Browsing Category

Fete pe drum

Fete pe drum

William si linistea

De ceva timp incerc sa-mi amintesc cum am ajuns in a cincea zi din 2017 pe o penisa, undeva pe un rau intr-un orasel olandez. Orasel mic si pierdut, numele caruia pana azi nu stiu sa-l pronunt corect. Si inca nu mi-am amintit.

Sa ma intelegti corect – stiu cum am ajuns. Cu avionul, apoi trenul, apoi autobuzul. Eram treaza si in deplinatatea facultatilor mintale. Ceea ce nu-mi aduc aminte este la care cotitura am luat acea decizie. Totul s-a intamplat foarte rapid.

In schimb, tin minte foarte bine momentul in care am intrat in unicul bar din centrul oraselului, chiar in pietisoara, pe diagonala de biserica. M-a invitat capitanul. Ma rog, capitanul… Tipul caruia ii apartinea penisa si inca vreo trei iahturi rablagite. Erau acolo trei barbati – un rocker batran si nitel ridicol, un sofer de camion, gen mascul feroce, si un tip, cel mai tanar dintre toti, care incerca sa lege capat de vorba cu mine. Eu insa nu-l auzeam bine si nici nu-i intelegeam engleza. Mai era si femeia de la bar, trecuta de 50 de ani, dura, cu miscari precise, trasaturi ascutite si zambet ironic, incarnarea tipeselor din filmele americane, care scot orice betiv afara, dintr-o singura miscare.

Toata seara am stat cu ochii lipiti de peretele din fata, numarand sticlele de alcool. Cateodata mai sorbeam din halba de bere. Capitanul facuse cinste. In mai putin de doua ore, am plecat. Capitanul si-a cerut scuze ca m-a dus intr-un local atat de plictisitor, apoi mi-a spus ca femeia de la bar ii fusese multi ani amanta. Apoi a tacut.

Ca sa ajungi pe penisa noastra, trebuia sa treci de o alta penisa, mai mare, transformata in casa de locuit. Paseam pe un podisor mobil, construit din scanduri, apoi treceam pe sub geamurile oamenilor, faceam inconjurul penisei-casa, si ajungand in dreptul penisei noastre, saream peste bord.

Noptea, pe lapovita, cand vedeam intre cele doua nave fasia de apa neagra, ameteam. Dar saream.

Intr-o zi, era sambata, nu am putut ajunge de la cabina mea, din spatele penisei, la cabina capitanului, in fata. Toata noaptea ninsese, iar sub stratul de zapada era o pojghita de gheata. Nu puteam face nici trei pasi. Capitanul mi-a facut cu mana de la geamul cabinei de navigatie, apoi a deschis usa si a inceput sa ma strige. I-am explicat, mai mult prin semne, ca nu am cum veni, mai ales ca o parte de punte era foarte ingusta si nu avea balustrada. S-a enervat. Si asa cum era inalt, aproape doi metri de om neindemanatic, a facut cativa pasi mari pe puntea lunecoasa, incaltat in sabotii lui de cauciuc, si a ajuns langa mine. Voia sa-mi spuna ca sunt o fricoasa. Si o proasta. De aceea ca frica vine la pachet cu prostia. Asa vedea el lucrurile. Mi le-a spus si mi-a intins o cana de cafea.

Si a plecat.

Am coborat in cabina, am inchis dupa mine usa mica, din metal greu. Cabina avea cativa metri patrati. Incapeau o soba mica, un frigider, tot atat de mic, o noptiera, doua paturi fixate in perete, unul fiind transformat in debara, si doua dulapuri, pline cu de toate, inclusiv cu lazi de vin si bere. Era cald. Si liniste. Din toate comoditatile aveam o caldare. Si cateva sticle cu apa de robinet. Si un ceainic. Imi faceam cate un ceai fierbinte, scoteam cate o gofra olandeza, o acopeream cu un strat gros de frisca zbatuta, luam cartea langa mine si ma simteam om. Un om in mijlocul unui rau, desprins de lume, singur in fata destinului.

