Dragă redacție

Unde durerile se duc, cand se duc..?

Aveam 18 ani si doua luni. Multe planuri de viitor.

Imi puneam mari sperante. Mari. In capacitatile mele si firea mea intuitiva. Ca-mi voi pastra puterea si nu voi ceda primelor esecuri. Si parca, parca eram gata de atac. Eram gata sa sparg gheata si sa evadez… De unde? DIN INFERN. Toata copilaria si adolescenta traita langa parintii mei a fost – un CALVAR. N-am stiut de divorturi si inimi frante (cum se auzeau in alte familii), n-am stiut de lipsa unei “bucati de paine pe masa”, asa cum repeta mama, aparent nu duceam lipsuri materiale… eram o familie din patura de mijlloc, cu acte in regula.

Dar, in schimb – ma tin minte vesnic singura, jucandu-ma in nisip, in casa – cu vreo carte in mana. Nimic altceva.

Ma tin minte cumparand pe ascuns sutieni si absorbante, apoi acele 7 zile pe stop ascunzand absorbante si chilotii murdari, in geanta de la scoala…

Ma tin minte seara, cu ochii in lacrimi atunci, cand imi doream atat de mult sa se aproprie mama de mine si sa ma-ntrebe ce simt, sa-mi priveasca ochii mai senin si sufletul mai adanc. Dar n-a fost asa. In toti acei ani de adolescenta, lungi si continue schimbari interioare si exterioare, n-a fost, nu s-a apropiat de sufletul meu.

Avea grija de noi. De mine si de sora mea. Cei-i drept, pe ea, o strangea mai des in brate si inainte de somn, o saruta pe frunte.

Tin minte, ca aveam 15 ani si vara plecasem la tabara. Se observau sanii de sub maiou si purtam cu jena hainutele de vara.

In timp, m-am adaptat si constientizat, rezolvat singura frustrarile si nevoile mele. Ce-i drept, imi era foarte greu sa inteleg, de ce un om cu studii superioare, om bun,stimat, care a trecut la randul lui prin greutati se comporta atat de opac, retrograd…

Mama, la randul ei, a avut o copilarie nefericita. Batuta pana la sange de tatal ei, daca intarzia cu 5/10 minute de la scoala, daca vorbea tare, facea glume copilaresti sau in general, incalcand vreo “regula comunista” de-a lui. Pe langa nesuferitele-i defecte, chiar a indurat multe si i-a fost greu. Foarte greu sa ne creasca pe noi. Si sa ramana rezistenta, rigida in fata atator punti de trecut.

Acum, cand am crescut, pe cat de mult o inteleg, pe atat de greu mi-e zilnic s-o iert si iert. I-o detasare zilnica de neroziile adunate.

Mai aveam inc-un an de parcurs. Informatii multe de recapitulat, asimilat.  Copilul inocent de alta data, crescuse destul de mult ca sa-si ia, insfarsit, zborul. Mult asteptatul zbor.
Dar, inafara de faptul ca ai mei m-au mintit de-atatea ori cu dezinvoltura, ei chiar mi-au planificat de-a fir a par tot cursul vietii, de la A la Z : ce, unde, cand, cum,cu cine. Si nu conteaza de ce.  Acum, “tu- nu-stii si nici-nu-vrei-sa-intelegi-nimic pentru ca noi-spunem-asa”.  Fara sa fiu consultata, auzeam cum se vorbea despre mine in fel de fel de lucruri.

SUBSEMNATA o sa termine facultatea cutare, traiasca in sectorul Botanica, de pe strada Juravel, in apartamentul 68. Se va casatori nu mai tarziu de 22 – max. 23 ani, doarma alaturi de cutarica Mihai care o sa-i fie sot bun si n-o va insela niciodata.

