Browsing Category

Fete pe drum

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles III

Am dormit bine. M-am trezit la 9:30. Am băut o cafea. Am mâncat o bucată de brânză.

După duș, am ieșit din casă. Mi-am luat torbița, cartea, telefonul. Și 12 euro în buzunar.

Am făcut-o la dreapta, pe Chaussée d’Ixelles, am ajuns la Flagey și de acolo am luat-o de-a lungul lacurilor, pe Général de Gaulle. Cunosc toate casele. Și nu le cunosc. Am trecut de clădirea – corabie, de balconul – junglă. Am ajuns la Abbaye de la Cambre, care acum adăpostește o școală de arte.

Atâta frumusețe în jur. Atâta pace. Atâta liniște. Atâta viață. Și fragilitate.

Am urcat spre cărarea umbrită. Am mai făcut cândva acest drum. Atunci vorbeam. Eram fericită.

Și acum sunt.

Am ieșit în stradă. Iarăși pe malul lacului. Merg spre Café Belga. Terasa e goală. În interior cântă Buena Vista Social Club. Este lume. Am comandat la tejghea un thé à la menthe. Și am pronunțat greșit. Cel mai frumos barista pe care l-am văzut vreodată, nu era. Erau atâția alții, el – nu.

M-am așezat și mi-am deschis​ cartea. Mă gândeam că te-ai fi potrivit în acel interior. Ai părul de culoarea mobilierului lor.

Erau atâtea femei frumoase în jur. Blonde, brunete. Triste. Fericite. Era una lângă ușă, cu spatele gol. Purta un tricou negru, părul blond, prins ușor la ceafă. S-a ridicat și s-a întors cu fața spre mine. Avea un nas ascuțit și ochi azurii. Și-a tras geaca de piele și a ieșit.

O urmăream prin geam cum traversează.

Au schimbat muzica. Am plecat.

Am ajuns la rue Americaine, magazinul de cărți la mâna a doua. Când merg acolo, stau pierdută în fața rafturilor. Atâția autori necunoscuți de mine. Titluri care nu-mi spun nimic. Și mă opresc la cei pe care îi știu. Azi mi-am luat Gide, Marquez, Werber, Gavalda și încă vreo doi.

Au mai fost străzi, oameni, bărbatul cu păr și barbă gri, ca dintr-o reclamă pentru parfum, care mi-a zâmbit.

A fost vin, brânză, cafea. A fost soare. Și încă este.

Azi îți scriu mai devreme. Acum trebuie să ies. Mă așteaptă Sebastian. Are barbă și e tatuat. Vinde viniluri și dansează. E curios și îmi place.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles II

Am aterizat aproape de 9. Tot zborul am dormit. Îmi era foame. Îmi era sete. Când am coborât din avion, vântul rece mi-a ridicat poalele rochiei. Unghiile mele roșii arătau orfane din sandale. Dimineața a fost frig.

Când am intrat în aeroport, am găsit veceul, m-am închis în cabină și m-am schimbat. Blugii și tricoul erau jilave. Când ieșeam din casă, erau încă la uscat. Așa și le-am băgat în rucsac.

Deschizând ușa, am dat de un șir de femei aliniate, în așteptarea celor care au avut norocul să fie primele. Noroc sau pricepere.

Am intrat în Bruxelles dormind. Mi-am plătit tichetul de tramvai cu cardul. Nu aveam deloc mărunțiș. Am făcut drumul obișnuit. Eram obosită.

Sunt aici. Cu obiceiurile de aici. Cu drumurile de aici. Cu tot ce însemn eu aici. O tipă de pe șezlongul din fața cafenelei Belga. O tipă cu părul alb.

La tine nu mă gândesc. Aici ești un enervant. Tu și toate jocurile tale prostești.