Ziua insa, cand aveam de lucru, singura sau alaturi de capitan, nu ma mai simteam om. Eram o masinuta. Faceam curat in cabina lui si in iahtul pe care il renova pentru vanzare. Spalam geamuri si punti, rodeam usi, frecam mobila. Iar seara – gateam.

Capitanul era nervos. Uneori avea accese de furie si dadea din picioare, ca un copil de 3 ani, dupa care isi cerea scuze. Intr-o zi, dupa o scena de asta, i-am spus sa inceteze. A fost surprins. Nici nu stiu de ce. Probabil nu s-a asteptat sa-i spun ca e insuportabil si infantil.

Seara beam impreuna cate o sticla de vin frantuzesc. Avea rezerve. Si doua amante frantuzoaice. Ambele la Paris. Una era dragostea vietii lui. Mai matura decat el cu vreo 15 ani. Alta, femeia cu care era intr-o relatie numita “stabila”, era o jurnalista. Intr-o seara am vorbit cu ea la telefon. Avea o voce placuta.

Uneori ma intrebam ce gaseau femeile la el. Un barbat care a trait toata viata singur, pe apa, ursuz, nervos, incapabil sa-si gestioneze emotiile, alcoolic. Desi, pe fotografiile din tinerete, arata a baiat inteligent si cu caracter. Dar viata si apa le-a tocit pe ambele.

Cel mai fericit moment din zi era cand ieseam de la el seara tarziu. Imi umpleam sticlele cu apa, le puneam in torba, imi bagam picioarele in saboti si ii spuneam “noapte buna”. Il lasam cu un vin abia inceput, ingandurat, cu varful degetelor agitate si picioarele intinse sub masa. In urma mea, bucataria ramanea luna. Atunci am inteles cat e de greu sa lucrezi in casa cuiva.

In cabina mea erau carti. Ardea focul. Se auzea apa, lovind peretii exteriori ai penisei. Si asta era unica legatura pe care o aveam cu lumea de afara. Incuiam usa. Ma descaltam. Imi spalam dintii deasupra caldarii. Ma schimbam in pijama. Luam o carte si ma ascundeam in patul fixat de perete. Plecam in alta dimensiune. Capitanul ramanea undeva departe, cum numai o galaxie vecina poate fi.

William mi-a daruit atata liniste. Si el habar nu are.

Text: Diana Guja

Foto: din arhiva personala, din perioada de pe penisa

Fete pe drum

Covasna II

Covasna e o pastila pentru suflet. Asa a fost pentru mine.

Eu am ajuns acolo turmentata. Plina de emotii pe care nu stiam cum sa le gestionez. Nervoasa, agitata. Viata din oras isi lasase amprenta. Sufletul imi devenise mic, ravasit. Ca o basmaluta mototolita, bagata in graba in buzunarul interior al mantoului. Aveam nevoie de aer.

Si aer Covasna are. Mult aer. Rece, proaspat, dulce-amarui, ca diminetile perfecte de toamna. Aer transparent, pe care il simti cum se asterne peste tine. Ca o zapada magica.

Cand am ajuns la Cheile Varghisului, un loc plin de istorie, de legende, stanci, apa, flori si iarba, ni s-a explicat ca trebuie sa ne tinem in grup, sa fim galagiosi si astfel vom tine la distanta ursii. In clipa imediat urmatoare eram gata sa ma vand pe bani putini, numai sa pot reveni la gazele de esapament din oras si la toata framantarea mea interioara. Cat de usor ma pot dezice de unele lucruri!

Ursii insa nu au venit. Si am descoperit carari, pesteri, varfuri, povesti, zari, soare la apus. Si acolo, in imparatia naturii, mi-am adus aminte, a cata oara, cat de mica sunt. Cat de mici suntem.

Fete pe drum

Covasna I

Covasna e ca un sat mare, din poveste. Cu mere de aur, cu ursi nazdravani, cu cai fantastici, cu fete cu par de matase si baieti cu palaria pe-o ureche. Un sat unde viata e blanda, domola, unde palinca e dulce ca mierea, mancarea gatita din inima, unde e cald si bine.