Am hotarat sa pun punct acestei traditii, acestui barbar comportament rezultat din lipsa de inteligenta emotionala si nenumarate frici adunate-n acesti ani. Imi spuneam, sunt inconstienti; un fel de “Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac!”. Mi-am luat inima-n dinti. Dus in dormitorul lor, deschis dulapul cu bine-stiuta cheita din sertar, scos din mapa cu documente pasaportul, ascuns in cel mai distins loc din cameruta mea si pus nadejdea ca nu vor observa lipsa acestuia pana in vara viitoare, cand vor planui vacanta la mare.

Sosit-a ziua cand totul  a luat FOC ! Si “cenusa” a ramas din relatia noastra, si-asa amarata.

Era o zi cu soare.

Il aud pe tata din biroul lui cum ma striga, apoi intreaba, daca nu as sti cumva unde-i pasaportul meu. Ii raspund calma ca l-am lasat gasit intamplator pe masa lui, spunandu-i ferma ca e intr-un loc sigur si n-are sa se intample nimic rau cu el. Mi la cerut insistent o data, de doua ori… Prevenindu-ma ca a treia oara nu raspunde pentru eventualele actiuni.

Il aud cum se pregateste, isi scoate ceva din sertar, se indreapta spre camera mea si plin de-o furie nemaivazuta-pana-atunci-de-mine, ma trage de mana si m-avanta in cealata camera mai spatioasa pentru asa fel de chestiuni. Eram la pamant. Intr-un tricou de vara si blugi scurti, cu-o mana imi acopeream gleznele  iar cu cealalta fata. Am inceput sa plang, apoi sa tip de durere. Nu-mi mai simteam degetele de la mana si nici lacrimile de pe obraji. Imi era atat de sila, si-n acelasi timp atat de mila de mine, incat mi-am spus ca “moarta-i mai bine decat intr-o inchisoare”.

Si nu il dadeam.  Cat lovea in mine fara vreo urma de mila, mi-am ridicat privirea pentru cateva secunde. Voiam sa-l privesc in ochi. Si pana-n ziua de azi nu reusesc sa redau in cuvinte, ce-am vazut, simtit in ei. Erau NEGRI. Nu albastri de altadatat’. ACESTA NU MAI ERA TATAL MEU. Si eu nu mai eram FIICA LUI. Pentru cateva secunde m-a strafulgerat sentimentul asta de instrainare, detasare, lepadare. Mi-era asa greu sa-l vad cum da in mine, sa-l vad cum din omul blajin s-a transformat intr-un monstru.

Lesinasem pentru cateva secunde… si-l auzeam ca prin vis, ca nu-ma-lasa-el cu una,cu doua.
Cand a intrat si mama in casa, mi-am facut avant spre usa si-am mers in gradina. Eram gata sa fug de-acasa.  Dar, “fara incaltaminte si fara bani?”

M-au inchis in casa, incuiat cu cheia. Sa nu-i fac de rusine. Sa nu-i stie lumea ce fata au crescut. Ce destrabalatura au. Doar mama a ramas in camera, continuand sa ma priveasca, ca intotdeauna, cu dispret. Plangeam in hohote, ii explicam ca ma dor degetele, bratele, pieptul, gleznele si nu mai simt nimic… Spatele mi-a amortit, si picioarele ma dor…

“De ce ma urati atat? De ce nu ma lasati sa traiesc ca toti ceilalti? Cu ce-s mai rea decat restul? Nu vreau decat un loc linistit, in care sa pot creste normal! Un loc unde sa ma pot refugia, sa ma simt si eu om, fiintaaa… MAMA!!! Departe de aceste umiliri!! Cat se poate sa va bate-ti joc de mine si sufletul meu?”

Vreo juma’de ora imi zambea ironic si repeta aceleasi fraze de-ale ei. Ca nu-i apreciez pentru ceea ce au facut si fac pentru mine. Si eu, intradevar, nici pana in ziua de azi, n-am inteles ce au facut. Insa, pricep de ce. Acum doar sper ca ei inca mai cauta formula cea buna…si pe mine inca ma mai doare ca nu au gasit-o.

Anul trecut, de Craciun, cand stateam cu ea la bucatarie si taiam salata olivie, mi-aducea aminte ce copil naiv, problematic am fost si totusi, ce fata mare, frumoasa si desteapata, a crescut. Mda. Cu greu mi-am retinut lacrimile.

