Browsing Category

Lecturi

513 de Zina Zen
Lecturi

“513” de Zina Zen

Cate esxplicatii am cautat sau am dat unui ne-venit, ne-sunat, ne-ramas, ne-iubit. Cati kilometri am tarat dupa mine nedreptati, neintelegeri si nehotarari. Cate linisti am cautat, ca sa-mi limpezesc mintea, ca sa pot face curat  si loc pentru raspunsurile bune. Cat de chinuit am trait, asteptand: sa vina sau sa treaca, sa se-ntample sau sa se uite, sa se ierte, sa se traiasca, sa se intersecteze…

Chiar acum am citit ultimile randuri din “513”, noua carte a Zinei Zen. Si recunosc cu mana pe inima: am bocit asupra ei doua seri la rand. M-am regasit in atatea situatii, fraze si ganduri ale eroinei. M-am regasit si in felul in care eroina calatorea: un rucsac cu cateva tricouri, o fusta, blugi si bascheti.

Cand Zina mi-a scris acum cateva luni sa-mi propuna sa vorbesc la lansarea ei, povestindu-mi in doua cuvinte despre ce e cartea, nu-mi venea sa cred. Eram proaspat revenita din Italia, unde am ajuns cu acele doua tricouri, o fusta de in si o pereche de pantaloni; unde m-am re-intalnit, m-am re-vazut si mi-am mai dat o sansa. Oh, a cata sansa! Desi Italia mea s-a lasat fara marea iubire, ea m-a trimis acasa mai frumoasa, mai coapta, mai pregatita. Mai pregatita pentru ceea ce urma sa fiu.

“513” este o carte despre iubirile prin care trece o femeie a zilelor noastre, care cauta, care intuieste ce vrea, carea asteapta, uneori fortata de imprejurari, alteori pentru ca simte ca e ceea ce trebuie sa faca. Despre descoperiri, oameni predestinati, locuri si drumuri pe care le porti in tine.

Foto: Kristina Doba

Lecturi

“Vara in care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Tibuleac

Voiam să pot muri simplu, comod, repede. Voiam ca moartea să fie în puterea mea, să o pot invoca fără efort și fără cheltuieli în orice secundă. Toate acestea ar fi fost posibile dacă moartea fi fost inventată de cineva cu mai mult discernământ, care n-ar fi protejat-o atât, ci ar fi redus-o la o simplă funcție. Un al treilea ochi, o a treia tâmplă, o inimă pe dreapta – care să deconecteze unilateral trupurile inutile în caz de necesitate.

Imposibilitatea de a muri când aveam absolută nevoie era cea mai mare nedreptate care mi s-a făcut vreodată, iar mie mi s-au făcut multe nedreptăți. Începând cu nașterea mea de către o femeie absolut străină.

Cand mi-au ramas doar cateva pagini din noua carte a Tatianei Tibuleac, am intrat pe contul meu de Facebook si l-am dezactivat. Aveam nevoie de liniste. Sa aud mai bine. Sa inteleg mai bine cuvintele. Sa pot atinge starea pe care o creau in mine.

Cand inchizi o carte care te-a taiat cu fiecare virgula, nu vrei sa vorbesti despre ea. E prea intim. E prea pe intelesul tau. Un inteles pe care nu vrei sa-l dai la examinare unui juriu. Sa fie sau nu de acord cu tine. Sa se regaseasca sau nu in ceea ce ai de spus despre carte. E ca si povestea de dragoste pe care vrei s-o traiesti numai cu omul pe care-l iubesti. Asa e si cu “Vara in care mama a avut ochii verzi”.

Textele, ca si oamenii, vin la noi atunci cand trebuie sa vina. Si noi le gasim loc in viata noastra atunci cand suntem in stare.

Citeam si intelegeam ca e o carte scrisa pentru mine. Fiecare cuvant e al meu. E taiat dupa fiecare zi pe care o traiesc acum  – cu durere, speranta, dragoste, care trebuie sa se nasca acolo unde pana acum era numai boala si frica.

Cartea Tatianei a ingropat in mine cateva lucruri. Au aparut niste morminte. O parte din mine a devenit cimitir ambulant. Dar moartea lasa loc unei noi vieti. Unei noi incercari. Unei noi sperante. Si ea a spalat in apele oceanului de august, tot ce moartea n-a putut lua.

Si cine ar putea pune la indoiala ca cel mai frumos loc pentru moarte e un sat francez? Eu una, nu.

