Browsing Category

Arta

Arta

Un film

Sunt filme dupa care vrei sa iesi din sala, sa inchizi televizorul, sa scoti din priza calculatorul. Si sa dispari.

Класс коррекции este unul din acele filme. Cand vrei sa bagi capul sub perna si sa nu vezi. Sa opresti. Sa dai cu cateva minute inainte. Sa iesi din camera. Sa intri in cadru si sa dai palme la stanga si la dreapta. Sa urli la ei. Sa-i zgaltai si sa-i trezesti din nebunie. Cand vrei sa nu mai fie asta. Nedreptatea asta. Durerea asta. Oamenii astia. Sistemul asta.

Класс коррекции nu este o oarecare istorie dintr-un orasel din Rusia. Класс коррекции este istoria noastra a tuturor, a calicilor iesiti dintr-un imperiu esuat, fara busola, fara repere, pierduti in mijloc de microraioane. Fara speranta, fara viitor. Fara iubire.

Sunt filme la care nici plange nu poti. Sunt filme dupa care ti-i rau. Fizic. Sunt filme dupa care revizuiesti.

Arta

Vivian Maier, fotografa care a tinut ascunsa pasiunea sa

Vivian Maier cat a trait a avut o mare pasiune. Despre care nimeni nu stia.

In 2007, la o licitatie publica din Chicago a fost scos in vanzare un cufar metalic plin ochi cu negative. Acesta a fost cumparat de un oarecare John Maloof. Asa s-a descoperit istoria fotografei, care, in pofida tuturor cercetarilor si investigatiilor facute asupra ei, a ramas o enigma pana in ziua de azi.

200 de cutii de pline cu fotografii, ziare, inregistrari audio. 100.000 de negative. Tot ce a strans Maier de-a lungul vietii sale. Nimeni niciodata nu a avut permisniunea ei sa vada ce se ascundea in acele cutii.

Undated

Fara date

1965, San Juan, Puerto Rico

1965, San Juan, Puerto Rico

Vivian Maier s-a nascut la New York in 1926, dintr-o mama frantuzoaica si un tata austriac. Copilaria si-a petrect-o, navigand intre SUA si Franta. Despre viata ei timpurie se cunosc foarte putine, tot ce se stie este ca tatal dispare destul de repede de pe portretul familial si ca Vivian a inceput sa fotografieze fiind in Franta, pe la varsta de 20 de ani.

Undated

Fara date

Undated, Vancouver, Canada

Vancouver, Canada, an necunoscut

La inceputul anilor 50, Maier revine la New York, unde se angajeaza, in calitate de dadaca, intr-o familie instarita. Si fotografiaza. In 1956 se muta la Chicago, intr-o familie in care trebuia sa aiba grija de 3 baieti. Vivian incepe sa fotografieze la greu, avand si privilegiul unei camere negre in care putea sa-si developeze filmele.

1950s, Canada

1950s, Canada

August 22, 1956. Chicago

August 22, 1956. Chicago

Vivian Maier a fost femeia care a documentat cel mai bine viata americana din a doua jumatate a secolului XX. Cu un ochi viu si o prezenta aproape neobservata, ea s-a strecurat in cele mai diverse situatii si stari, imortalizand, in primul rand, trairile oamenilor si apoi tot ce erau ei din exterior.

9 ianuarie, 1957, Florida

9 ianuarie, 1957, Florida

10 iulie, 1959, Aden, Yemen

10 iulie, 1959, Aden, Yemen

Vivian Maier, un spirit foarte curios si liber, socialista pana in maduva oaselor, feminista prin vocatie, a dus o viata extrem de inchisa, fara prieteni si familie, fara posesiuni, dedicata in intregime muncii de dadaca si necesitatii compulsive de a fotografia. Insetata de cunoastere si de experiente noi, fotografa calatoreste extensiv de-a lungul vietii si ajunge sa faca inconjurul lumii.