Pana a vizita acest tinut, auzisem de Covasna datorita Printului Charles, care si-a luat o mosie acolo, ferit de ochii lumii mondene, in Valea Zalanului, in care noi n-am ajuns pentru ca drumurile nu erau foarte practicabile. Stie Printul unde sa-si caute linistea.

Covasna e in inima Tinutului Secuiesc. Jur-imprejur numai secui, care au un fel de a vorbi romaneste foarte dulce. Dar, in general, ei vorbesc maghiara. Si mie, sa va spun sincer, cat am fost acolo mi-au inflorit urechile – cat stateam ascultam cum vorbesc localnicii. Nu intelegeam absolut nimic si asta aducea plus valoare acestei experiente fonetice.

Sa povestesti despre Covasna e ca si cum ai povesti despre toamnele si iernile la bunei. Eu asa m-am simtit acolo. Invaluita intr-un cocon moale, de lana, tinuta la cald, mai ales ca in primul hotel in care am stat, Castelul Daniel (un conac restaurat de o tanara familie care a parasit Bucurestiul pentru a se dedica acestei frumoase nebunii), aveam semineu in camera, in care aveam grija sa nu se stinga focul, hranita cu mancaruri simple si delicioase, leganata de apusurile spectaculoase de peste dealuri, adormita de legendele despre cetati, munti, vulcane, lacuri si zane.

Covasna e o mare legenda, de fapt. In toate zilele cat am fost acolo, 4 la numar, istoria fiecarui loc incepea cu o legenda. Pana acum aud vocea dulce a ghidei noastre, Imola, care depana firele de matase ale istoriei acestui tinut magic.

Sa povesteti Covasna intr-un singur text ar fi o obraznicie. De aceea, va invit intr-o calatorie virtuala mai de durata, dupa care sunt sigura ca urmatoarea destinatie va fi deja decisa.

Fete pe drum

Odesa, in mai putin de 12 ore

Vineri noaptea, dupa filmari si o cupa de sampanie (bine, 3) in cinstea unei prietene care implinise 27 de ani (cea mai frumoasa combinatie de cifre), am trecut repede pe la magazin, am cumparat covrigi cu tarate si susan, un litru de chefir, mi-am chemat un taxi si am zburat acasa. La 1:00 urma sa ne pornim, cu Ilinca si un autocar de oameni faini, la Odesa.

Si ne-am pornit. Acum, scriind de acasa, dupa un somn de 12 ore, ca sa-mi revin, stiu sigur ca la Odesa vara nu mai merg. Si ma bucur ca am aflat-o la un pret atat de mic, doar vreo 15 euro, cheltuiti pe inghetata, limonada, milk shake, o branzoaica si un pranz, incat nici nu-mi mai pasa de picioarele care mi s-au umflat ca buturugile si toate orele petrecute la vama intr-o asteptare, aproape metafizica, a unui vames care ne-ar elibera din acel purgatoriu.

Eu, ca si oamenii care au organizat aceasta escapada, am crezut naiv ca vom intalni zorii pe malul marii. Pana la urma, cat e pana la Odesa? Cateva ore de drum? Si noaptea la vama trebuie sa fie liber. Naivii! La vama chiar era liber, doar ca asta nu inseamna ca nu vei sta si vei astepta nu stiu ce. 

Rasaritul, pe care planificam sa-l intalnim pe plaja, l-am intalnit in vama.

La 9:00, dupa 8 ore de drum, eram pe plaja Lanzheron. Daca va voi spune ca in viata mea n-am vazut o plaja mai plina de oameni, va rog sa ma credeti. Stergarele si paturicile erau asternute pana la intrarea in apa. Daca ti-ar fi venit in cap nefericita idee de a face un castel de nisip sau mai stiu eu ce jocuri tipice pentru plaja, ai fi ramas cu buza umflata. Pentru ca domle’, lumea la Odesa e pusa serios pe prajeala!