Lecturi

“601 sau Valiza cu busole” de Doina Postolachi

Anul asta mi-am propus sa citesc mai multi autori moldoveni. In primul rand, din curiozitate. Cum scriu, cum gandesc, care sunt tendintele pe care le urmeaza sau poate si-au creat un stil aparte? In al doilea rand, din patriotism. Da, stiu, suna patetic, dar ca sa ma scuz voi adauga ca din patriotism ii citesc doar pe cei tineri, care imi sunt mai aproape si ca varsta, si ca viziune asupra lumii (cel putin, teoretic). In al treilea rand, ma alin cu gandul ca banutii pe care ii dau pe carte, vor ajunge in buzunarul unui om care a muncit pentru ei.

Acestea fiind spuse, ma grabesc sa adaug ca nu am reusit sa citesc multi autori din Moldova. Sunt abia la inceput de cale. Si pe acest drum a aparut neasteptat Doina Postolachi, de care auzisem, dar pe care n-o citisem. Acum cateva saptamani insa cineva mi-a recomandat sa caut cartea ei “601 sau Valiza cu busole”, facand un comentariu scurt, care m-a intrigat. Cica e cu sex si foarte sincera.

Am gasit-o chiar a doua zi, in libraria Eminescu. Costa 43 de lei. Jenant de putin, dar foarte imbucurator pentru un portofel subtire.

Cartea, de altfel, e si ea subtirica. 131 de pagini de (aproape) jurnal, in care autoarea ne relateaza drama sa identitara, de basarabeanca ajunsa studenta la Bucuresti, amestecata cu drama femeii frumoase si vesnic indragostite.

Desi cartea e scrisa frumos, intr-un limbaj plastic, de poezie, pe alocuri dur, dar cu o duritate de care este in stare doar o femeie, chestiunea identitara mi s-a parut exagerata. Pe de alta parte, nu pot baga mana in foc, deoarece nu am invatat in Romania anilor 2000, dar din discutiile cu alte moldovence care au trecut prin aceasta experienta, am inteles si mi s-a spus chiar, ca, in realitate, nu era atat de strasnic pe cate descrie Doina Postolachi in “601”. Si, chiar sa fi fost toata aceasta istorie cu basarabeanca “frumoasa si curva” adevarata, tendinta autoarei de a se plange atat de mult, mi-a creat un disconfort. Poate de aceea ca mi-a amintit a mia oara de predispozitia noastra spre tanguieli si bocete, pe care incerc sa o uit, sa o anihilez si sa constuiesc in acel loc altceva.

In “601” sunt si cateva scene erotice, dar nu atat de explicite, pe cat ma asteptam sau pe cat imi imaginam. Partea socanta poate fi faptul ca aceasta carte se presupune a fi autobiografica si cunoscand cat de pudic si bigot este publicul nostru, mai ales cel de varsta parintilor Doinei, involuntar apare intrebarea despre curajul ei de a semna cu numele adevarat.

Pe final, voi cita cateva pasaje pe care le-am subliniat.

Daca esti moldoveanca, se zice ca ai o inteligenta indoielnica sau, mai bine zis, redusa. Iar daca si arati bine, esti curva.

Nu stiu daca chiar sunt putine cele ca mine, care sa se planga de “inadaptare”, sau doar au ramas mai putine pentru ca s-au resemnat si au renuntat.

A ramas in urma […] prostia barbatului roman – care vede in toate basarabencele o “rusoaica buna”, careia “ce i-ar mai da-o”, iar cand ajunge la pat este penibil, ejaculeaza precoce si nici nu stie unde sa-si bage limba cand ii tragi capul in poala.

Regasesc Piata Marii Adunari Nationale la fel de murdara. Fetele oamenilor, la fel de absente. Prietenii, la fel de secretosi. Vecinii, la fel de suspiciosi. Presedintele, la fel de prost. Profesorii, la fel de plictisiti. Tinerii, la fel de rebeli. Scriitorii de la Uniune, la fel de betivi.

Basarabenii, veniti in Romania, sunt nevoiti sa-si ascunda, pur si simplu, identitatea. Astfel, multi basarabeni au descoperit marele privilegiu de a se reinventa. Ei isi fabrica mituri: spun ca provin dintr-o familie buna sau se declara descendenti iudaici. Oricum, nu va sta nimeni sa verifice. Si astfel inlocuiesc hartuirea cu admiratia si uneori veneratia.