E trecut de 10 seara și e luminos. Tu cred că dormi.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles I

Noaptea trecută, mi-am îndeplinit o dorință. Când am intrat în casă și am închis ușa după mine, am apăsat pe play în YouTube și m-am culcat pe gresia rece din bucătărie. Capul l-am pus pe prag. Și am stat așa. Mă gândeam la tine. Eram cu spatele și mâinile goale, complet echipată, pe tocuri. Avusesem filmări pentru emisiune.

Mă gândeam la mâinile tale. Ai unghii îngrijite. Eu te observ de fiecare dată. Te învăț. Ca pe o poezie.

Dar eu nu sunt în stare să țin minte o poezie mai mult de câteva zile. Ai să mă ierți?

Îți scriu acum de pe drum. Și îți voi scrie de la Bruxelles în fiecare seară. E pentru prima dată când m-am îmbrăcat la drum în rochie. În rochia care îți place. Lui Fabio tot îi plac rochiile. Am să-ți povestesc despre el mai târziu. E artist. Regizor. Nebun. Mă sperie uneori.

Eu nu plec la el. Deși aș fi putut să te fac să crezi că da. Poate te-ar fi ros. Poate nu.

La  Bruxelles e răcoare.

Fete pe drum

Cafe Belga

De atâtea ori e ultima dată. Toți acești oameni care își așteaptă rândul în fața tejghelei. Fata frumoasă cu un pahar de ceai din mintă în mână. Tipul care aleargă pe malul lacului. Moșul de lângă mine, care a terminat de citit Le Soir, ca să treacă la Le Monde. Chelnerul cu barbă care îl întreabă când va pleca în vacanță. Moșul va pleca la Hamburg. Cică, e fantastique. Muzica. E ceva la pian. Trist, ca o inimă scoasă pe masă și uitată acolo. O inimă pe care n-o mai revendică nimeni.

La Cafe Belga s-au schimbat ceștile de cafea. Acum sunt de un verde acvatic. Grele, groase, cu gura largă. Înainte erau albe, înalte. Fără personalitate, asemănătoare cu toate ceștile de cafea din toate cafenelele lumii.

M-aș muta la Bruxelles doar ca să știu că am acest local în coastă. Că pot fi parte din el oricând. Că pot să dau aici întâlniri. Că pot să stau la una din mesele roșii de afară. Să mă bată vântul. Să mă ardă soarele. Să mă plouă.

Și, dacă până acum eram un oarecare om, acum sunt un om care are o cafenea.

Fete pe drum

Bruxelles ma belle

Știu drumul cu ochii închiși. L-am făcut de atâtea ori în ultimile luni. În vis și în realitate.

Azi n-a fost o excepție. Mi-am băgat picioarele în papucii din piele neagră, buni, de nădejde, tot atât de vechi, cât setea mea de libertate. Acum îmi este cu mult mai ușor să ies din casă. Acum, de când am rămas fără șireturi la papuci. Unul l-am aninat de ceva, în timp ce am alunecat pe gheața de pe penișă, și dus a fost pe apa canalului. După ce am umblat o săptămână cu un singur șiret, l-am rupt și pe al doilea. Simțeam nevoia de echilibru.

Am luat-o la deal, cu mâinile în buzunare, capul gol, părul nepieptănat, strâns într-un coc prins cu un elastic uitat de cineva la mine acasă. Posibil de Laura, prietena Ilincăi. Papucii râdeau, de câte ori mă uitam la ei. Șosetele groase, de lână, îmi făceau și ele cu ochiul, depășind cu câțiva centimetri blugii răsuflecați ca de vară.

Eram eu. În carne, oase. Inimă și suflet.

Priveam casele pe care le văzusem de atâtea ori. Le priveam cu ochi noi, ochii de azi, care văd altfel decât ochii de ieri. Ochii din octombrie sau cei din decembrie.

Am trecut de linia de tramvai. Știu că dacă mă uit la dreapta, voi vedea copacii de pe ambele părți ale drumului. Mai știu că vara frunzele lor se sărută. Știu că în parcarea din spatele meu cândva s-a întâmplat ceva ce mă face să vreau să trec mai repede de ea. Cu ochii, urechile, amintirile închise.

