Maraton

“Vine tata” sau “Vreau o alta copilarie”

Venea de la lucru, tare “vajnic”, ca de obicei. In timp ce se ridica din vale spre casa, era stres nemaipomenit. Fiecare deja avea pregatit raportul, desi era imposibil sa nu gaseasca ceva de la care sa inceapa scandalul. Si se incepea, farfurii prin ograda, dumnezei, ciocane zburind vioaie spre capul mamei, paruri de lemn cu scop de indreptare a spinarilor noastre “netrudite”. Lista e lunga, istorioare multe care mi-au marcat copilaria, mi-au patat-o si inecat-o in oceane de lacrimi.

Mama voia ca eu si fratele sa avem tata. Tare imi mai pare rau, ca atunci cand mama m-a luat sa traim la o sora de a ei, a cedat mieroseniilor imputite ale lui tata care cica “am sa ma schimb”. Eu am crescut impulsiva cu un sentiment de inferioritate, comportament depresiv si mizerabil, pe care imi este foarte greu sa il controlez. Mi se pare ca toti imi datoreaza o alta copilarie. Aveam momente cand, omorindu-ma de plins, pe undeva prin gradina, ma piscam de mina sa simt daca sunt vie, traiesc si anume mie mi se intimpla asta.

Acum sunt departe, foarte departe, peste oceane. De fiecare data, cand ma apuc sa-l sun, imi trece prin fata trailerul copilariei si ma razgindesc. Ma razbun, intr-un fel. Apucaturile violente care mi-au ramas ca mostenire, nasc in mine idei geniale- “castrarea”, pe toti cei care distrug copilarii si vieti de mame. Nu faceti copii care sa plinga prin unghere, sa tremure la auzul pasilor vostri, sa se chinuie incontinuu. Castrati violenta.

P.S Va multumesc pentru posibilitatea de a putea face auzita strigatul copilariei mele, chiar daca nu o veti posta, chiar daca nimeni nu va citi, mie incet incet mi-a disparut nodul tepos din git pe care il aveam cind am inceput a scrie.

Text: Anonim

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 20