Maraton

Uneori, totuși, cine pleacă – bine face

De cele mai multe ori chiar ajunge cuțitul la os și cine pleacă – nu pleacă de viață bună. Când a plecat mama aveam 14 ani și eram fericită că a plecat. Am iubit-o când eram copil de tot, și când am mai crescut și acum și-ntotdeauna.

De când mă țin minte, chiar și primele amintiri le am despre o senzație de frică din cauza că capul (a se citi „țapul”) familiei nu știa decât să bea și să înjure și să dea în mama. Dacă știam că mama era singură acasă, niciodată nu mergeam să mă joc departe de casă, ca să pot vedea dacă nu cumva se duce și tata acasă. Imediat ce-l zăream – mergeam și eu acasă ca să fiu acolo și să o apăr pe mama. Dacă erau ambii la bucătărie –apăream și eu acolo imediat. Și toate astea pe când aveam 9 abia.

Fiecare zi era una plină de stres. Sărbătorile nu erau sărbători. Viața de familie nu era viață. Abia așteptam ca mama să plece pentru că înțelegeam că pentru ea acest lucru însemna, oarecum, că devine liberă. La mii de kilometri distanță de cel ce-i otrăvea zilele, chiar dacă printre străini, putea să-și recapete încrederea în sine, independența. Eu și fratele meu mai mare am fost copii cumpătați. Nu am stors-o de bani și lucruri scumpe. Ea ne-a achitat studiile, cursurile facultative și orice alte ocupații educaționale pe care ni le-am fi putut dori. Nu i-am scos ochii că „ne-ar fi lăsat” și de fiecare dată când aud că cineva se exprimă așa mă enervez la culme.

Fără intenția de a mă lăuda, să știți că atât fratele meu cât și eu am crescut oameni buni, ne realizăm profesional cu succes aici, în Moldova, lucru care mă îndoiesc că ar fi fost posibil dacă mama ar fi rămas acasă și am fi continuat cu toții să fim victimele violenței în familie. De departe ne-a ajutat mai mult decât ar fi putut s-o facă de acasă. Ei i-a fost mai greu decât nouă. Ea a fost printre străini. Fiind și eu mamă deja, îmi dau seama că plecarea ei a durut-o pe ea mai mult decât pe noi. Ea este eroul în toată povestea asta. Legătura noastră nu cred și nu simt că s-ar fi rupt. Ei pot să-i povestesc ORICE chiar și astăzi, adică după 12 ani în care ne-am văzut doar 3-4 săptămâni pe an. Am avut de mai multe ori ocazia să mă conving de dragostea ei, de sprijinul ei și de faptul că ea este de partea mea.

Am iubit-o și o iubesc și usca-mi-s-ar limba dacă îndrăznesc vreodată să-i reproșez ceva.

Anonim

Imagine: Jennifer Mourin

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: April, 27