Știu că n-am voie s-o iau la stânga. Înainte tot e riscant. Dar e drumul meu, pe care îl cunosc pe de rost și care se oprește de fiecare dată la rue Americaine, ca să cotesc, tot spre stânga, și să intru în magazinul de cărți de mâna a doua. Acolo mă simt la adăpost. Cunosc rafturile, trec printre autorii pe care i-am văzut și alte dăți, pe care nimeni nu i-a cumpărat. Trec cu degetele pe cotoare, de parcă aș putea citi cu ele. Unul câte de unul. Roth, Foenkinos, Gavalda, Levy, Zola. Și mulți, mulți alții.

Îmi aleg 6. Trec prin baza mea de date ce aș putea arunca din haine, ca să am unde băga cărțile. Nici nu poate fi vorba să las ceva pe altă dată. Nu mai cred în altă dată.

Fac același drum spre casă. L-am făcut și ieri, și alaltăieri. Îl voi face și mâine.

Ajung la Bailli. Trec de Supra Bailly, barul cu interior de epocă, bătrân și uzat. Pe peretele de lângă intrare, pe stânga, au un orologiu, exact ca orologiul de la noi de acasă. Tot pe stânga. Tot lângă ușă.Peste două cartiere e rue Faider. Ceva îmi spune că n-am ce căuta acolo. Dar curiozitatea e mai mare decât toată frica mea. Și o fac iar la stânga. La numărul 10 e o casă foarte frumoasă, în stil Art Nouveau. Lângă ea, primul patinoar acoperit de la Bruxelles, acum galerie de artă. La numărul 80 și ceva mă opresc, ridic ochii spre casa din fața mea și rămân așa. Cu gura căscată, fără șireturi la papuci, cu șosete care depășesc blugii, cu mâinile în buzunare. Dar fără frică. Pentru că nu am făcut nimic greșit. Pentru că noi putem să împărțim un oraș la doi. Pentru că azi pașii noștri nu se vor intersecta. Pentru că sunt atât de fascinată de Art Nouveau și trebuie să mă lași să descopăr. Chiar dacă e strada ta.

Fete pe drum

Mais comment je t’aime

Orășelul era mort. Căzut sub stratul de zăpadă udă. Tăcut și posomorât, ca o mâncare fadă. Ca cele două bucăți de pâine moale, numai miez, lipite una de alta cu o felie subțire de cașcaval, pe care le mănâncă olandezii la prânz.

Am urcat în autocar. M-am așezat pe locul meu – chiar în față, să pot urmări cum drumul se desface în ochii mei, cum mă duce, mă îndepărtează și mă apropie. Incercam să ghicesc cum arată toate aceste sate, orașe, câmpii și maluri de canale vara. Le desenam copacilor frunze, coloram flori, adăugam soare și umbră.

Am ajuns la Breda într-o oră. Am coborât la gara de trenuri. Spațioasă, modernă, cu geamuri enorme, buticuri de cafea, tineri, telefoane mobile. Am inspirat civilizația, am reținut-o în plămâni. Mă temeam să nu dispară. Mă simțeam în sfârșit în elementul meu.

Am căutat stația de autocare internaționale. Știam că este o cursă spre Bruxelles. Un nene în vârstă m-a auzit cum întrebam doi tineri care purtau geci pe care era scris că pot să te ajute cu informații și s-a luat după mine. Arăt mică și naivă, înfofolită în haine de iarnă, cu fularul până la urechi și căciulă pe o parte, pradă ușoară pentru pedofili. Adevărul e că am 35 de ani. El nu știe.

Îl urmăream cum merge lângă mine, ca să dispară și să ajungă primul în locul unde vin autocarele. Îl lăsăm să-și joace scenariul prostesc. Când m-am oprit, a încercat să caute capăt de vorbă. I-am tăiat-o. A făcut câțiva pași înapoi, s-a oprit la o distanță de la care să mă poată observa. Știam. Îl urmăream. Puteam ușor să-l transform din persecutor în victimă.