18 septembrie, 1962

18 septembrie, 1962

Primavara 1963, Chicago

Primavara 1963, Chicago

Cand copiii de care a avut grija au crescut, iar ea, la randul sau, inainta in varsta, Vivian a inceput sa aiba mari dificultati de ordin material. Chiar daca continua sa fotografieze, nu mai avea posibilitatea sa developeze filmele si toate erau adunate intr-un spatiu de depozitare pe care il inchiriase.

Autoportret

Autoportret

Autoportret

Autoportret

In anii 90, insolvabila, batrana, deseori fara adapost, ea ajunge sa fie intretinuta de doi dintre copiii pe care i-a crescut. Din cauza incapacitatii de plata, toate filmele pe care le-a adunat de-a lungul vietii si le pastra in depozit, au fost vandute la licitatie. Asta se intampla in 2007. Asa s-a nascut legenda si enigma Vivian Maier. 30.000 de negative au fost cumparate de colectionerul John Maloof, care incepe sa investigheze aceasta enigma.

Astazi, Maloof detine 90% din toate lucrarile lui Maier, incepand cu fotografii si terminand cu pelicule documentare, pe care fotografa le-a filmat.

In 2009, fotografa moare.

Imagini: www.vivianmaier.com

Arta

3 filme despre iubire si femei

Vreau sa impartas cu voi bucuria vizionarii catorva filme ce m-au impresionat. Aceste pelicule sunt dintr-o lista mai lunga, care mi-a fost trimisa de o cititoare pe nume Valeria. De ieri pana azi am resusit sa privesc doar trei, deci trei recomand. Celelalte vor veni saptamana viitoare.

Kadosh

M-a bulversat, putin spus. Un film care m-a intors pe dos. Un film despre cum femeile in unele culturi si religii raman o anexa a barbatului si au stricta misiune de a naste. Fara drept la alegere, fara libertati elementare, lipsite de intimitate si de viitor, aceste femei sunt sclave, chiar daca au dreptul de a se deplasa prin ors singure.

Locataires sau 3-Ir0n

Un film frumos, ca un poem de dragoste despre un Zburator al zilelor noastre si o fata de imparat, care a fost furata de un zmeu si tinuta captiva intr-un turn de fildes. Zburatorul o intalneste, o elibereaza, ei se iubesc, zmeul o gaseste si o inchide iarasi in turnul de fildes. Zburatorul insa nu cunoaste asa obstacole vulgare, ca un turn de fildes cu un zmeu la portile lui. El se muta in turn, langa iubita lui. Si zmeu.

Et maintenant on va ou?

Am ras. Am plans. Apoi am ras printre lacrimi. Un film despre iubire si femei. Despre solidaritatea feminina. Despre cum razboaiele pot fi oprite. Despre cum e sa-ti ingropi barbatul, feciorii, fratii, tatal si sa traiesti mai departe. Despre diferente si asemanari. Despre cum e sa fii om si sa vrei sa ramai om, indiferent de ce se intampla in jurul tau.

Arta

Trei filme recente, made in Canada

Mommy, 2014

Viata e mai complicata decat multi dintre noi sunt gata sa recunoasca, iar dragostea nu e intotdeauna raspunsul la toate, cu atat mai putin, solutia.

Drama canadiana Mommy este un film destul de greoi despre relatia dintre o mama si feciorul ei adolescent, care sufera de grave probeme de personalitate; despre limitele iubirii materne, despre compasiune, putere si curaj si cum acestea pot fi epuizate chiar si in raport cu propriul copil.

Chorus, 2015

Daca despre Mommy scriam ca este un film greoi, atunci Chorus poate sa vi se para de neprivit. Chorus este despre drama unui cuplu care se revede dupa 10 ani de la disparitia baietelului lor de 8 ani. Un film dificil de povestit, el trebuie privit, trecut prin sine, tacut. Chorus este din categoria filmelor-poezie, pentru oamenii care cauta in filme ceva mai mult decat distractie.

Felix&Meira, 2015

Un film de dragoste. Un film frumos, senzual. Felix&Meira e despre identitate, despre locul pe care il ocupi in viata, dar pe care nu l-ai ales. Un film despre libertate, decizii grele si urmarile lor.