Noi, ajungand destul de tarziu, am putut doar sa ne inghesuim mai in spate, la cativa metri buni de apa. Si, evident, ca sa ajungi la mare, trebuia sa gasesti loc sa pasesti, deoarece stergarele si sezlongurile erau atat de apropiate unele de altele, incat uneori nu stiai cum sa procedezi, sa calci pe stergarul omului sau sa sari intr-un picior, ca sa poti trece. In apa era ca la piscinele pentru copilasi. Om peste om.

De aici nu se vedea adevarul de pe plaja.

Intrai, te balaceai 3 minute, ca sa nu spui ca ai venit la mare fara sa ii simti temperatura, si ieseai. Ca sa faci drumul cu obstacole in sens invers.

Ceea ce m-a mirat cel mai mult insa, este ca nu era niciun dus, niciun robinet cu apa, nu se vedea niciun veceu in imediata apropiere de plaja. Si asta in conditiile in care un sezlong costa 100 de hrivne pentru o zi, iar o inghetata mica – 20 de hrivne, deci, economic vorbind, banii se invartesc bine pe plaja din Odesa.

Dupa plaja, ne-am plimbat prin centru. Orasul fierbea alene sub un soare ametitor. In spatele Garii Maritime se inalta o scena. Pe Scara Potemkin – alta scena, gigantica.

Scena de la poalele Scarii Potemkin

La Opera se pregatea covorul rosu pentru ceremonia de inchidere a Festivalului de Film de la Odesa.

Covorul rosu din fata Operei.

Pe Deribasovskaya, terasele, ca ciupercile dupa ploaie. Toate mari, frumoase, fara garduri si alte ocoluri, atat de dragi proprietarilor de localuri din Chisinau. In comparatie cu plaja, centrul Odesei este foarte frumos, larg, aerisit, cu cafenele, baruri si restaurante pentru toate gusturile.

Pranzul l-am luat la Puzata Hata.

Am vrut s-o alint pe Ilinca cu gastronomia ucraineana, ea insa nu prea s-a lasat convinsa. Pana la urma, a trebuit sa manac singura parjoala de Kiev (foarte gustoasa si calorica), portia enorma de pireu din carofi si portia generoasa de coltunasi cu visina, presarati cu zahar si unsi cu unt si smantana din abundenta. Ilinca a mancat doua portii de okroshka. La Puzata Hata gatesc tot atat de gustos, iar preturile sunt tot atat de accesibile ca acum cativa ani, ceea ce pentru un oras ca Odesa este, totusi, placut.

Desertul l-am luat intr-un local dragut, unde se coceau pe loc branzoaice urcainesti si strudel, cu un decor foarte placut, Львівські пляцки.

Dispozitia de ieri. La Львівські пляцки.

Unicul lucru pe care l-am gasit incomod la ei este faptul ca personalul nu vrea sa vorbeasca in rusa, dar nici engleza nu o cunoaste. Pentru un oras atat de turistic, cum este Odesa, acest tip de nationalism este, cel putin, prostesc.

La ora 16:30, ne-am pornit spre Chisinau. Am ajuns in oras la 23:00. Stiti ce mi-a lipsit cel mai mult pe traseu? Statiile de alimentare pe care le avem in Moldova. Cu magazin, cu cafea, cu sandwishuri, cu veceuri normale.

In concluzie:

  1. Ma bucur ca i-am aratat Ilincai un oras nou si ca am avut o zi impreuna.
  2. La Odesa vara nu mai merg. Planul era sa plecam in trei – eu, Ilinca, mama- pentru un weekend. Planul a fost cu succes si bucurie anulat.
  3. Tot mai greu suport calatoriile cu autocarul.
  4. Tot mai greu suport noptile in afara unui pat. Am ajuns acasa varza murata – umflata, cu pielea deshidratata, cu parul pai.
  5. E o mare greseala sa nu-ti iei, pe soare si caldura mare, o palarie. Ieri, si eu si Ilinca, am simtit aceasta scapare. In cap fierbea intr-atat, incat am baut niste pastile demult expirate, pe care le-am gasit in trusa pentru calatorii.
  6. Marea e frumoasa cand poti sa o vezi, nu cand privelistea ti-o acopera cateva mii de oameni.