Am decis să nu mai aștept autocarul. Mi-am amintit cât de mult îmi plac trenurile, câte amintiri, doruri și dureri îmi trezesc. Am făcut stânga, am renunțat să economisesc și m-am îndreptat spre casa curselor internaționale. Peste câțiva pași, ca din pământ, apare nenea pedofil gata să o ajute pe Scufița Roșie, blondă, fragilă, cu un rucsac colorat în spate.

– Nu vine autocarul? Pentru ce oră ați rezervat?

I-am tras o privire rece, de femeie trecuta prin viață și psihopați, și am adăugat politicos:

– E ok. Mulțumesc.

A dispărut.

Mi-am luat un bilet de tren spre Bruxelles. Cu mult peste bugetul pe care îl prevăzusem.

***

Cum te îndrăgostești de un oraș? Când te îndrăgostești de un oraș? Am intrat în el cu inima cât un purice. Veneam acasă. Am coborât la Gara de Sud. Îi știam toate colțurile, dar oricum mă rătăceam. Mergeam cu ochii plini de stele, de amintiri, de vise. Mă temeam. Fiecare pas era ca pe un câmp minat. Să merg sau să mă opresc? Să caut cu ochii prin mulțime sau să merg drept înainte, până ajung la stație și să nu ridic privirea până sun la ușa mea?

Mi-am lipit capul de faianța peretelui. Apa îmi curgea pe picioarele pline de vânătăi, unicele martore a zilelor de pe penișă. Această baie care m-am primit de atâtea ori după drumurile lungi, după nopțile nedormite, după fericiri ce păreau imposibile, după cuvinte ce nu încetează să-mi sune în urechi, m-a primit și de data asta. Deja alta.

Cum te îndrăgostești de un oraș? Singură sau pentru că ai iubit aici? Pentru arhitectura lui sau pentru fiecare colț în care ți-ai scris istoria? Pentru că îi vorbești limba, îi înțelegi dispozițiile sau pentru că la două străzi distanță e un nou câmp minat?

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord V

Aseară nu s-a turnat vin în timpul gătitului. Mi-am încălzit o ceașcă de cafea și curățam cartofii pentru cartofi cu păstăi după rețeta bunicăi. Ambii știam că vor fi rostite niște cuvinte și niciunul n-avea chef să spargă gheața.

– Dacă vrei, poți să-ți torni niște vin alb. Poți să faci ce vrei, de fapt…

În mine intraseră dracii. Devenisem tăcută, cuminte, pioasă și nebăutoare.

– Nu, nu… mulțumesc, dar nu e momentul potrivit pentru băut…De parcă nici nu băusem seară de seară cât amestecam în cratițe, dar așa sunt eu, îmi place să mă pedepsesc, lăsându-i pe alții cu gustul amar că au greșit cu ceva în fața mea. Deși, căpitanul a greșit, dar nu cu vinul.

Mâncarea a fost gata la 9, în regim normal. Toată săptămâna m-am întrebat cum acest bărbat de 51 de ani poate fi atât de suplu și mobil cu un astfel regim alimentar și cu așa cantități de vin băute zilnic? I-am pus și lui întrebarea, dar el s-a pierdut în povești și a ajuns la istorii cu penișe și femei. Traiectoria obișnuită, de altfel.

Nu i-au plăcut cartofii cu păstăi după rețeta bunicăi. A bolborosit ceva cu aer nemulțumit, s-a lincerit în farfurie, a mâncat steakul, a ales păstăile, a lăsat cartofii. Și mi-a turnat vin roșu, italian.

– Eu nu mă supăr. Dacă ești nefericită aici, asta mă face și pe mine nefericit.

După jumătate de sticlă băută, cu limba dezlegată, cu dracii trimiși la culcare, i-am spus că suntem maturi și nu avem de ce să ne supărăm. Când nu merge, nu merge.

