Dragă redacție

Unde ești, muma lui Ștefan?

Am 33 de ani, doi copii minunați, un serviciu interesant și bine plătit, apartament, mașină, o mamă soacră în trecut, cu fiul căreia poate nu am fost cei mai buni soți, dar, cu siguranță, am reușit să devenim buni părinți și… un EL…năvălit în viața mea acum trei ani, exact ca renumitul 7 aprilie: cu sânge, lacrimi, presiuni și o foarte, foarte mare râvnă spre un viitor mai bun. Nu m-a oprit nici diferența de vârstă (în favoarea mea), nici diferența de statut social, financiar, nici diferența de viață – că asta, până la urmă, și face diferența de facto – atât de mare era dorința de a mă rupe de ”stabilitate”.

Probabil, n-ați mai întâlnit femei care și-ar compara viața personală cu cea social-politică a unei  țări întregi, dar țara din oameni e făcută, ca mine, ca tine, ca toți ceilalți, iar ceea ce se întâmplă acolo (cu degetul arătător în sus) pornește, de fapt, de aici (cu degetul arătător în jos) de sub plapuma fiecăruia în parte.

Nu pot spune că în acești trei ani de zile noua alianță din guvernul meu personal n-a făcut nimic. Destul de multe lucruri s-au urnit din loc, promisiunile îndeplinite, doar că… nu știu cum așa… pe jumătate.

Tot e un ceva mă consolez la fel cum o fac seară de seară, uitându-mă la buletinele de știri. De câteva zile am un gust sălciu în gură. Nu mă părăsește vaga senzație că ”târâi”… un sac de vise în spate, puse cu nemiluita pe umerii mei de toți guvernanții la un loc.

Deunăzi am fost în vizită la părinții LUI. Stăm în fața televizorului, mama se apropie languros de el și cu o voce dulce ca mierea, cum i-ai vorbi unui bebeluș de două luni, îl întreabă:

– Da găluștele să-ți pregătesc la pachet? Haaai te rooog, ia niște găluștele… Ammm, ce bun… (buza de jos mușcată între dinți, în timp ce îi masează lejer talpa de la picior).

– Mămica (zâmbind) lasă, nu mai trebuie.

– Ei gata, m-am supărat (ochii galeși dați în jos și un zâmbet cochet).

Momentul cela când în interiorul tău se aprinde beculețul roșu, însoțit de vuietul sirenii: Alaaarrrmaa!!! Nu știu cum m-am reținut în acel moment să nu urlu de disperare. Ba chiar am găsit puteri să zâmbesc și să mai bag vreo două comentarii delicate în discuții, că de, sunt ”fată educată”. Și apoi, dacă iubești un bărbat, îi iubești și mama, sau, cel puțin, nu lupți cu ea. Nu are rost. E un război pierdut din start.

În sinea mea, însă, m-a cuprins o tristețe nemărginită și cred că nu degrabă potolită.

Nu trebuie să ai trei diplome în ale psihologiei, ca să vezi tabloul clar în față al complexului lui Edip. Mi-era trist pentru ea, că așa și nu a tăiat cordonul ombilical, înrobindu-și feciorul la atenția pe care trebuie s-o ceară de la soț. Mi-era trist pentru el, că în spatele, așa-zisei, bărbății prin care m-a cucerit, stă un copil, care așa și nu vrea să se maturizeze, hrănindu-se și hrănindu-mă cu vise (între noi fie vorba, e bine să visezi, doar că e și mai bine să le realizezi, iar pentru asta mai trebuie și o doză de maturitate).

Dar cel mai mult mi-era trist pentru mine, că nu e prima dată când mă las atrasă în situații de genul acesta: ”de la țâța noastră la țâța voastră”.

Karma? Prostia? Orgoliul? Rătăcirea? Sau toate la un loc?… Cine știe?… Am același gust sălciu în gură și vaga impresie că Bolitineanu, dacă ar trăi în timpurile noastre, nu ar mai fi putut scrie ”Muma lui Ștefan cel Mare”.

P.S. Un banc povestit de mama mea, femeie înțeleaptă, cu un simț autoironic dezvoltat, care și ea, la rândul ei, are un fecior:

”O evreică îi povestește amicii sale: „Fiicei mele îi merge atât de bine, atât de bine în căsnicie. Are mare noroc de soț, el face toate celea: și mâncare, și curat, și îi cumpără cadouri și îi organizează odihna la mare. Dar iată fiul meu, sărmanul, are mare ghinion, mare ghinion. Soția lui nimic nu vrea să facă nici prin casă, nici pe masă. Îi cere mereu atenție și vrea plimbată prin restaurante și diferite stațiuni balneare”.

Foto: Margarita Sikorskaia

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 23