Maraton

Trei destine, doua vieti

#1.

A venit ziua cind dupa multe  dezbateri am luat decizia ca mama noastra se duce in „camandirovca”, alias deplasare. Nu eram mirati, caci era ceva firesc, ea a facut bisnita cu torbe grele prin Moldova-Romania-Rusia, cu de toate, de la fructe si legume pina la schite de roti de biciclete si fiere de calcat. Insa toate escapadele date au fost de scurta durata. Stiam ca Italia o va priva de noi pe mult timp. Cind rutinei si cheltuielilor zilnice nu mai reuseam sa facem fata, a mers la bataie, soldatul Mama. Desi incercau din rasputeri, uneori nu ajungea la toti 3 odata de incaltari, deci se lua la cel pentru care era mai urgent. Ultima picatura la tot asta a fost cred ca datoriile luate pentru o ruda, care a zis ca nu mai vrea sa plateasca procentele, deci parintii mei trebuiau sa faca tot corect, pentru ca erau prietenii lor.

 

Ramineam acasa cu tata, 3 copii. Eu la facultate, sora la liceu si fratele la scoala.

 

Cind a urcat in autocarul mare, confortabil, ne tineam toti tantosi si foarte destoinic, pina nu a luat-o din loc. Conducea incet pe strada ingusta, 31 August, am tot mers dupa autocar asa cam un cartier… am mai fi alergat, dar stiam si intelegeam ca e necesara despartirea.

 

Drama mamei. Pornita si decisa, isi zicea asa: cam un an si vine inapoi. Ziua cind stiam ca trebuia sa ajunga, nu a sunat. Asa a durat inca vreo 2 zile, am trait un stres grozav. Ea suna, dar forma un numar incorect si nimerea la o alta doamna prin Chisinau, iar aia mereu intrerupea, pina ce mama ia dat numarul nostru si deja doamna a sunat si anuntat:”Asta mama voastra ma suna de citeva zile, a spus sa va zic ca a ajuns cu bine, dar nimeni nu a intilnito”. Toti mutisem, persoana ce trebuia sa mearga dupa ea, nu era pe loc. Au urmat provocari de tot felul. Nopti nedormite. Nopti prin gari. A lasat valiza intr-un final si a umblat ceva timp cu o geanta mica si doar cele necesare. A fost acceptata de o cunostinta sa vina sa doarma, dar numai dupa ce batrina se culca, iar dimineata trebuia sa o zbugheasca de acolo, sa nu ii faca probleme. A mincat mult timp singura in parc cite un panin, a mers des si a fost ajutata de maicile de la Caritas, intr-un final a gasit un fix, a inceput sa invete italiana si incet incet a inceput sa prinda la forte, iar noi sa primim primile transferuri si bunuri italiene.

 

Drama noastra. Am ramas cu tata. Cert eram deja invatate sa facem multe, insa subit am luat prea multe roluri asupra noastra. Lista responsabilitatilor era mare: curat, spalat, mincare, lectii, muls vaca, facut brinza. Mai aveam un loc la piata, eu de dimineata, sora dupa masa, Doamne cit am degerat in lunile de iarna, iar cind degerai numai ca sa achiti locul, imi venea sa pling. Devenisem peste noapte mici gospodine, mame pentru fratele in virsta dificila a pre-adolescentei si ne ciocnisem de o alta realitate fara mama.

 

Prima revenire acasa a fost dupa aproape 3 ani, cu acte in regula deja. Ne schimbasem toti. Ea ne facea pasta si ne invata sa mincam rucola si sa nu amestecam cartofi cu carne, sa mincam separat, si recunosc acum cu toata fiinta mea, ca ma jena, returul ei nu a fost usor nici pentru ea, nici pentru noi. Noi deja aveam legile noastre, obiceiurile noastre si ma intrebam:”oare cind pleaca innapoi?” Eventual a plecat, desi datoriile au  fost date, parca am scos capul din apa, dar s-a decis ca trebuie conditii mai demne de viata asa au urmat alti ani sacrificati pentru baie, pentru tehnica in casa, reparatii, gard si ograda, studiile mele si a surorii. Era o situatie tensioanata, tatalui meu mult nu ia trebuit sa se simta inferior, ca aduce bani putini, ca depinde de ea, ca sint banii ei si ca amicii vin cu solutii usoare, betii. Aici am mai avut un rol pe capul nostru si pentru prima data am vazut o alta fatada a tatalui meu. Ca sa nu indispunem pe mama ori de cite ori suna si el nu era in stare sa vorbeasca, spuneam minciuni, ca nu este acasa, ca este dus nu stiu unde, iar cind aparea un conflict trebuia sa fim mediatori. Ziua cind din propria dorinta si in acelasi fortat, a putut sa ia in Italia pe fratele si pe tata, a fost o zi decisiva pentru toata familia noastra.