De ce sunt bune moldovencele la pat? Nu stiu. Sunt lucruri care nu se invata. Ori ai norocul sa te nasti cu ele, ori nenorocul sa nu te nasti… basarabeanca.

O tara noua este o renastere. Poate de aceea calatoria este una dintre legile Coranului. Nu e nevoie sa te reincarnezi pentru a-ti repara vietile anterioare. E de-ajuns sa calatoresti, pentru a o lua, de fiecare data, de la inceput.

Lecturi

“When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi

Autorul acestei carti, Paul Kalanithi, a murit recent, in martie, 2015. Cartea a fost scrisa in ultimul sau an de viata, luptind, dar si acceptind faptul ca cancerul la plamini (unul din cele mai netratabile tipuri de cancer), cu care a fost diagnosticat 18 luni in urma, va castiga pina la urma. Aceasta carte, publicata deja dupa moartea lui Paul Kalanithi de sotia lui, Lucy, este un adevarat dar, un dar lasat, in primul rind, pentru fiica lor de doar 8 luni si pentru omenire, in general.

bpjm-square-1536

Paul Kalanithi, care de mic creste intr-o familie unde tata este doctor, iar mama se dedica cresterii celor 3 baieti, are o dragoste imensa pentru literatura si isi doreste sa devina scriitor. El a absolvit mai intai facultatile de literatura si biologie, apoi obtine un masterat in literatura engleza, apoi un masterat in istoria si filozofia stiintei si medicinii, si ajunge sa mearga la scoala de medicina si sa isi gaseasca pina la urma chemarea in neurochirurgie. Intr-un final, hotaraste sa isi dedice primii 20 de ani ai carieri neurochirurgiei si neurostiintei, iar urmatorii 20 de ani sa ii dedice literaturii si sa scrie, fara sa stie ca soarta ii pregateste un alt drum.

Literature provided a rich account of human meaning, the brain, then, was the machinery that somehow enabled it. It seemed like magic…I was driven less by achievement than by trying to understand, in earnest: What makes human life meaningful? I still felt literature provided the best account of the life of the mind, while neuroscience laid down the most elegant rules of the brain.

La scoala de medicina intilneste dragostea vietii lui, Lucy, se casatoresc si ambii absolvesc si incep rezidentura. Anii de rezidentura sunt duri, cu sute de ore lucrate pe saptamina, cu putin timp pentru viata privata, cu multe intrebari despre profesia de medic si conotatiile morale ale acesteia; despre cum poate el, un muritor de rind, sa ia decizii de care sa depinda viata si calitatea vietii unui alt om, in cazul in care va supravetui; despre cum ar trebui de vorbit cu pacientii cu mult mai multa compasiune; despre cerintele enorme ale acestei profesii si despre perfectiune.

How could I ever learn to make and live with such judgment calls? I still had a lot of practical medicine to learn, but would knowledge alone be enough with life and death hanging in the balance? Surely intelligence wasn’t enough; moral clarity was needed as well. Somehow, I had to believe, I would gain not only knowledge but wisdom, too.

Fiind in anul 6 de rezidentura, deja aproape de absolvire, fiind deja cunoscut in lumea neurochirurgiei, ca unul din cei mai bun chirurgi din tara, obtinind diferite premii pentru studii in domeniul neurostiintei, stiind ca il asteapta titlul de profesor in neurostiinta si cele mai bune oferte de lucru in acest domeniu, este diagnosticat cu cancer la plamini in stadia IV, sansa de a avea asa cancer la virsta de 36 de ani este de 0.0012.

In acest mod, rolul din chirurg care salveaza vieti i se transforma in cel de pacient cu boala terminala. Este tratat in acelas spital unde lucrase, de doctorii care pina mai ieri erau colegii lui. Imediat se gindeste la sotie si cum ar putea sa ii faca ei viata mai usoara dupa ce va muri, pune la punct finantele, discuta si iau decizia de a avea un copil, o incurajeaza sa se recasatoreasca in viitor. La inceputul cartii, autorul vorbeste sincer si despre problemele care le aveau in casatorie la sfirsitul rezidenturii, pana a fi diagnosticat cu cancer, si despre cum cancerul le-a readus aminte de dragostea adinca pe care o aveau unul fata de altul si i-a apropiat din nou.

