Browsing Category

Lecturi

Lecturi

“Open secrets” de Alice Munro

Numele autoarei Alice Munro a fost pentru mine necunocut pana la finele anului 2013, cand dansa a luat Premiul Nobel pentru Literatura. De atunci, desi am avut fericita ocazie sa ma fac cu trei carti semnate de Alice Munro, doar in aceasta vara am deschis una dintre ele, si anume “Open Secrets”.

Alice Munro este scriitoarea femeilor. Ea scrie despre femei si pentru femei. Femei ordinare cu destine extraordinare, cuprinse intr-o existenta nepretentioasa. Destine care, intelegem pe parcurs, sunt asemanatoare cu destinele femeilor din jurul nostru, ca, de fapt, nimic nu este unic, extraodrinar si exclusiv. Toti traim o viata comuna.

“Open Secrets” este o culegere de 8 nuvele, care le are ca protagoniste pe 8 femei, toate locuind in aceeasi zona, prin viata carora trece cate un secret. Felul de a scrie a lui Alice Munro este voalat. De fiecare data, cand credem ca am inteles, apare cate un nou pasaj, cu deturnari de situatie subtile, care ne face sa mergem inapoi cu cateva pagini, sa cautam fraza care ar putea dezlega misterul, explica inexplicabilul. Si uneori nu ne reuseste. Daca misiunea unui scriitor este sa ne lase sa ne sculam de la festinul literar cu o mica pofta neimplinita, sa stiti ca Alice Munro se afla printre cei carora le-a reusit.

Din fiecare nuvela din “Open Secrets” s-ar putea construi un scenariu pentru un thriller sau o drama romantica. Mai mult decat atat, din fiecare nuvela din aceasta culegere s-ar putea construi un roman – materialul e bun, personajele bine schitate, iar temele fundamentale. Desi intotdeauna am sustinut ca lucrarile scurte sunt, de cele mai multe ori, superioare romanelor, anume aspectul fundamental al temelor abordate, a facut sa-mi para rau ca autoarea a ales sa le cioparteasca in nuvele scurte, sa nu le dezvolte si sa se multumeasca cu o tragere cu ochiul prin broasca.

Am inchis aceasta carte cu un sentiment de curiozitate si intentia de a citi si celelalte carti de Alice Munro, pentru a intelege ce fel de scriitoare trebuie sa fii ca sa iei Premiul Nobel, deoarece, desi “Open Secrets” este o lectura buna pentru o vacanta in care sa nu vrei sa-ti incordezi foarte mult creierul si inima, Alice Munro deocamdata nu m-a convins ca distinsul comitet Nobel are un gust literar impecabil. Ceea ce nu inseamna ca scrie rau.

Lecturi

“Remeslo” de Sergei Dovlatov

In primul rand, el era frumos. Dar eu am aflat despre asta abia dupa ce am terminat de citit cartea. In al doilea rand, Sergei Dovlatov era foarte talentat, un fel de Cehov al Uniunii Sovietice, iar Cehov, vreau sa va spun, este poate cel mai bun scriitor care a existat vreodata. Bine, alaturi de Marquez.

Despre Dovlatov am auzit cu vreo doi ani in urma, din statusurile unor prieteni de Facebook, care erau mai aproape de trenduri decat mine. Am asteptat ceva timp, ca sa nu fiu chiar in rand cu lumea, si, intrand recent intr-o librarie, am gasit un raft intreg cu Sergei Dovlatov, la pretul simbolic de 49 de lei. Din toata bucuria care era acolo, mi-am ales “Remeslo”, pentru ca ador cartile in care autorii povestesc despre cum au inceput sa scrie, care a fost parcursul lor de scriitori, esecurile si cum, intr-un final, le-a venit succesul. Sau nu le-a venit. “Remeslo” este anume asa o carte. Doar ca la toata aceasta informatie, prezentata pe alocuri ironic, pe alocuri cu umor, mai adaugati si detaliul ca Dovlatov a locuit pana la aproape 40 de ani in URSS, iar acolo, in perioada ceea, nicio editura nu a vrut sa-i publice lucrarile. Desi, “nicio editura” nu e tocmai exact, deoarece atunci, dupa cum stiti, era un singur partid care le decidea pe toate si, respectiv, orice miscare literara din tara era aprobata sau dezaprobata anume de acest partid. Iar Sergei Dovlatov nu a fost tocmai pe placul partidului.

