iesit trei pahare sorbite la doi. Mi-am luat apoi torba, am urcat in liftul puturos, am traversat curtea, zanganind cu cheile si am intrat la mine. M-am spalat pe dinti si m-am culcat. Am decis sa-i fac Ilincai, care dormea dusa, o surpriza si m-am bagat la ea sub plapuma. M-a simtit instantaneu. Si-a intins mainile pe mine, m-a incolacit cu picioarele. As fi putu sa ma sufoc. Dar cine se sufoca sub greutatea copilului sau?

Si, daca tot am vorbit in ultimile saptamani despre #schimbareapanalacapat, toate aceste momente neinsemnate, care alcatuiesc o viata de om, in cazul dat- viata mea, sunt rezultatul schimbarii in care m-am bagat acum aproape 9 ani. Schimbari care au inceput cu o depresie urata, din care, atunci, nu vedeam nicio iesire. Cred ca numai un om care a trecut prin toate etapele disperarii, prin toate culorile pe care le ia dorinta de a disparea, prin toate nuantele imposibilitatii de a-si iubi copilul, poate simti cu toti porii gustul, mirosul, consistenta libertatii. Libertatea care e in lucrurile mici. Sa vrei sa te misti. Sa vrei sa mergi. Sa ajungi. Sa vrei sa iubesti. Sa vrei sa visezi. Sa vrei sa lucrezi. Sa poti. Sa stii ca poti. Sa inchizi ochii si sa te ameteasca de la atata libertate. Sa stai de vorba cu fricile. Sa le gadili. Sa sari cu parasuta. Chiar si fara parasuta. Fara elicopter. Uneori sa sari cu parasuta inseamna doar sa iesi din casa. Din cap. Din frici. Uneori e suficient sa intinzi o mana omului de langa. Si sa vorbesti.

Vreau sa va mai spun ceva. Despre o schimbare majora care se va produce in viata mea. Copilul meu se muta la taica-sau. Acum. Cum ma simt? Sincer? Cu mana pe inima? Sunt fericita pentru ea. Pentru ca stiu ca ea abia asteapta aceasta schimbare. Cum ma simt pentru mine, in inima mea de mama? Ma simt bine. Putin ametita, dar bine. Pentru ca ce poate fi mai important pentru o mama, decat sa stie ca ii ofera libertate copilului sau? Eu asa inteleg sa fii parinte. Sa fii acolo, dar, totodata, sa-l lasi pe el sa decide, sa greseasca, sa incerce. Eu intotdeauna voi fi langa ea, indiferent de punctul de pe harta.

Acum totul se va schimba. Iarasi. A cata oara in aceasta viata? Abia astept. Vreau sa vad cum e dincolo.

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 9