635888192296467025-Kalanithi.interior-ATA-photo---Suszi-Lurie-McFadden

Este aproape imposibil sa citesti cartea fara lacrimi, eu am rezistat pina cand am ajuns la ultimul paragraf scris de Paul pentru fiica lui si apoi lacrimile au inceput sa curga siroaie:

When you come to one of the many moments in life where you must give an account of yourself, provide a ledger of what you have been, and done, and meant to the world, do not, I pray discount that you filled a dying man’s days with sated joy, a joy unknown to me in all my prior years, a joy that does not hunger for more and more but rests, satisfied. In this time, right now, that is an enormous thing.

Lacrimile au continuat si cand am citit epilogul scris de Lucy, care vorbeste despre ultimile luni de viata ale lui Paul, despre cum el si-a gasit si acceptat sfirsitul si ea, fiica si familia si-au luat ramas bun de la el, despre dragostea ei adinca fata de el si despre curajul, sinceritatea si bunatatea acestui om. Datorita lui Lucy a fost publicata si aceasta carte, ea i-a promis lui Paul, care a vrut atit de mult sa o termine si sa o publice cand era inca in viata, dar nu a reusit, ca manuscrisul pe care l-a lasat va fi finalizat si tiparit.

Although these last few years have been wrenching and difficult – sometimes almost impossible – they have also been the most beautiful and profound of my life, requiring the daily act of holding life and death, joy and pain in balance and exploring new depths of gratitude and love… Paul’s decision to look death in the eye was a testament not just to who he was in the final hours of his life but who he had always been. For much of his life, Paul wondered about death – and whether he could face it with integrity. In the end, the answer was yes. I was his wife and a witness.

Cartea este sincera, adinca si adevarata, eu am citit-o de doua ori si probabil o sa mai revin la ea. Cred ca orice persoana care se gandeste sa fie doctor ori este deja doctor ar trebui sa citeasca aceasta carte. Persoanele carora cancerul le-a atins viata vor beneficia enorm de sinceritatea profunda a acestui om, doctor si pacient, sot si tata, iar noi toti, care traim, de parca vom fi vesnici, citind-o, ne vom reaminti cat de fragila, pretioasa, dar si trecatoare este viata, pentru ca doar atunci cand incepi sa accepti moartea si sa nu iti fie frica de ea, incepi sa traiesti cu adevarat.

Paul a mai scris si publicat doua eseuri, in timp ce se lupta cu cancerul:
http://www.nytimes.com/2014/01/25/opinion/sunday/how-long-have-i-got-left.html

http://stanmed.stanford.edu/2015spring/before-i-go.html

Recent si Lucy a scris un eseu despre ce inseamna sa fii vaduva:

http://opinionator.blogs.nytimes.com/author/lucy-kalanithi/

Text: Viorica Luchian

Imagini: Google

Lecturi

“Daniel Stein, interpret” de Lyudmila Ulitskaya

Aceasta a fost cartea anului 2015, chiar daca am terminat sa o citesc in 2016.

“Daniel Stein, interpret” (in rusa, ) de Lyudmila Ulitskaya este o carte despre noi, oamenii. Desi imi puteti reprosa, si pe buna dreptate, ca toate cartile sunt despre noi, oamenii. Toate sunt, intr-o masura mai mare sau mai mica. Unele intr-o masura foarte mica, de altfel. “Daniel Stein, interpret” insa este o carte despre cum e sa nu-ti pierzi umanitatea nici in cele mai dificile conditii. Despre cum, de-a lungul vietii, dimpotriva, ne putem schimba pana la a fi de nerecunoscut. Despre iubire. Despre vinovatie si felul in care cineva alege sa ispaseasca pacatele unei intregi natiuni. Despre religie. Despre Hristos. Adevaratul Hristos, dezgolit de canoanele bisericesti. Hristos care era iubire.

“Daniel Stein, interpret” este un roman ce zguduie. Scris intr-o maniera deosebita, in forma de scrisori intre diferite persoane, trimise de-a lungul anilor, pe care ii uneste faptul ca majoritatea sunt evrei sau au o legatura directa cu evreii, “Daniel Stein, interpret” este, printre multe altele, o lectie de istorie.

Ulitskaya_interview

Autoarea, pe care o regasim in carte in cele cateva scrisori pe care le scrie la sfarsitul fiecarei parti, recunoaste ca acest roman a fost o lucrare dura, complicata, care a pus stapanirea pe ea, desi ea nu mai era in stare sa mearga inainte. Dar a fost nevoita, pentru ca ceea ce pornise nu o lasa sa renunte.