“Remeslo” este o carte pe care ar fi foarte usor sa o segmentezi pe citate independente, glume, anecdote. Dovlatov are penita usoara si accesibila. Citindu-l, ai sentimentul ca il asculti povestind la un pahar de votka, cu o zakuska ceva, intr-un apartament nitel demodat, plin de carti si reviste literare; el sta descheiat la camasa, exact ca in imaginea de mai sus, fumeaza impulsiv, rezemat de pervaz…

La sfarsitul anilor ’70, Dovlatov, obosit de faptul ca nu poate face literatura acasa, emigreaza cu familia in SUA. Peste relativ putin timp, o povestire de a sa este publicata in “The New Yorker”, legendara revista, despre care el auzea pentru prima data.

Dovlatov a murit in 1990 si asa si nu a aflat cat de popular a devenit in fosta lui Patrie.

Lecturi

Cateva sfaturi pentru sotii, culese dintr-o carte din 1976

Asa cum am promis saptamana trecuta, revin asupra continutului din cartea “Politete pentru fiece zi”. Azi vreau sa va impartasesc niste reguli de conduita intr-un cuplu casatorit si voi incepe anume cu sfaturi pentru sotii. Unele mi se par destul de hazlii, dar, in mare parte, toate sunt pertinente si realiste.

Asadar:

  • Alegandu-va toaletele, tineti cont si de gusturile sotului nu numai de ale prietenelor;
  • Pregatiti mai des ceea ce prefera sotul;
  • Sa nu va folositi de obiectele lui “sfinte”;
  • Sa nu luati fara voie aparatul electric de ras;
  • Sa nu faceti ordine in sertarele lui, sa nu-i cotrobaiti prin geanta;
  • Sa nu faceti cu ochiul, ascultand povestirile lui in societate chiar daca va sunt demult cunoscute;
  • Sa nu-l criticati in prezenta copiilor;
  • Sa nu-l controlati atent, deoarece controlul unui om apropiat este foarte jignitor;
  • Sa nu fiti impotriva legaturilor lui de prietenie cu mama;
  • Sa-i faceti din cand in cand complimente, sa-i ascultati sfaturile;
  • Sa nu invitati oaspeti pe care el nu-i iubeste;

si pe final, unul monumental: Femeia care s-a casatorit a doua oara, mai bine sa nu-si aminteasca in glas despre meritele primului sot. (Imi place ironia usoara cu care e scrisa cartea)

Lecturi

„Un heureux evenement” de Eliette Abecassis

Mult m-am gandit cum sa prezint aceasta carte si cui s-o recomand – femeilor care au trecut deja prin experienta materniatii sau femeilor care doar se pregatesc.

„Un heureux evenement” (Un eveniment fericit), semnata de frantuzoaica Eliette Abecassis, este o carte spargatoare de stereotipuri. Si anume, a celui mai indragit stereotip al societatii moderne – maternitatea. Dilema mea a fost clara, deci. In cazul in care recomand aceasta carte unor femei in prag de maternitate, ele risca sa nu si-o mai doreasca, cel putin, pe durata perioadei cat le-ar lua s-o uite.

Barbara, o tanara femeie de 30 de ani, doctoranda in filosofie, boema, parisiana pana in varful firelor de par, se indragosteste patimas de Nicolas, proprietarul unei galerii de arta, cu barba de trei zile, cu motocicleta, cu Havana, Venezia, Roma si alte destinatii de vis in buzunarul sau, artist, non-conformist, indiferent fata de bani si faima. Intr-o zi, dusi de valul iubirii lor, acestia decid sa conceapa un copil. Aici incepe povestea adevarata. Aici incepe cosmarul, compromisurile, dubiile, greturile, intrebarile,la care nicun filosof nu a gasit raspuns, deoarece ei toti au fost barbati, certurile, neintelegerea si viata in dimesniuni diferite.

Dragostea incepe acolo unde se termina indragostirea. Asta e mesajul profund al cartii. Dragostea sunt muci, boala, bube, vergeturi, celulita, un sex cusut cu ata chirurgicala, facturi, cumparaturi, lipsuri, spun eu. Iar Eliette Abecassis e de acord cu mine.