Si-asa, deodata, in starea-mi latenta, m-am instrainat-de-tot.

Caci, dupa acea zi si noapte petrecuta in lacrimi, chinuita de dureri launtrice si fizionomice – a urmat UN AN. Eram ca un aparat hipersensibil in care un singur firicel de praf putea sa produca dereglari uluitoare. Un mic esec, cearta, dezamagire, nota-proasta, critica ma azvarlea in zona unei intense contemplari din care ieseam foarte greu. Emaciata, cu anemie, tensiune intercraniana si perturbari de personalitate. Si astazi, inca ma simt afectata.

Devenisem un arici, pus in postura de a se apara “de grija, atentie, iubire, alint”. Nimic nu mai era la fel. In fiecare zi, acelasi scenariu de intrebari-fara-raspuns. Ma duceam acasa cu sila, febrila, daramata, revoltata, incapabila sa mai schimb ceva… la mine. Nu la ei. Eu devenisem o problema. Capatasem “molii” in suflet, in creier. Nu mai eram convinsa de nimic. Nu mai aveam incredere in mine.  Ma deformasera. Eram cea mai viciata persoana de pe pamant.

Traisem pana atunci, mai izolata ca oriunde. Si incepusem sa ma obisnuiesc cu tortura, cu aceste mici detalii, alegeri zilnice. Lipsa lor, devenea o realitate, o normalitate. Chiar si durerea se dizolvase, devenisem un obiect – dar nu asa cum imi dorisem.

Ma intrebam, in sinea mea, “am gresit, oare, cautandu-l? “… Locul ala mic, curat, linistit. Fara critici, certuri, violenta…

Asa devenisem eu. Un produs din plastilina supus criticilor din jur. Traiam spre a vedea cum mor… incetisor. Dezgustata. Pregatita pentru o definitiva retragere in mine.

Propriile amintiri ma terorizau, imi provocau cosmaruri. Au fost de ajuns aceste injosiri, umiliri din partea oamenilor care trebuiau sa-mi fie cele mai apropiate fiinte din lume, ca sa ma inmormanteze moral pe-o viata.

Si, e foarte grea lupta cu tine insuti. Pentru ca chiar si-n ziua de azi, regasesc in mine pata, umbra acestei intamplari care psihologic ma apasa. Dar si mai grea devine experienta pe care o am in actorie – de atata timp, joc un teatru dezgustator chiar fata de ei. Duc o viata paralela. Una in capul meu si alta pe care le-o spun de Pasti si Anul Nou. Sau la telefon, mai des.

Nu pot schimba trecutul, nu-i pot schimba pe ei… pot doar sa sterg aceasta amintire-urata si sa ma asigur ca copiii mei din viitorul-apropiat, se vor bucura de-o copilarie frumoasa si eu voi face tot ce-mi sta in puteri ca sa le fiu alaturi. Pentru asta, stau in fiecare zi altfel de vorba cu mine insumi, sa impac ce nu se putea altadata de impacat: sentimentele cu vorbele, absurdul cu rationalul.

Pe nota de final, vreau sa spun ca-mi iubesc foarte mult parintii. Astia sunt ei. Complet inconstienti de maniera prin care au incercat sa educe. Nu sunt vinovati ca au avut si ei, la randul lor, aceeasi educatie si le-au lipsit dragostea, compasiunea, intelegerea, increderea. Am doar o umila rugaminte, pentru cei care ma citesc – in deosebi, parintii, viitorii parinti, sa nu arunce cu “ciolanele” pline de critica in copiii lor, crezand ca le intaresc puterea de vointa si ii fac mai rezistenti in fata greutatilor vietii. Ba din contra. Asteptati-va ca dupa acesti ani, in care va credeti singurii dumnezei din viata lor, sa descoperiti un suflet de vrabie cu aripile frante, care inca… nu a invatat sa zboare.

Text: Anonim

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 21