Daniel Stein este un evreu nascut in Polonia, care supravietuieste Holocaustului, gratie faptului ca a fost angajat de Gestapo in calitate de interpret, el, foarte tanar in acea perioada, dandu-se drept polonez. Datorita acestei minciuni, care i-a dat acces direct la informatii ce tineau de executarile evreilor din Belarus, unde se afla, Daniel Stein a reusit sa salveze sute de vieti. In acceasi perioada, Daniel Stein trece de la iudaism la catolicism, iar dupa razboi devine calugar carmelit, ca mai tarziu sa plece in Izrael pentru a se alatura unei manastiri de acolo.

“Daniel Stein, inetrpret” acopera perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial pana la sfarsitul anilor 90 si trece prin Europa, SUA, Brazilia si Orientul Mijlociu. Personaje contracdictorii, credinta, istorie, dogme – le gasiti pe toate in aceasta lucrare considerata de multi cel mai bun roman al literaturii ruse moderne.

Daniel Stein nu este un personaj inventat. El a existat in viata reala, cu numele Oswald Rufeisen.

PS: Nu stiu daca cartea poate fi gasita in romana. In alte limbi insa este disponibila.

Lecturi

Despre lectură toxică

Ante Scriptum: Acest text este destinat celor care au obosit de isteria provocată de lansarea cărții ”De vorbă cu emma”, dar vor să afle ce este acolo. Această  recenzie nu este destinată adolescenților emoționali, care gîndesc în citatele din cartea cu pricina.

Iubesc la nebunie să citesc. Și citesc cam tot. Istorie, memorii, studii, SF, fantasy, romane de dragoste, romane erotice și pornografice de tot felul. Sunt un consumator de lectură. De cele mai multe ori, nu fac publice preferințele mele literare, pentru că nu e musai să știe toată lumea cum procrastinez eu. Dar! Cartea pe care  o citesc, fie ca e roman de Premiul Nobel ori literatură de bulevard, e scrisă bine. Adică îmi generează emoții, imagini și eu văd filmul în capul meu fără să atrag prea mare atenție figurilor de stil, banalităților și greșelilor ortografice.

Mi se aprind călcîile la toate campaniile de promovare de cărți. Sunt instant curioasă să aflu originea isteriilor din comentarii. Ce le-or fi plăcînd la atîta lume ”De vorbă cu emma” asta? Apropo, Emma pe copertă e cu ”e”. A făcut-o intenționat autorul? Nu știm.

Cînd mi-am împărtășit dorința de a citi acest bestseller, am întîlnit tare multă neînțelegere din partea prietenilor. De ce? Doar nu merită niciun strop de atenție! Da’ de ce nu merită niciun strop de atenție, da’ este atîta isterie și elogii în jurul ei și nicio recenzie ca lumea? Eu trebuie să știu.

În ziua cînd Cartier-ul a dat cărțile la jumătate de preț, ”De vorbă cu emma” costa 175 lei. Deci nu. Eu iubesc cărțile, dar nu plătesc doar pentru a afla de ce nu. Și bine am făcut că nu am cumpărat-o. Pentru că e toxică rău. Și am aflat asta cînd s-a găsit cine să mi-o împrumute.

În carte nu găsești nimic – nici poveste, nici istorie, nici emoții. În schimb, afli că nu ești deloc publicul țintă pentru asemenea lectură. Că, de fapt, cartea e pentru adolescenți, care nu au chef de citit literatura cerută de profesor, dar au chef de aer filozofic pe Facebook.

Bagă orice frază din cartea ”De vorbă cu emma” în căutare pe google și găsești o sumedenie de blogulețe de adolescenți. Dacă mai ești și atent, găsești și texte întreg copiate de autor din aceste blogulețe. S-ar părea, nu-ți place – nu citi, ignoră. Ignoră, ți-am zis! Și încercă să cînți ”Ommm”, poate doar o dispărea din fața ochilor personajele cunoscute și necunoscute din norul de pe Facebook, posterele din librării și cuvîntul bestseller scris în în josul paginii, chiar dacă este prima ediție lansată.

Spre exemplu, textul Primul meu strigăt te-a făcut fericita. Pentru restul să mă ierți, mamă!” de pe blogul autorului apare și pe blogulețul unei fetițe cu titlul „Și totuși ele erau mame”, cu ceva timp înainte ca fie publicat pe blogul respectivului autor. Am contactat autoarea blogului și am aflat că da, textul îi aparține. De asemenea, autoarea textului nu dorește să devină publică în legătură cu asta:

Eu nu pretind a fi mare scriitor, eu am facut acest blog, dintr-o placere a sufletului, atit. Nu as dori sa apar pe undeva fiindca repet, eu scriu dintr-o pasiune” .

