Copii

Plecarea copiilor. La Viata Noua

Cand am realizat ca Ilinca va pleca pe bune si viata mea se va schimba, indiferent de cat de pregatita sunt eu de aceasta schimbare, am luat o palma. Lumea in care traisem pana acum disparea. Axa in jurul careia se invartise viata mea, in scurt timp nu va mai fi acolo unde stiam ca ii este locul. Tot ce insemnase reper in ultimii 12 ani, disparea. Ma simteam de parca mi se lua o parte din sens. Ramaneam mai debusolata decat un copil lasat la margine de drum.

Aceasta stare a durat vreo cateva saptamani. Intre timp ma ocupam de partea practica a plecarii ei – bilet de avion, dosar scolar, bagaj, cate o lectie pe care incercam sa i-o bag pe ultima suta de metri. Iar noaptea cand ma culcam, intorceam capul la perete, inspiram adanc si inghiteam lacrimile. Dar cate una oricum se incapatana sa iasa.

Pe de o parte incercam sa fac fata. Pe de alta, sa-mi gandesc viata de mai departe. Acest „mai departe” nu era, insa, prea clar. Tot ce pana atunci era certitudine, s-a prabusit in cateva zile. In spate aveam cativa ani de maternitate activa, in fata aveam un spatiu imens de culoare alba pe care trebuia sa-l umplu. Dar nu vedeam cu ce.

Revelatia a venit intr-o seara, cand imi asterneam patul.

– Diana, da’ tu ce vrei? Ce spuneai tu, de fiecare data cand voiai sa faci ceva si iti aminteai ca ai copil mic? Ada-ti aminte, te rog!

Si mi-am amintit. Si am inteles ca sa ma plang, sa plang, sa sufar, sa cad intr-un nou episod de depresie pot oricand. Dar as putea face si altceva. As putea sa ma iau in maini. As putea face tot ceea ce amanam, deoarece aveam un copil mic. Apoi aveam un copil de scoala. Si ca acum pot alege una din doua: ori dau ochii peste cap si schitez un zambet de martira, ori zambesc si povestesc despre noile provocari cand cineva ma intreaba despre cum traiesc fara Ilinca.

Plecarea copiilor de acasa (sau a copilului) ne lasa fata in fata cu noi insine.

Cine suntem? Ce a ramas din noi? Ce vrem? Cate din visele noastre sunt vii? Cate din ele au devenit realitate? Pe ce drum suntem gata sa mergem? Ce suntem in stare sa riscam sau sa sacrificam? Ce mesaj vom transmite copiilor de la distanta? Cata incredere avem in noi insine? Cat de buni ne credem? Pana unde suntem in stare sa mergem?

M-am sculat a doua zi si mi-am cautat un bilet de avion. Oricare. Primul care mi-a facut cu ochiul a fost Bucuresti-Milano. Pentru ca mi-am adus aminte ca cel mai mult mi-am dorit sa calatoresc. Sa merg din oras in oras si sa ma umplu cu de toate – frumusete, oameni, mirosuri, stari, culori, gusturi. Sa scriu. Sa lucrez in ritmul meu. Sa fac ceea ce-mi place. Sa invat in fiecare zi. Sa traiesc ceea ce propavaduiesc.

Si asta am facut. Si asta fac. Si asta voi face. La Viata Noua!

Multumesc, Ilinca!

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 22