Calatoriti, dar faceti-o cu cap, invatand din greselile altora.

Foto: Ilinca

Fete pe drum

Despartirea e o moarte mica. Women SUV Maraton III

De cat timp e nevoie sa te indragostesti? Mie imi ajung 30 de secunde.

-Buna, sunt Diana. Incantata de cunostinta.

Si fluturii brusc decid sa innebuneasca.

Si genunchii mi s-au inmuiat.

Si pot sa tac tot drumul. Si sa ma uit intr-o parte. Pot sa vorbesc. De multe ori, aiurea. Trebuie sa acopar golurile in care imi par stranie, ridicola. Prea indragostita. Ca o adolescenta la primele cosuri. Si totul ar fi destul de suportabil, daca m-as opri la un singur om. La un barbat, de exemplu. Dar adevarul este ca dragostea mea este imprastiata peste tot. Unul, doi, trei, patru. Si tot asa.

Nici nu mai stiu cum am ajuns in acest Women SUV Maraton. In primul rand, nu stiu sa conduc. In al doilea rand… In al doilea rand, de data asta n-a functionat. M-am suprins. Am scris unui dintre organizatori sa-i spun ca vreau sa ma alatur. Cum i-am scris, asa si am uitat. Festival, Bruxelles, Ilinca, curatirea covoarelor, peeling, regizori, filme, flirturi, discutii serioase. Sampanie. Filmari pentru emisiune. Totul se invartea ca de obicei si maratonul era doar o posibilitate printre alte posibilitati, care putea sa nu se intample in aceasta viata. Dar s-a intamplat.

Si s-a inceput. Un om care iti pica cu tronc. Al doilea. Al treilea. Al patrulea. Si intelegi ca aveai atatea prejudecati. Ca ai un cap plin cu paie. Ca te-ai construit idei false. Le-ai alimentat. Ai crezut in ele. Daca X lucreaza acolo si arata asa, inseamna ca este Y. Daca Z se uite incolo, inseamna ca are in cap XZW. Ca daca Z X scrie pe Facebook asta, inseamna ca e BMTYU.  Si doar vazand oamenii in carne si oase, ascultandu-i, dandu-le o sansa, realizezi ca din toata destaptaciunea ta nu ramane nimic, pentru ca e construita pe iluzia superioritatii tale.

In cele patru zile de maraton, noi toti am trecut prin toate fazele vietii unui grup. De la entuziasm, euforie pana la lehamite, mici momente de ura, “ce caut eu aici?”, “hai, organizati-va odata!”, “nu depasiti!” si pana la “doamne, o sa-mi fie atat de dor…”, “cand facem after-after party?” si o lista de glume pe care le intelegem doar noi, cei care am fost impreuna 24/24.

Viata mea, ca si a tuturor celor care au participat la Women SUV Maraton, este destul de plina de evenimente, de oameni, de experiente care mai de care, dar ceea ce s-a intamplat de miercuri pana azi (de fapt, deja ieri), a fost foarte special. Sa aduni 14 femei absolut diferite, sa le urci in masini diferite, sa le mani prin Moldova, de la un capat la altul, nu e lucru usor. In fiecare zi ma gandeam cand oare va veni momentul cela cand baietii care au organizat toata aceasta nebunie, isi vor strange lucrurile, ne vor lasa statiile si ne vor spune sa ne descurcam mai departe singure. Dar acea zi asa si n-a venit. Atata rabdare, intelepciune, sustinere eu demult nu am vazut. Si acum chiar nu mai vreau sa aud vorbe, precum ca in tara asta nimeni nu stie sa organizeze nimic ca lumea.