De altfel, cartea este o colecție de texte publicate pe blogul lui Vitali Cipileaga, dialoguri scurte a doi iubiți, urmate de un șir de cuvinte aranjate în alineate, care pretind a fi lecții de motivare. Fiecare așa-zis text, începe cu un demotivator (le vedem zi de zi pe Facebook, sunt anume imaginile alea cu cuvințele aranjate cu font diferit).

În concluzie aș spune că da, mulți dintre noi scriem banalități și le băgăm pe paginile personale. Ele corespund, la un moment dat, cu starea noastra de spirit. Dar, să fim serioși, să plătești 195 lei pentru niște fraze pe care le generezi singur cu duiumul și nu le scrii nicăieri, pentru că e de la sine înțeles?

”Cît de importante sunt amintirile. Cât de important e ca omul de lângă tine să fie cea mai frumoasă și mai puternică amintire” (bold-urile sunt respectate).

De fapt nu e de mirare, Kim Kardashian doar tot a publicat o carte. O carte de selfie-uri. Că tot este bestseller.

Lecturi

“All The Light We Cannot See” de Anthony Doerr

Cartea All The Light We Cannot See, scrisa si publicata recent, in 2014, de scriitorul american, Anthony Doerr, este o superba nuvela istorica.

Actiunea are loc in timpul celui de-al doilea razboi mondial si descrie viata a doi copii, mai apoi adolescenti, un baiat orfan din Germania, pasionat de stiinta si o fata din Franta, care devine oarba, pasionata de carti si natura, soarta carora se va intersecta spre sfirsitul cartii.

Nici nu pot sa spun ca aceasta carte este despre razboi, e altfel decat orice carte despre razboi citita pana acum. Desi atrocitatile razboiului, baieti carora li s-a furat copilaria si li s-a pus arma in mana sa ucida, fete carora li s-a furat virginitatea pentru ca soldatii aveau dreptul, toate sunt prezente in carte, cartea e despre altceva; e despre cum creste un copil care vrea sa aiba o copilarie, chiar daca afara e razboi, e despre umanitate chiar, daca imprejurul tau se petrece ceva inuman, e despre curaj, chiar daca te inconjoara atata lasitate, e despre lumina din suflet, chiar daca ochii vad doar intuneric, e despre viata si supravetuire, chiar daca moartea e atat de prezenta.

When I lost my sight, Werner, people said I was brave. When my father left, people said I was brave. But it is not bravery; I have no choice. I wake up and live my life. Don’t you do the same?”

Cele peste 500 de pagini ale cartii sunt scrise intr-un stil minimalist, cu propozitii scurte si atat de clare, citesti si totul parca este atat de simplu, intr-un timp atat de complicat, dar la un moment dat ajungi la fraze ca: That first peach slithers down his throat like rapture. A sunrise in his mouth.” si apoi stai cu fraza asta in cap trei zile la rand si simti acel piersic din carte pe cerul gurii tale.

Autorul ne ofera descrieri frumoase, atat ale naturii, ale stiintei, cat si ale umanitatii. Uneori ai impresia ca scrie ca un om de stiinta, care este si poet, si filozof.

We all come into existence as a single cell, smaller than a speck of dust. Much smaller. Divide. Multiply. Add and subtract. Matter changes hands, atoms flow in and out, molecules pivot, proteins stitch together, mitochondria send out their oxidative dictates; we begin as a microscopic electrical swarm. The lungs the brain the heart. Forty weeks later, six trillion cells get crushed in the vise of our mother’s birth canal and we howl. Then the world starts in on us.

Cartea a castigat numeroase premii pe care le merita pe deplin si a fost numita una din 10 carti cele mai bune ale anului de The New York Times.

Nu vreau sa dau multe detalii despre istoria din carte, ea trebuie citita si simtita, eu am simtit-o profund si o recomand cu drag tuturor, sa nu va speriati de cat e de lunga, pentru ca se citeste usor si sa nu renuntati dupa primele 50 de pagini, ea devine tot mai buna si mai buna cu fiecare pagina.

Lecturi

“Ru” de Kim Thuy

Azi vreau sa va povestesc despre o carte ca o petala de lotus alb. Feminina, lirica, melancolica pe alocuri, dar atat de vie si fragila totodata, incat vrei sa o citesti mai repede de frica sa nu ti se risispeasca intre degete. E vorba de Ru, semnata de autoarea canadiana de origine vietnameza, Kim Thuy.