 

Au fost momente unde ii reprosam ca a mers dupa bani grei si lungi, ca eu eram gata sa ma spal si in taz inca mult timp, dar azi realizez ca nu aveam sa fiu unde sint acum daca mama lua alta decizie. Imi reprosez ca nu ii spun mai des, multumesc pentru tot ce a avut curaj sa faca si sa treaca pentru noi toti.

 

#2.
Era profesoara, isi iubea munca la nebunie, are un dar deosebit cu copii. Dupa citeva deceptii in dragoste, fara casa, fara copii, satula de eterna intrebare moldoveneasca:”Hai acolo, cind te mariti?”, la nici 35 de ani a decis sa rupa rindurile si ea.

 

Imi aduc aminte cum o petrecusem la Gara Centrala. Avea instructii concrete ce sa isi cumpere si ce sa isi ea cu dinsa. Produse neperisabile si calorice, apa, ceva haine de schimb si incaltari, si o bucata de polietilena si sigur banii ce trebuie sa plateasca pe asa numitul „ghid”. Nu stiam cind o s-o revad. O asteptau adevarate aventuri. Pornise la drum toamna, ploile erau la ordinea de zi. Ea zicea ca cel mai mult de ce ii era frica, ca ghidul sa nu ii lase izbeliste pe undeva la jumatate de drum. Au trecut de Romania, dupa erau ca niste iepuri intr-un lan deschis, au dormit prin paduri, lanuri de porumb acoperiti cu polietilena salvatoare atunci cind ploua, iar cind auzeau vreo masina ca se apropie se aruncau ca spionii pe marginea drumului sa nu fie reperati.

 

Ajunsi la destinatie, instructia a fost sa isi puna hainele curate si restul tot sa arunce, si grupul sa arate ca adevarati turisti, interesati de frumos si arhitectura ca sa nu atraga atentia nimanui. Bella vita incepea, atunci, in acel moment cind toata osinda drumului a fost aruncata la gunoi cu straiele de pe ei.

 

A muncit in familii unde facea tot bine si corect, dupa care ei profitau si ii dadeau de lucru ca la o sclava, daca se intelegea bine cu copii si ei se atasau de ea, mama copiilor imediat devenea isterica si geloasa, incepeau injosiri si insulte. A rabdat de toate si multe, ca era straina si fara acte. Uneori imi spunea ca adora istoria si locurile acestei tari, dar si ca o uraste pentru tot ce a facut-o sa indure.

 

In final, poate nu chiar toate drumurile duc spre Roma?

 

#3.
Era perioada aia cind toata afacerea aceasta de trafic abia incepea si atragea clientii, precum mierea atrage mustele, iar metodele de a ajunge nu erau clare si se schimbau de la o zi la alta. Desi se plateau bani greu, adesea imprumutati, se aventurau foarte multi, fara sa realizeze riscurile.

 

Acasa i-a ramas copilul in grija parintilor, regula sfinta. Au pornit la drum. Traseul demn pentru aventurieri bine echipati si experimentati. Paduri si munti. Munti si paduri. Grecia nu era peste deal.

 

Destinatia finala a fost nu si cea promisa. Ea, cel mai probabil de la stres si frica a avut un acces, corpul a cedat, o ultima respiratie si vise ruinate, acolo undeva intr-o padure, la o poale de munte, unde nimeni nu o poate plinge azi. Camarazii de drum care erau cu ea, au lasat-o acolo, ce erau sa faca? Au acoperit-o cu pietre, atit. Era frig si de sapat nu era cu ce.

 

Moldova a fost o mica Mexico in sinul Europei. Aceasta nu e drama unei familii, aceasta este drama unei tari, care a facut din cetatenii sai niste cobai, care fara mila continuie sa distruga familii si destine si in ziua de azi, doar ca prin alte metode.

 

Anonim.

 

Imagine: Clarity Haynes, „Her There From Here”

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 19