Si acum, iar despre dragoste. E suficient sa lasi mana in mana altui om. Sa te uiti in ochi. Sa imbratisezi. Sa asculti. Sa intelegi. Sa lasi spatiu. Sa mergi in varful degetelor, atunci cand celalalt doarme. Sa nu stai in dus prea mult. Sa spui “multumesc”. Sa aduci o cafea. Sa rupi in doua o ciocolata. Sa umpli paharul atunci cand se goleste. Sa pastrezi ceea ce ti s-a oferit. De la imbratisare, stranegere de mana pana la cel mai banal obiect care a devenit mascota grupului.

Pentru mine, Women SUV Maraton a fost o usa pe care am intrat intr-o alta viata. Viata in care voi invata sa conduc, in care voi alerga un maraton intreg, in care imi voi invinge fricile si voi urca pe motocicleta, dar deja nu in spate. O viata in care voi depune de 10 ori mai mult efort, pentru a ma depasi. Si toate astea, datorita oamenilor pe care i-am intalnit acolo.

Ah da… mie imi place sa ma indragostesc. Repede si pe viata.

Fete pe drum

Rotund. Women SUV Maraton II

Dacă întinzi mâna pe geamul mașinii în viteză, poți prinde vântul. Îl iei și ți-l împletești în păr. Iar mai apoi îți pui o coroană din spice, romaniță și lucernă. Coroană țesută de o altă femeie.

Dacă urci pe o bucată de stâncă, să te ardă soarele și să te bată vântul, vezi departe. Vezi femei care îmblânzesc. Fiare, stihii. Demoni.

Dacă închizi ochii și o asculți, o îndrăgești. Chiar dacă până atunci ai fi jurat că planeta ta este prea departe de planeta ei.

Dacă te uiți, vezi că apusul e de culoarea lavandei. Un apus, ca poala unei rochii de mătase.

Dacă te descalți și pășești, simți. Simți cum​ se mișcă viața în pântecele pământului. Simți ritmul celor 14. Energia care se schimbă cu oboseala, răbdarea care se transformă în foc și pară, izbucnește, mistuie totul în cale. Până rămâne numai jăratic. Și fetele iar râd.

Dacă duci mâna acolo unde ți-a crescut copilul, îți auzi pulsul cu vârful degetelor. Și muzica te duce. Peste dealurile Moldovei, cioplite după chipul și asemănarea ta.

Dacă inspiri, le inspiri. Poți să te uiți la ele prin bulele de prosecco. Vezi, cum strălucesc? Ca soarele la apus deasupra Luncii Prutului.

Dacă vrei, poți să chemi furtuna. Drumul ăsta a fost tras la indigo după temperamentele lor. De la foc la potop.

Cercul trebuie închis.

Fete pe drum

Du-mă. Moldova Women SUV Maraton I

La 6 am deschis ochii. Aveam dormite 3 ore. Privirea mi s-a oprit în paharul cu un lichid cafeniu. Ah, da, e Coca-Cola din mini-bar. Suntem la Bălți în hotel. Prima noapte din Moldova Women SUV Maraton s-a consumat… m-am gândit eu și am închis ochii.

Comuniunea mea cu somnul însă n-a durat mult. Diana, coechipiera mea și pilotul luxosului Jaguar, mașina noastră în aceste zile, a pus punctele pe i. Și a trebuit să mă scol.

În viață sunt zile când nu dormi. Când e vară, când e frumusețe, când e fluturi, maci, mazăre verde și apusuri, pentru care încrucișezi degetele și spui: “Merci acolo sus. Eu am meritat. Am meritat, da?”

Noi toate cele 14 participante, în rochițe, fustițe, fundițe, cu unghii roșii, roz, albastre și verzi, cu danteluțe, bucle, turbane, sandale și pantaloni mulați, buze roșii, vișinii, cu străluci și contur, se vede că am meritat. Pentru că am fost bune, rele de bune. Bune de gură, bune de cap, bune de inimă.

Și am pornit la drum s-o cuprindem, dintr-un capăt în altul, pe cea mai bună dintre noi, pe cea mai cuminte, pe cea mai înțeleaptă. Pe femeia de la care avem să învățăm și să învățăm. Moldova.