Arta

Atlasul frumusetii de Mihaela Noroc

Mihaela Noroc este o romanca de 30 de ani care isi traieste visul. Ea a strans bani de-a lungul anilor si a in pornit in calatoria vietii sale pentru a da nastere proiectul pe care l-a purtat in suflet ani la rand, The Atlas of Beauty. Mihaela a vizitat peste 60 de tari in toate colturile lumii si a adunat marturii vizuale despre frumusetea feminina in toata diversitatea ei.

Aceste fotografii sunt mai mult decat niste imagini frumoase, ele sunt un document ce pentru generatiile care vin, despre cat de diferita este lumea. Despre culori, civilizatie, cultura, traditii, umanitate. O arhiva cu atat mai pretioasa azi, cand omenirea tinde spre uniformitate.

Calatoria Mihaelei continua, acum si cu suportul lumii intregi.

PS: Si cum sa nu iubesti femeia?

Amazon-Rainforest

Amazonia

San-Francisco-USA

SUA

Moscow-Russia

Rusia

Mexico-City-Mexico

Mexic

Melina-in-Shiraz-Iran-1

Iran

Maori-Temple-New-Zealand

Noua Zeelanda

Estefania-in-Medellin-Colombia

Columbia

Chang-Mai-Thailand

Thailanda

Baltic-Sea-Finland

Finlanda

atlasbeauty-17-900x600

Mongolia

atlasbeauty-11-900x600

Cuba

atlasbeauty-9-900x599

Etiopia

atlasbeauty-2-900x600

Peru

atlasbeauty-1-900x600

Brazilia

atlasbeauty-6-900x599

Romania

atlasbeauty-16-900x599

Moldova

Arta

Trei filme rusesti pentru suflet si creier

Sa citesti, sa privesti filme care sa te atinga, sa te uiti pe geam si sa urmaresti hulubii de pe acoperisul casei din fata, poti, in principiu, face oricand, dar in primele zile ale anului aceste ocupatii capata alta dimensiune.

Vreau sa va recomand trei filme rusesti, destul de vechi si cunoscute, dar pe care, sunt sigura, inca nu toti le-au privit.

Дневник его жены – un film frumos si sentimental, ca o seara de vara de pe Costa de Azur, despre ultima pasiune a scriitorului rus Ivan Bunin. Un triunghi, care devine dreptunghi si in care fiecare sufera in felul sau. In acest film gasiti poezie, discutii mustoase, privelisti frumoase, gesturi demult uitate si un fel de a trai cu totul deosebit.

Leviathan – un film despre care s-a vorbit mult. Foarte mult. De bine, de foarte bine si de rau. Pe cand critici importanti il califica drept masterpiece, multi spcectatori simpli il descriu ca un film intins, plictisitor si fara mare actiune. Priviti-l. Posibil o sa va  inghete sangele in vene, pentru ca o sa vedeti realitatea in care traim si noi, aici in Moldova, si cu care aproape ca ne-am obisnuit. Eu intentionat am asteptat atata timp ca sa-l privesc. Acum in liniste, cand despre el nu se discuta atat de aprins, cand nu se mai scriu statusuri intelepte despre ce inseamna un film bun. Uitati ce premii a primit, cine si ce a zis si, pur si simplu, priviti-l.

Географ глобус пропил – l-am lasat la urma pentru ca… m-am indragostit. De film. De actori. De Constantin Habenski sau, cum scriu englezii, Khabensky. Acesta este un film despre umanitate, despre iubire, despre fragilitatea vietii si despre libertate. Eu ma bucur nespus ca am inceput acest an anume cu un astfel de film, care a dat tonul, a pus niste cuvinte in plus pe ceea ce simt si m-a facut sa imi pun noi intrebari. Apropo, trailer-ul oficial nu reda chiar bine dispozitia filmului, de aceea sub el gasiti si unul alternativ.

Arta

Cinci coloane sonore pentru orice fel de Revelion

Am selectat cateva coloane sonore in cazul in care nu priviti de Revelion televizorul si vreti altceva. Gasiti aici de toate – melancolie, romantism, originalitate.

