Copii

Uite, cum crește…

Când Ilinca s-a născut, cel mai mult mă temeam să nu i se întâmple ceva. Intram pe vârful degetelor în camera în care dormea, îmi țineam aerul în piept, ca să aud dacă mai respiră.

De când s-a născut ea, viața mea a luat o întorsătură atât de altfel, încât uneori mă gândesc că atunci când nu crești un copil, e greu să înțelegi cum, în ce măsură, cât te afectează apariția unui om absolut dependent de tine, de acțiunile tale, de deciziile pe care le iei și chiar și de mâncarea pe care o mănânci.

Chiar și atunci când copilul este plecat, responsabilitatea de părinte, de mamă, nu ți-o anulează nimeni. Simt chiar, că acum această responsabilitate e și mai mare. Copilul crește, influența ta scade, însă dorința de a-l proteja nu pleacă nicăieri, de unde și căutarea de soluții să fii mai aproape, mai implicată, mai prezentă, fără să deranjezi, fără să fii invazivă, fără să devii o mamă supraprotectivă, care să frâneze dezvoltarea personalității copilului adolescent.

Pentru mine, șocul acestei vacanțe cu Ilinca a fost faptul că noi am început să vorbim deja despre facultate, că ea știe unde vrea să învețe și ce vrea să învețe. O ascultam și trăiam momentul cela când simți, practic, prin vene, viteza cu care trece viața și, vrei nu vrei, ajungi la gândul că anume asta e viața pe care o ai, alta nu ți-e dată, și tot ce se întâmplă, se întâmplă cu tine, și cel mai bun lucru pe care îl poți face e să ți-o iei în mâini, atât cât îți permite statutul tău de om, ființă muritoare.

Poate asta e maturitatea, poate astea sunt culoarile ei – să te uiți cum îți cresc copiii, să îi pregătești pentru viața adultă, să pui un ban deoparte pentru studiile lor, să fii consecvent în acțiuni, să vorbești mai puțin și să faci mai mult.

 

Foto: din arhivă, aici Ilinca avea aproape 8 ani

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 18