De ieri până azi, nicio clipă nu mi-a fost rușine că am ieșit din pântecul ei, că am fost plămădită din țărna de la Zloți, apa de la Morovaia, apusul de la Sângerei, că am în ochi verdele nordului și cafeniul sudului. Că sunt una cu ea. Iar în sânge îmi curge vin.

Pentru mine acest maraton este unul al descoperirii. A țării și a femeilor cu care sunt. Și care sunt. O incursiune în verde, albastru, galben. În fierbinte. În rece. În toate culorile și stările pe care le aduce un grup. Un grup de femei diferite.

Eu nu cred că voi ajunge să dorm. Dar cele 7 ore de somn adunate în ultimele 48 de ore, fac cât 16 ore în zile de “pace”.

Diana conduce, eu scriu. Ea are liniile moi. Ea nu se grăbește. Diana e o bucățică de Moldova. Și ea mă duce, iar eu mă las.

Ps: mulțumesc băieților care au organizat această aventură! Jos pălăria!

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles VI

Am ieșit din tren calmă. Prima dată în toate aceste luni. Nu mai aveam nicio amintire legată de “acea călătorie”. Am urcat scările, am luat-o la stânga. Strada din fața mea era doar o stradă.

Treceam de clădiri somptuoase, străzi pavate, angajați de birou ieșiți la masă, tramvaie, biciclete, nebuni. O față a reușit să acopere altă față. Un șir de gesturi, vorbe, promisiuni, ore de delir, extaz, urmate de așteptare, apoi dezlegare, au ajuns să fie acoperite cu alte gesturi, alte cuvinte, alte așteptări, alte deliruri. Un om a luat locul altui om.

Am ajuns la Chaussee d’Ixelles. Am intrat în primul magazin de haine. Mii de bucăți de stofă, cusute în fabrici din lumea a treia, se uitau la mine. Orice era bun, numai să arate cât mai mult din mine. Cât mai mult pentru ochii tăi, cărora eu le-am promis mântuirea.

Trei piese. Toate cu speranța că​ într-o zi…

Azi s-a întors Fabio. Era obosit, grăbit să ajungă acasă. Nici de mine nu avea chef. Și nici eu de el. Nu mă interesau nici cafeaua lui, nici exclamațiile lui fericite, nici arta lui. Incercam să mă concentrez pe brațul de iriși pe care îl duceam în vis și care era legat de prezența ta în mine – indescifrabilă, inoportună, neașteptată. O prezență pe care am descoperit-o târziu, total nepregătită, așa cum niciodată un om nu e pregătit să accepte că a crescut în​ el o tumoare. Te-am crescut în mine fără să știu.

Am cotit pe rue de Hennin. La prima răscruce, am făcut spre dreapta. Am intrat în casă, mi-am scos sandalele și rochia, mi-am tras blugii și m-am băgat în pat. Bruxelles e pe sfârșite.

Am închis cartea. Era despre tine. Despre ceea ce faci din viața ta.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles V

Când am intrat în bar, l-am văzut din prima. Se rezema cu cotul drept de tejghea, întors spre ușă. M-a recunoscut. A sărit într-un picior, în felul lui de cocostârc îmbătrânit și neîndemânatic, a ignorat mâna mea întinsă a salut, m-a pupat pe un obraz și mi-a comandat o bere. Ca și a lui, că a lui e bună.

El mirosea amețitor. Sublim. Nu mai conta ce spunea, când spunea, că oricum vorbea aiurea.

– Ce parfum porți?

– E pentru femei… De Chanel. Mi-a fost oferit cândva din greșeală, dar de atunci numai pe el îl port.  Îți place?

– Îmi place.

Încerc să-mi amintesc parfumul tău și nu pot. Probabil, de aceea că nu ai unul. Sau dacă îl ai, îl ții pe-un raft colbăit și-ți amintești de el atunci când… atunci când ce, de fapt?