Desi este o carte de proza, Ru pare mai degraba un poem in vers alb. Ru este o culegere povestiri scurte, fiecare pe o pagina separata, dar care se unesc, ca sens, cu cele de pe paginile ulterioare.

Aceasta carte este debutul literar al autoarei, care la o varsta frageda a parasit Vietnamul devastat de razboi, impreuna cu familia sa, pe o barca de lemn, asa cum au facut alte zeci de mii de vietnamezi. Ru este amintirea vietii din Vietnam pana la razboi, a calatoriei cu barca, a lagarului pentru refugiati din Malaezia, a diamentelor pe care parintii ei au resuti sa le scoata din casa si pe care le purtase intr-o bratara de plastic, a primilor ani din Canada, unde mama ei, trecuta de 30, a trebuit sa lucreze pentru prima data, a viselor ei de copil, a realitatii de refugiata, dar si a zilelor de femeie matura, cu un copil autist, iubiri, un Vietnam transformat, care nu o mai imbratisa asa ca alta data.

Ru este o carte mica, foarte compacta si cu atat mai pretioasa. Fiecare propozitie este slefuita la maximum, fiecare cuvant e adaugat cu finete, de parca ar inlocui diamantele pe care le pierduse, in diadema ei de printesa.

Cartea poate fi gasita in franceza si in engleza.

foto: cbc.ca

Lecturi

“Circling The Sun” de Paula McLain

“Circling The Sun” este o nuvela istorica despre copilaria si tineretea primei femei din lume care a zburat solo deasupra Atlanticului de la Est la Vest – Beryl Markham.

2FULLER-facebookJumbo

Autoarea, Paula McLain, imi era deja cunoscuta. Am indragit-o, citind o alta carte de a ei “The Paris Wife” care ne povesteste viata lui Hadley Richardson, prima sotie a lui Ernest Hemingway. Ea recunoaste intr-un interviu ca, dupa ce a scris “The Paris Wife”, a decis ca va studia si va scrie despre viata altor femei interesante si importante din istorie, insa despre care se cunoaste putin.

Dupa ce a descoperit-o pe Beryl Markham, o femeie-pilot care a reusit performanta extraordinara in domeniul aviatiei, s-a intrebat de ce de-a lungul istoriei portretul acesteia si a multor altor femei importante din diferite domenii nu au fost promovate si puse in valoare. Chiar ma intreb si eu, in ultimul timp tot citesc si aflu despre atatea femei valoroase din domeniul stiintei, artei, sportului, dar despre care ani la rand nu s-a stiut nimic. Probabil, ma gandesc, pentru ca istoria a fost scrisa mai mult de barbati.

In “Circling The Sun” scriitoarea ne ofera posibilitatea sa aflam povestea unei aviatoare extrem de curajoase, care a refuzat sa accepte orice norme impuse de societatea din timpurile ei. Beryl, nascuta in 1902, a crescut si copilarit in Kenya la ferma tatalului sau, fiind abandonata de mama la 4 ani. Ea a avut multa libertate in copilarie, a indragit de mica foarte mult caii, tatal ei fiind un antrenor de cai de cursa. La doar 16 ani se casatoreste cu un barbat pe care practic nu il cunoaste, fiind impinsa spre aceasta casatorie de circumstante financiare. In scrut timp dupa casatorie, se separa de sot si incearca sa isi castige singura existenta, luand licenta de antrenoare de cai de cursa la doar 18 ani si fiind prima femeie licentiata din Africa.

Beryl era o femeie complicata si contradictorie, intr-o epoca care nu accepta ca femeile sa fie complicate si contradictorii. Ei nu ii pasa de regulile ori cerintele societatii in care traia. Ea vroia sa fie independenta financiar, sa isi urmeze pasiunile si nu suporta sa depinda de vreun barbat. A fost casatorita de mai multe ori si a avut mai multe aventuri cu diferiti barbati intr-o era cand femeile nu aveau libertate sexuala.

Dupa curajosul zbor deasupra Atlanticului, Beryl se muta cu traiul in SUA, aici publica in 1942 o carte cu caracter autobiografic “West with the Night”. Cartea, desi apreciata, nu are prea mult succes in vanzari. Mai tarziu, Beryl se muta inapoi in Kenya. In 1982 cartea este re-publicata si devine un best-seller, oferindu-i o batrinete mai comfortabila, din punct de vedere financiar.