Apropo, aceasta muzica e buna chiar si in timpul curateniei de sfarsit de an. Testat acum seara.

Love Actually OST – pentru romantici.

Her OST – pentru melancolici.

Cafe de Flore OST –  pentru cei care cauta altfel de sunete.

The Great Gatsby OST – pentru cei care vor s-o arda. Apropo, covorul se freaca foarte bine cu aceasta coloana sonora.

Emmanuelle OST – pentru after-party. Sau in loc de party.

Arta

Justine Kurland, fotografa care si-a redescoperit arta odata cu nasterea copilui sau

Inalta, trasa la fata, cu parul care reflecta exact ceea ce numim “artistic dezordonat”, femeia aceasta intruchipeaza artista prin nastere, care filtreza realitatea prin natura ei feminina si doar apoi prin lentila aparatului de fotografiat, datorita caruia isi castiga existenta. Azi am aflat despre o artista fotografa din SUA, Justine Kurland, viata si activitatea careia m-a impresionat si despre care vreau sa aflati si voi.

Kurland1

Justine, care are acum peste 40 de ani, si-a petrecut o mare parte din viata pe drumuri. Cand era mica, mama ei cosea si vindea haine la diverse targuri in toata tara, din aceasta cauza artista a crescut mai mult pe roti si nu a prietenit cu scoala. In fotografiile artistei se simte o mare influenta din partea mamei sale, care de-a lungul vietii a trait pe langa diverse comunitati de oameni care alegeau un mod de viata marginal. Justine povesteste ca mama ei intotdeauna s-a simtit bine in pielea goala.

kurland3

De-a lungul experientei sale de fotografa, Justine Kurland s-a facut remarcata pentru fotografiile cu adolescente si femei facute in spatii naturale, deseori crude si chiar brutale, personajele sale fiind goale si libere sa-si exprime feminitatea primara.

afafc816

35ec86df

Dragoste, libertate, maternitate – aceaste teme profund feminine pe care le-a abordat Justine, au fost schimbate pe o viziune mai masculina a lucrarilor sale, din clipa in care fotografa a devenit mama, dand nastere, in 2004, fiului sau Casper. Cand acesta avea 2 ani, Justine s-a intors la viata pe roti, intr-o camioneta, in care, pe langa cutiile cu aparatura de fotografiat, avea si cateva cutii pline cu trenuri de jucarie. Casper era pasionat de trenuri. Astfel, in fotografiile sale apare o noua tema: trenurile si vagabonzii americani, o adevarata subcultura specifica vestului SUA, in stransa legatura cu caile ferate in jurul carora ei isi petrec viata.

100510 001

In toate interviurile sale, fotografa vorbeste despre conditia artistului-parinte si se intreaba cum ar lucra marii artisti, daca pe soldul lor ar fi un cocotat un copil. Or, arta capata o alta dimensiune atunci cand cel care o produce are in grija sa un copil. De cand s-a nascut Casper, Justine recunoaste ca nu-si mai apartine in intregime si libertatea fizica pe care o avea in activitatea ei s-a diminuat. Copilul insa nu a oprit-o, ci i-a deschis noi unghiuri din care ea poate fotografia.

4x5,film,hands,photography-cc724b8db18f3b281e5c9010af3a4a98_h

Cand Casper trebuia sa inceapa sa frecventeze gradinita, Justine a decis sa renunte la viata nomada. Ei revin la New York, inchiriaza un apartament, copilul e inscris la gradinita, iar Justine in acest timp incepe o terapie. Ea nu se poate impaca cu gandul ca copilul ei va avea o copilarie institutionalizata, reglementata si normalizata de un sistem pe care il simtea strain, iar ea – o viata limitata de pereti, in care nu isi putea gasi loc. Intr-o zi terapeutul i-a spus ca nu are sens sa ramana in oras, atata timp cand ambii isi doresc altceva. Atunci Justine Kurland si-a luat copilul de la gradinita, l-a urcat in camioneta si a redevenit ceea ce era.