Au început iarăși poveștile. Despre toți și toate care au trecut prin penișa lui, despre încărcături-descărcături de piatră și altă marfă. Despre noua afacere care îi aduce mai mulți bani și mai puțină bătaie de cap.

– De ce ai nevoie de atâția bani? Ești singur, n-ai familie, copii, trăiești ca un sihastru… Cui îi vei lăsa? Că doar vei muri într-o zi…

Nu mi-a mai răspuns. L-am pierdut pe drum, printre amintiri.

Am strâns de pe masă. Am spălat, șters, aranjat. L-am lăsat să mai vorbească. Îl ascultam peste un cuvânt. El își povestea lui. Izbucnea în râs. Eu zâmbeam, ca să nu par o nesimțită.

Mi-am umplut sticlele cu apă și am așteptat să termine ca să-mi iau rămas bun. Voiam să ajung mai repede în cabina mea și să mă bucur că nu ne vom mai vedea. Voiam să termin mai repede cartea pe care o găsisem acolo, să mă gândesc la dimineața ce urma și la noul drum ce se așternea în fața mea.

– Tu ai caracter. Ești dură. Am știut asta din prima clipă… Haha, ești prima care mi-a vorbit de drepturi… Tu și brazilianca… Ea mi-a spus că așa nu se vorbește cu o femeie… Eu mi-am învățat lecția. Drepturi… Da, tu ai drepturi.

– Noapte bună. Ne vedem mâine.

Afară ningea. Fulgii curgeau ca dintr-o plapumă făcută ferfeniță. O plapumă din puf de gâscă. Noapte a fost agitată. Focul din sobă, vântul din gaura de ventilație, apa care își făcea de cap ca niciodată până atunci creau o atmosferă de apocalipsă. Îmi imaginam că ne scufundăm, că nu voi mai putea ieși de acolo. Eram gata să-mi înșfac rucsacul și să ies pe pământ solid, să simt că sunt conectată cu viața, cu trecutul meu și viitorul, că tot ce se întâmplă în cabina mea, la doi metri de la suprafața pământului a luat sfârșit, o dată cu cartea din care îmi ramase câteva pagini. Am adormit.

Dimineața ningea. Zăpadă acoperise rozetele din sticlă groasă, unica sursă de lumină naturală. Unica mea legătură cu dincolo.

Am strâns. M-am spălat deasupra căldării. Căpitanul a venit să inspecteze. A zis că e “foarte perfect”, m-a chemat la el să beau cafea. L-am refuzat.

Dincolo mă aștepta un drum. Al meu. I-am mulțumit și l-am lăsat în urmă cu ochii lui de copil zăpăcit. Mi s-a părut trist și resemnat.

Fiecare cu resemnarea lui.

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord IV

Îmi plac diminețile aici, când ies din vizuina mea, fără geamuri, la doi metri adâncime, învârtesc mânerul din metal greu și deschid ușa spre lumină. Niciodată nu pot să știu ce mă așteaptă dincolo. Uneori pot ghici ploaia, vântul care șuieră în țeavă de ventilație sau soarele glorios care poate să-și strecoare câte o rază în cele două rozete de sticlă groasă, plantate în pod. Dar niciodată, niciodată ceea ce ghicesc nu se compară cu splendoarea unei noi zile. Cu natura, cu stările ei, cu viața care e acolo.

Azi ziua a început cu un soare glorios. El ieșea dintre nori, strălucea printre penișele noi și mari, reflecta apa în geamul din față a vaporului vecin. El era mare și el mă proteja.

Dimineața nu am făcut nimic util pentru bunăstarea comună. Căpitanul mi-a scris pe la 8, când abia prinsesem conștiința unei noi zile, că pleacă chiar acum pe iaht. În zăpăceala ochilor puchioși, mi-am dat seama că două din cele trei sticle cu apă, care îmi servesc și de duș, și de apă potabilă, și de apă de wc, sunt goale. Țâșnesc din pat, trag blugii, geaca și alerg spre “apartamentele” lui.