Cartea se citeste usor si dintr-o rasuflare. Fiecare va decide pentru sine, daca a exagerat sau nu autoarea. Cert este insa ca orice femeie se va regasi in unele pagini.

Am cautat „Un heureux evenement” tradusa in romana, dar, din pacate, nu am gasit-o. In engleza, la fel, desi poate nu am fost destul de staruitoare. Apropo, este un film cu acelasi nume, dar, ca orice film, este o abordare a cartii, nu si cartea.

Lectura placuta!

Lecturi

“Politete pentru fiece zi” de Ian Kamicek

“Politete pentru fiece zi” este o perluta de carte, editata de “Cartea moldoveneasca” in anul 1976. Autorul, Ian Kamicek, asa cum spune o notita de la inceputul cartii, este comentatorul unei reviste saptamanale din Polonia, ceea se ma face sa cred ca autorul a avut o viata mondena nu din auzite. Deci, omul are un background real de comportament in societate.

Cartea pe alocuri poate parea arhaica, deoarece ne aduce niste reguli de comportament de care azi se tine cont poate doar in casele regale. Citind, insa te poate cuprinde nostalgia pentru vremurile cand un barbat trebuia sa stie cum sa procedeze atunci cand femeia avea mainile inmanusate – sa le sarute sau nu.

“Politete pentru fiece zi” aduce solutii si reguli chiar pentru orice situatie. De la cum trebuie sa ne imbracam pe strada, ce trebuie sa facem cand oaspetii intarzie ,pana la solutii de convietuire cu soacra, dar si cum sa mancam corect visinile.

Iata cateva exemple, luate, practic, la intamplare, dar care sunt pline de seva.

Femei din secolul XX! Nu fiti excesiv de pretentioase. Nu oferiti mana cu un gest provocator. Dar nici n-o trageti cand barbatul vrea sa v-o sarute.

Barbati! Nu sarutati manusile damelor si nu va injositi pana la samovolnicie, indoind marginea manusilor – asemenea gesturi nu au nimic comun cu curtoazia.

In strada nu umblati niciodata in patru. O societate de cinci oameni se imparte in doua grupuri – de doua si trei persoane.

Cateodata se isca intrebarea, se poate oare sa invitam o femeie la dans in timp ce ea mananca. Fara indoiala, deoarece mancarea si conversatia la o serata de felul acesta sunt pe locul doi.

Daca fiica dumneavoastra se intalneste cu un baiat, se cuvine ca parintii sa-i dea ceva bani pentru cheltuieli marunte: cinema sau inghetata. Nu e prea comod ca de fiecare data sa plateasca baiatul, care se afla si el pe intretinerea parintilor.

Copiii ii aducem in ospetie numai in cazul, cand am fost invitati impreuna cu ei. Parintii iubitori vor face bine sa nu distreze societatea cu copiii lor.

In citatele de mai sus, multe cuvinte le-am scris, respectand regulile de ortografie actuale, in carte insa ortografia si punctuatie sunt deja invechite, ca de exemplu: cate odata, femee, marjine etc.

“Politete pentru fiece zi” este o sursa la care vreau sa revin si in alte postari, deoarece cartea are prea multe comori, care nu trebuie lasate uitarii.

Lecturi

“Out Came the Sun” de Mariel Hemingway

Mariel Hemingway, actrita si scriitoare, este una din nepoatele lui Ernest Hemingway. Tatal ei este John Hadley Nicanor “Jack” Hemingway, fiul lui Ernest Hemingway din prima casatorie cu Hadley Richardson, nascut in Toronto, care si-a petrecut copilaria impreuna cu parintii sai la Paris si in Austria. In acesti ani la Paris, Ernest Hemingway a inceput sa scrie, iar prima lui carte publicata, “The Sun Also Rises”, a fost dedicata sotiei Hadley si baiatului care era numit “Bumby” cind era micut. Hadley pina la urma divorteaza de Ernest din cauza infidelitatii lui, dar el mentine o relatie cu fiul sau si in ultimii ani din viata, cand Jack isi intemeiase si el deja o familie, ei petrec mult timp impreuna la resedinta sa din Cuba si apoi din Idaho.