Foto: google.com

Arta

Ofera-i locul unei femei insarcinate!

Designerul chinez Shiyang he, a venit cu o noua idee faina intru promovarea unor reguli de viata, care ne-ar face mai buni si… mai oameni. De data asta, Shiyang “a cantarit” valoarea “bagajului” purtat in burta de o femeie insarcinata si cea purtata de oamenii “ne-insarcinati”. Ilustratiile au iesit cu niste mesaje foarte clare de a oferi locul in transportul public femeilor insarcinate. Fiti de acord, ar fi greu sa rezisti la astfel de indemnuri.

standup-0-900x636 standup-1-900x636

PS: Tot Shiyang he este autorul unei alte campanii sociale cu un mesaj puternic, Phone Wall.

Arta

Lume, ia-ma in brate, eu vin! Dar tu ai nevoie de mine?

Natalia este roscata. Are o coada de cal cu varfurile incretite. Din spate, ai spune ca Natalia are vreo 20 de ani. Zvelta, picioare lungi, par bogat, degete fine, unghii lungi si ingrijite. Ea marge sprinten si putin nesigur, de parca s-ar jena de frumusetea ei si nu i-ar vine sa creada ca asta este ea.

Din fata Natalia este alta. Fara dintii de sus. Cu dintii de jos innegriti. Cu obraji lasati si doi ochi care au vazut mai multe decat noi. Natalia a petrecut 10 ani la Rusca. In costum sportiv si ciupici ”Floarea”. Cand a iesitd de dupa gard, de cealalta parte sau de astlalta parte, parte in care suntem noi, Natalia si-a pus ca scop sa se invete din nou sa mearga pe tocuri. Si i-a reusit.

De ce Natalia a stat inchisa 10 ani este mai putin important in povestea noastra. Important este ca odata iesita, statul i-a dat doua luni sa se acomodeze. Dupa care a decazut-o din drepturile de mama.

Natalia are trei copii, doi din care, la momentul eliberarii sale, erau inca minori. Ea nu s-a lasat. Si-a cautat de lucru, a inchiriat o locuinta. A continuat sa comunice cu copiii, desi relatia cu ei a avut de suferit foarte mult in anii cat a fost detinuta.

Aceasta istorie este desprinsa din documentarul ”Lume, ia-ma in brate, eu vin”, regizat de Violeta Gorgos, prezentat aseara in premiera la festivalul CRONOGRAF. Scenariul a fost scris,pornind de la jurnalul intim al Nataliei, care, trebuie sa recunosc, are o penita usoara si eleganta.

Eu am plans. Pentru ca am vazut o alta lume existenta careia o intuiam doar. O lume de femei in care se traiesti altfel. La limita disperarii, uitarii. Dar si la limita sperantei. Intr-o zi va fi mai bine. Neaparat.

”Lume, ia-ma in brate, eu vin” este povestea intregii noastre societati. Lipsita de compasiune. De acceptare. A unei societati in care oamenii sunt impartiti. In cei care trebuie sa traiasca si in cei care trebuie distrusi. Desi regizoarea a insistat ca acesta nu este un film social, eu l-am vazut anume asa. O palma peste obrazul celor care stiu sa vada. Dar nu vreau sa spun mai multe, in speranta ca veti avea ocazia sa-l priviti.

Vreau sa inchei acest text cu fragmentul care am incheiat articolul pentru “Cronica de CRONOGRAF”.

“Frumusetea acestui documentar consta in faptul ca fiecare poate gasi in el povestea care vorbeste cel mai bine inimii sale. Povestea societatiii care nu stie cum sa-si accepte copiii rataciti, povestea statului care se dovedeste impotent in fata problemelor fostilor detinuti, povestea sistemului inuman, care functioneaza dupa principiul ”cei mai slabi dintre noi trebuie sa moara” si, in sfarsit, povestea povestilor – cea a dramei personale, de dragoste, care intotdeauna va fi deasupra dramei sociale.”

foto: cronograf.md