Mi-am umplut rezerva, i-am aruncat un zâmbet pe care nici eu nu-l mai înțelegeam, am ascultat niște instrucțiuni și m-am întors în bârlogul meu, scăldată de soarele care nu depindea de cele 3 garafe cu apă.

Seara de ieri s-a încheiat cu o discuție nu din cele mai plăcute, dar după o sticlă de roșu, căpitanul s-a cam înmuiat și am putut să merg la culcare.

Eu întotdeauna am avut nevoie de distanță ca să văd lucrurile mai bine. Să înțeleg ce mă doare, ce nu-mi place, ce pot și ce vreau, de cine nu mă pot desprinde, de cine mi-e dor și fără cine pot merge mai departe. Distanțele mă ajută să mă țin, să mă văd, să văd oamenii, să recunosc. Ieșirea din context, din confortul zilelor de la Chișinău, pișatul în căldare, singurătatea la o margine de apă sau în mijlocul unei metropole, întâlnirea cu mine, fără zorzoane și agendă, mă aduce la viață.

După ce am traversat pe ambele părți scuarul orășelului, mândria căpitanului, care în fiecare zi mă îndeamnă să fac o tură, soarele a dispărut. M-am întors în cabină să beau un ceai, după care am luat-o la pas spre cheiul unde stă iahtul.

Azi am cărat pe ploaie niște recipiente enorme pentru apă pentru iaht. Eu, căpitanul și tatăl lui de 79 de ani. Până acum rămâne o enigmă cum nu ne-am răsturnat toți trei în apă, în timp ce împingeam roaba cu încărcătura pe ea pe o cărare îngustă deasupra apei, între două rânduri de bărci și iahturi. Eu mă vedeam în camera Ilincăi, printre lucrurile ei împrăștiate, printre jucării moi, enciclopedii și agrafe de păr și repetam în gând “camera Ilincăi” și o durere amestecată cu dor, transformă tot ce se se întâmpla în fața mea într-un spectacol absurd. Pentru că eu aveam camera Ilincăi.

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord III

În magazinul de mobilă, după ce vânzătorul a pus deoparte salteaua pentru patul dublu din iaht, căpitanul a mărșăluit agitat jur-împrejur, căutând o saltea mai mică.

– Cât de mică?, a întrebat vânzătorul.

Căpitanul s-a uitat la mine, apoi la vânzător și i-a spus atât de mică, încât să mă încapă.

Atunci am simțit că trebuie să intervin. Că așa e corect. Matur. Că fraza pe care am rugumat-o în mașină, apoi prin tot magazinul, urmându-l dintr-o secție în alta, de la draperii la albituri, și de la capăt, trebuie dată afară.

– Dacă pleci în 20 de zile, n-are sens să-mi cumperi saltea. Eu nu voi mai fi.

-Adică?

-Adică, 3 săptămâni până la plecare și încă vreo 10 zile de navigare e prea mult pentru mine. Nu am așa timp.

-Da, da… ai dreptate…

Cu o oră înainte de a alerga prin magazin după saltele, l-am întrebat când crede că va fi iahtul gata de navigare spre Paris. Fusesem pe el dimineața și simțeam că data la care era preconizat să pornească nu e decât o iluzie dulce. Am primit confirmarea – între 10 și 20 de zile. Am ales să tac. Să procesez. Să mă acomodez cu gândul că Parisul nu va avea parte de mine. Nu așa. Nu de astă dată.

Am târăit în mașina lui minusculă salteaua dublă, cearșafurile, plapuma. Le-am ticsit în spate, am lăsat ușa port-bagajului deschisă și am legat-o cu o frânghie. Am ajuns pe chei, am scos toată gospodăria și am dus-o la iaht. El – salteaua, eu, restul. Acolo, în haosul și mirosul insuportabil de kerosen, vopsea și ulei rânced, capitanul, cu o ceașcă de cafea în mână, țâșni în fața mea și cu o voce triumfătoare îmi spuse că are un job pentru mine.

