Din viață

Ultima cafea

Vasile a intrat in casa, s-a uitat prin parti si s-a sprijinit de usor. Sudoarea ii curgea pe frunte, in jos pe tampla, spre obrazul boronit de grija zilei de maine. Vasile era barbatul Tamarei. Toata lumea il tine de nebun si de cate ori il intalneste in sat, il saluta cu jumatate de gura si cauta sa nu intre in vorba cu el.

Se zice ca Vasile a innebunit cand a aflat ca Tamara s-a luat cu un italian, acolo unde lucra ea, desi Tamara niciodata nu i-a vorbit deschis despre asta. Dar satul nu scoate vorbe pe loc gol.

Tata i-a adus un scaun.

– Sezi Vasile, odihneste-te. Afara e cald.

– Asta e fata matale?

– A mea, a mea. Ce, nu-mi seamana?, facu tata fudul, de parca putea vreo femeie sa-i semene, el, cu mustatile lui ce atarnau deasupra gurii stirbe.

– Auzi, nene Mihai, am venit sa iau de la dumitale rasnita. Tin minte ca raposata avea una in pod. Am nevoie pentru niste grane si nu vreau sa fac drum la moara, ca nu am de moara.

– Cum sa nu, Vasile… Este rasnita ceea, atata zarva a mai fost si de la ea pe timpuri, cand mama era una pe toata mahala s-o aiba. Si sfada, si suparari, ba o da, ba nu i-o intorceau. Ba i-o furau… Da’ ea tot acolo a ramas. Numai noi, oamenii, ne ducem…

Vasile a fost profesor de geografie in scoala din satul vecin. Vorba lui culta de la profesie i se trage. E unicul barbat din sat care vorbeste cu doamna, domn, nene si tanti.

Tata a iesit din casa si s-a indreptat spre saraies, in podul caruia trebuia sa fie rasnita de o varsta cu el. Mi-a trecut prin minte ca o sa-i fie greu sa care cele doua pietroaie, cu mainile lui tremurande, coborand pe o scara subreda. Dar gandul a fost inlocuit rapid de altul. Era prea cald, ca sa ma pot concentra pe solutii. Si apoi, prezenta lui Vasile, faptul ca statea in usa, blocand trecerea, reputatia lui de om deocheat, toate ma tineau lipita de peretele de langa aragaz, unde invarteam lingura in ibricul cu cafea. Cand linistea dintre noi devenise insuportabila pentru mine, invelindu-mi, cu un strat gros si unsuros, corpul meu transpirat si plin de praful drumului de tara, pe care venisem mai devreme, m-am intors spre el si, fara sa-l privesc, l-am intrebat:

– Beti o cafea?

Vasile nu-si uitase manierele:

– Multumesc, sunteti foarte draguta, dar nu vreau sa incomodez… Ma asteapta baietii… Stiti cum e la tara… Treburi… animale… gospodarie… Incetisor, facem si noi ce putem…

Vorbea incet, rar. Pana la cuvantul “tara”, as fi jurat ca sunt intr-un spatiu cu multe birouri, cu barbati la costum, cu pas alert, planuri pe seara si week-enduri lungi la Praga. Cand am ridicat, insa, ochii spre el, strabatand toata smoala dintre noi, am vazut un om obosit, care mai purta pe varful degetelor ramasitele visurilor de candva. De cand era cu mult mai tanar, mai viu. De cand Tamara era langa el, il iubea si ii nastea copii.

Era Vasile nebun, asa cum se zicea? Innebunise Vasile de dragoste si dor? De gelozie? Cand i-am gasit privirea, nici macar nu m-am speriat. Vasile nu era nebun. El, pur si simplu, nu era. Vasile a ramas undeva departe. Posibil intr-o zi de primavara, in postul Pastelui, cand Tamara lui a fost a lui pentru ultima data si el nici nu-si dadea seama. Cand ea i s-a dat din mila si recunostinta pentru toti anii petrecuti impreuna, pentru copiii lor, pentru casa pe care au inceput s-o construiasca, pentru faptul ca era cult si vorbea ca nimeni altul in tot raionul, pentru ca purta camasi albe si nu a ridicat niciodata mana la ea. Tamara s-a intins sub el si l-a lasat sa intre acolo unde demult nu mai era loc pentru Vasile.

Tata nu mai venea.

Dupa ce am invins primul obstacol pana la corpul lui Vasile, golit de suflet, asezat in usa noastra, pe un scaun acoperit cu bucati de laicerase, mancate de ani si de uitare, dupa ce am m-am convins ca o carcasa acoperita cu carne uscata si piele subtiata, nu au cum sa ma indimideze si sa ma faca sa rosesc si sa caut cuvinte potrivite, dupa ce gandul, ca nu sunt in pericol in prezenta acestui barbat tacut, s-a instalat in capul meu, i-am schitat ceva, ce ar fi trebuit sa insemne zambet.

– Cafeaua e gata. Pana apare tata, reusiti s-o beti.

Vorbeam si intelegeam ca imi intind o capcana. Ca in fata mea se asterne o vesnicie in care va trebui sa sorbim unul in prezenta altuia din cesti de portelan din serviciul raposatei si sa ne prefacem ca nu vedem moartea care il asteapta cuminte sa-si termine treburile.

Stiam ca Vasile nu o va duce mult. In jur mirosea a mormant proaspat sapat.

Am turnat cafeaua in cesti. Si am facut un pas. Doi pasi. Trei pasi. Patru pasi, ca sa ajung la Vasile. I-am intins cafeaua.

– N-am baut demult cafea… Inainte imi trimitea Tamara… din Italia… Lavazza…

Tamara. Tamara. Ciuma de Tamara. Durerea de Tamara. Tamara care nu mai e. Tamara care ti-a luat ochii. Sufletul. Viata.

A intrat tata, carand rasnita plina de praf, paienjenis, oua de tot felul de insecte si semne de trecere a soarecilor. Rasnita pentru care bunica purtase razboaie cu toata mahala. Marul discordiei intre vecini. Scutul si sabia gospodariei noastre.

– Iaca, Vasile. Intreaga, buna, ca in prima zi… Sa iti fie de folos… Eu n-am mai pus mana pe ea de cand eram flacau. Vezi si tu…

Vasile mi-a intins ceasca goala. S-a ridicat, a mutat scaunul.

– Multumesc pentru cafea. Multumesc pentru rasnita, nene Mihai. Cum termin treaba, o aduc inapoi.

Ne-a daruit o plecaciune. Apoi s-a lasat in pirostrii si a ridicat monstrul de piatra si a luat-o spre poarta. Ma uitam din urma lui, la spatele usor incovoiat, la camasa spalacita, la ceafa lui cu par insurit si rar, la gatul ars de soare. Imi luam ramas bun de la Vasile. O vedeam pe Tamara in rochie albastra, cu floricele albe, cum mergea desculta la vale, cu o caldare de apa in mana. Intr-o vara cand in trupul ei era loc pentru Vasile.

A doua zi Vasile a fost gasit spanzurat in podul casei pe care a inceput s-o construaisca cu Tamara. De rasnita asa si nu s-a mai folosit. Tata a adus-o acasa si a urcat-o in pod.

 

Text: Diana Guja

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 16