Beryl era descrisa pe vremurile ei de persoanele care au cunoscut-o ca fiind o “bitch”, chiar si Hemingway, care cunoscut-o cand a mers intr-un safari in Africa, a numit-o in acest mod, desi a apreciat-o mult ca scriitoare dupa ce i-a citit cartea “West with the Night”. In timpurile acelea un barbat curajos, aventuros, liber in actiune si ambitios era catalogat drept un barbat de succes, o femeie cu aceleasi calitati mai degraba o “bitch”.

In “Circling The Sun” carte sunt si multe descrieri frumoase ale naturii din Kenya, dar si a vietii oarecum deparavate a expatriatilor din Anglia si SUA, care veneau, cumparau ferme cu preturi foarte mici, se simteau stapani pe acel pamant, care, de fapt, nu era al lor, mergeau in safari, vanau elefanti si dadeau petreceri, unde alcoolul si drogurile curgeau din plin.

Desi a avut mai multe casatorii si aventuri, marea dragoste a lui Beryl a fost Denys Finch-Hatton, care era intr-o relatie cu baronesa Karen Blixen (autoarea cartii “Out of Africa” publicata sub numele Isak Dinesen).

Cartea incepe si se termina cu faimosul zbor solo, non-stop, de 20 de ore deasupra Atlanticului din Europa pana in Canada, Beryl avand 34 de ani si fiind prima femeie-aviator din lume care reuseste sa faca acest zbor de la Est la Vest si sa ramana in viata (au mai incercat si alte femei inaintea ei dar nu au supravetuit). Acolo, printre nori, ea isi gaseste in sfirsit libertatea mult dorita, pe care a cautat-o la sol toata tineretea.

Cartea fost publicata recent si poate fi gasita doar in engleza la moment.

Lecturi

“The Ten Thousand Things” de Maria Dermout

Aceasta este probabil cea mai stranie, in sensul frumos al cuvintului, carte citita pina acum, scrisa parca in stilul minimalist a lui Hemingway, dar plina de realismul magic a lui Garcia Marquez.

Actiunea are loc pe insulele Mollucas in partile unde astazi este Indonezia. Cartea a fost publicata in Olanda in 1955 si este inspirata din viata Mariei Dermout, care s-a nascut pe insula Java, fosta colonie olandeza. Maria a facut studiile in Olanda, apoi s-a intors in colonie si a calaorit mult pe insulele Mollucas si Java.

Autoarea este astazi cunoscuta pentru doua carti si, desi a inceput sa scrie de tinara, nu este publicata decit pe la 60 de ani, iar “The Ten Thousand Things” devine una din cele mai apreciate carti, tradusa mai apoi in 13 limbi. Din pacate, autoarea moare la scurt timp dupa publicarea cartilor sale si nu reuseste sa se bucure prea mult de faima si admiratia cititorilor.

Eroina principala, Felicia, era numita de localnici “The Lady of the Small Garden”, iar cartea combina legendele insulei cu soarta celor care au murit pe insula si cu istoria vietii Feliciei si a familiei sale, cu traditiile, pierderile si misterele ei.  Desi autoarea nu vorbeste direct despre tragedia din viata ei personala, cartea reflecta aceasta tragedie si, probabil, o ajuta sa faca pace cu propriul destin.

Can sadness be relieved, or can one only pass it by, very slowly?

Felicia se intoarce din Olanda pe insula, in Gradina Mica a bunicii, unde a fost nascuta si a crescut, deja in calitate de mama tinara si moderna, educata si umblata prin Europa. Incetul cu incetul, ea invata de la bunica sa tainele si secretele acestei gradini si devine parte din ea.

The garden held her, slowly enveloped her, showed her things, whispered her its secrets…

Maria Dermout este o povestitoare de exceptie – descrie insula, natura, magia scoicilor si perlelor, minunatiile oceanului si traditiile oamenilor locali intr-un stil atit de unic si frumos.

Pe mine cartea, pur sim simplu, m-a vrajit. Am citit-o pe malul oceanului, intre nisip si scoici, si probabil acesta a fost locul perfec pentru a o citi. O recomand din inima tuturor. O lectura magica pentru vara, pentru vacanta, care, indiferent unde va aflati, o sa va transporte pe o insula misterioasa, o sa va aminteasca de bunica, o sa va trezeasca dorul pentru locurile unde ati crescut, o sa va cuprinda cu o tristete calma pentru cei dragi care nu mai sint in viata, o sa va trezeasca si mai multa dragostea pentru viata aceasta atit de frumoasa, dar trecatoare.