– Da?

– Să faci patul, așa cum poți mai bine!

Moldoveanca din mine n-a rezistat. Care pat, om bun? Nu vezi ce praf și ce putoare e în jur? Vrei să umpli din prima zi salteaua nouă și albiturile cu praf și miros, ca până la Paris să faci culcuș pentru insecte pe ele?

– Da, ce înseamnă minte de fată… Eu nu m-am gândit.

L-am lăsat să-și continue munca și am plecat spre penișă. Ce am înțeles în aceste zile, cam târziu, de altfel, luând în considerare că am deja 35 de ani, e că majoritatea oamenilor nu au nicio scrupulă să exploateze alți oameni. Și majoritatea o fac foarte inocent.

A fost o zi complicată. Cu plumb. Cu ploi. Apoi soare. Și iar plumb. Vânt. Și o seară fantastică, cum numai serile pe apă pot fi. Iarna.

Ps: cum credeți ce am văzut azi dimineață pe patul din iaht? Exact, salteaua nouă cu cearșafurile întinse. Mama lui le-a întins. Femeile olandeze au altă părere despre mersul lumii.

Fete pe drum

Ideaal. Jurnal de bord II

Ziua de ieri a fost grea. O zi de plumb pe care abia o mai duci. La 6 seara eram gata să i-o arunc căpitanului în față. El țopăia cu căruțul prin supermarket. Punea întrebări. Apoi singur își răspundea. După ce am băgat cu greu toate cumpărăturile în mașina lui micuță, având mare grijă să nu amestec pungile pentru penișă cu cele pentru iaht, m-am așezat în față plină de speranță. Încă puțin și voi coborî în cabina mea, îmi voi face un ceai, îmi voi întinde ciolanele, voi răsfoi o carte… Oricum, orele pe azi le-am împlinit. Dar nu… Căpitanul avea alte planuri. Să ducem cumpărăturile pe iaht. Să nu lăsăm treaba de azi pe mâine.

Am ajuns, am tras mașina pe chei, am descărcat tonajul. Eu am luat ce e mai ușor. Posibilitatea să mă scald în canal, cu tot cu geacă, pașaport, răceală și ciclu, era penultimul lucru pe care mi-l doream. Am târăit până la iaht câteva baxuri de Coca-Cola și Fanta, m-am despicat în două până am urcat cu ele pe iaht (de-ați vedea cum urcă mama căpitanului, de 76 de ani, ați plânge de rușine), am inhalat preț de câteva minute mirosul de vopsea și petrol din interior, m-am rugat în gând ca acesta să dispară până vom pleca cu iahtul până la Paris. Altfel dorm afară și fac pneumonie.

Când am ajuns pe penișă mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii. În sfârșit. Începuse să plouă mărunt și enervant. Am coborât în cabină. Doamne, câtă fericire să ai tăi doi metri pătrați!

Peste o oră m-a sunat căpitanul. El s-a schimbat, s-a relaxat, pot să vin să gătim. Aici trebuie să menționez că sunt oameni care sunt foarte diferiți în dependență de oră. Seara căpitanul e ca Cenușăreasa care se pornește la bal. Alt om.

Ieri am gătit midii. Pentru prima dată. Am găsit o rețetă pe un site franțuzesc și dă-i bătaie! Au ieșit foarte bune. Căpitanul se lăuda iubitei la telefon că a vrut să mă facă fericită și mi-a cumpărat midii. El nu știe încă adevărul.

Ziua s-a încheiat cu o ploaie cu stropi mari, de sfârșit de toamnă. A curs mult și greu peste plumbul lăsat.

Dimineața de azi a fost glorioasă, scăldată în lumina pe care o găsești doar în această parte a globului.

Acum iar e plumb. Și iar plouă mărunt.