Azi ți-am scris în gând toată ziua. Despre spectacolele de dans contemporan pe care le-am văzut și am plâns. Despre călătoria mea cu trenul, despre curcubeul deasupra orizontului belgian, despre apusul dramatic, despre polițiștii care mă priveau dintr-un​ geam al Gării Centrale și zâmbeau mulțumiți, iar eu mă făceam că nu observ. Despre faptul că aș fi vrut să mă privesc în ochii tăi. Să mă asigur că am devenit frumoasă.

Acum e târziu. Stau întinsă în pat. Afară e un început de furtună. Când întorc capul spre dreapta și bag nasul în albia scobită de umăr, simt un miros nou, exuberant, plin de flori, scoici și șampanie. E un parfum bărbătesc, care a ajuns pe mine aproape întâmplător. E un parfum care s-ar potrivi cu cămașa ta de in fin de un albastru azuriu, cu pantalonii de in alb, bătuți de vânturi mediteraneene, cu papucii pe care francezii îi numesc “bateau”, purtați pe picior gol. Cu tine, cel fericit și frumos.

Azi pe scenă​, dansatorii și-au făcut din lut niște măști, care le acopereau în întregime capul, transformându-i în monștri. Învârtindu-se așa în neștire, ei se ciocneau de alți monștri, se îmbrățișau doi câte doi și începeau să-și scoată unii altora măștile.

Eu cred că coregraful a vrut să ne facă să înțelegem că sinceritatea și căderea în brațele celuilalt pot fi o soluție. Gândește-te la asta.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles IV

Voiam mai repede să se termine noaptea, să ies din ea. Și am ieșit.

Strada era liniștită, spălată de o lumină transparentă, de vară.

Pe rue Defacqz, la o intersecție, dintr-un restaurant închis, se auzea “Si tu t’appelles melancolie” de Joe Dassin.

Cântând, am ajuns la piața de week-end din Flagey. Eram prima clientă. M-am învârtit cercuri-cercuri, până m-am oprit în fața unei tarabe cu mango. Patru la trei euro. Ca bonus, nenea mi-a întins jumătate de caisă. A fost prima caisă din acest an.

Eu n-am păcătuit. Nu așa cum îți imaginezi tu. Deși, eu pot păcătui in atâtea feluri. De data asta, însă, m-am frânt. În mine a fost trasă o linie. Poate am ajuns la limita slăbiciunilor mele? Poate am pierdut gustul experimentelor? Poate tu mi-ai intrat sub piele și nu am știut să te scot la timp?

Când am ajuns acasă, m-am schimbat. Nu am vrut să fac duș. Nu aveam de ce să mă spăl. Nu aveam ce să scot de pe mine. Poate doar pe tine din mine.

Am umblat după arhitectură. Să-mi clătesc ochii​ și amărăciunea din gât. Între Palais de la Folle Chanson și Palais du Congo, te vedeam purtând o cămașă de in fin, de culoarea cerului de vară, cu mânecile răsuflecate, pantaloni de in alb, bătuți de vânturi mediteraneene, și papuci, pe care francezii îi numesc “bateau”, pe piciorul gol. Te vedeam ars de soare, cu părul căzut în șuvițe rebele, senin și fericit.

Pe rue Haute, am colindat magazinele second-hand, în căutare de “ceva”. Nu am apucat să-ți spun că-mi plac vechiturile. Că port după mine, din casă în casă, diverse colecții, obiecte, amintiri străine. Îmi place mătasea. Ții minte, fusta roșie pe care am îmbrăcat-o, ca să mă vezi de departe? E dintr-o piețisoară din Florența, pierdută printre casele renascentiste. Azi mi-am luat o bluză, cu ornament ca de coadă de păun. Arhaică, fină. Bluză de secretară fidelă.

Când coboram din Bois de la Cambre, în care am intrat întâmplător, ținându-mi respirația, ca să nu sperii magia din jur, pe trotuar se tăvălea o pulpă mare, groasă, afumată, cu ștampilă conformă. O bucată de carne, care în alt loc, context, circumstanțe, ar părea apetisantă, iar aici, în mijlocul​ drumului, nu e decât o rămășiță macabră a unui animal cândva frumos.

Linia a fost trasă. Poate chiar și între noi doi.