Mariel este a treia fiica din casatoria lui Jack cu Byra L. Whittlessey, care s-a nascut cateva luni dupa siniuciderea bunelului sau, Ernest Hemingway. Recent, in aprilie 2015, ea a publicat o carte cu caracter autobiografic “Out Came the Sun”. Cartea nu pretinde a fi una de valoare literara, este mai mult o istorie a unei vieti, o istorie a unei persoane care provine din una din cele mai celebre familii din America, dar, in acelasi timp, si dintr-o familie cu o istorie de siniucideri, depresii, adictii si boli mintale.

Cand Mariel apare pe lume, parintii ei deja trecusera de faza romantica de noi casatoriti, mai aveau doua fete, una care incepea sa arate forme ale unei boli mintale si alta care era un copil foarte dificil. Mariel nu a fost un copil planificat sau dorit, mai degraba un accident. Pentru ea parintii nu prea au avut timp, de mica a fost lasata cam in voia soartii, mama ei s-a condus dupa o metoda de crestere a copiilor prin implicare minima parentala, ea tine minte cum inca de la 3-4 ani este lasata fara supraveghere ore intregi si tine minte ca a avut doar o singura data o sarbatoare de ziua sa de nastere. Spre norocul au, a crescut intr-o regiune muntoasa foarte frumoasa din Idaho si natura i-a devenit refugiu. In casa erau permanent certuri, mult alcool, sticle trintite si singe pe pereti. Mariel se scula noaptea, dupa ce toti adormeau, stringea si spala peretii dupa scandalurile parintilor, ca dimineata sa inceapa o noua zi cu iluzia ca totul e bine si frumos in familia lor.

My family – my father, my mother, my two sisters and myself – is the kind of family that, in today’s era of euphemism and double-speak, gets called “dysfunctional”. In the plainspoken language my grandfather favored, it was a family torn by sadness and disappointment, one in which human frailty and flaws were on constant display. There were emotional problems. There were mental problems. There were addictions. There were suicides. There were problems within people and problems between people. We felt alone when we were together.

La doar 14 ani isi incepe cariera de actrita cu ajutorul surorii mai mari Margaux, care devenise unul din cele mai vestite modele din lume. Obtine si o nominalizare la Oscar pentru filmul “Manhattan”, unde joaca impreuna cu Woody Allen, care dupa filmari si dupa ce Mariel implineste 18 ani, vine la parintii ei acasa si ii intreaba daca poate sa calatoreasca cu fiica lor la Paris, el avind 44 de ani atunci. Mariel intelege care este scopul acestei calatorii si, desi parintii ei isi dau acordul, ea refuza. Mariel ramine foarte indignata de parintii sai, care ar fi trebuit sa o protejeze de asemenea lucruri, nu o sa impinga spre aventuri sexuale cu un barbat aproape de trei ori mai batrin ca ea, indiferent cat de vestit ar fi acesta.

Multi ani la rind, lui Mariel i-a revenit si rolul de ingrijitoare, tatal ei a suferit un atac de cord si apoi mama ei a fost diagnosticata cu cancer. Surorile mai mari plecasera deja de acasa si ea si-a asumat multe reponsabilitati si grija de parinti, care, desi traiau in aceeasi casa, erau intr-un fel separati, dormeau la etaje separate si se certau permanent.

When parents make mistakes, should they be condemned or forgiven or understood? When children suffer from those mistakes and make mistakes of their own, should they blame their parents or take responsibility themselves?… I sometimes felt that I went too easy on my parents, that I accommodated behaviour that no one should accommodate. At other times, I felt I was being too hard on them, that I wasn’t’ mindful of the challenges they had overcome. Learning how to balance those two feelings has produced a third feeling – one of stability and peace, and at length wisdom.

Chiar daca parintii ei erau foarte nefereciti impreuna, ei nu au divortat. Mariel a facut aproape la fel cu primul ei sot, a ramas cu el, desi nefericita multi ani la rind, si a divortat doar dupa 24 de ani de casatorie si dupa ce fetele au crescut mari.

Margaux, sora mijlocie, este cea care poate a semanat cel mai mult cu bunelul Ernest Hemingway prin modul de viata pe care l-a dus.

Margaux’s drinking and risk-taking were part of what she thought of as the Hemingway legacy. They were her way of echoing my grandfather’s dedication to adventure. But of course, even that appetite for adventure was extremely complicated. Life had its limits, and one of those limits was death.

Margaux moare tragic la doar 42 de ani de o supradoza. In istoria familiei lor de pe tata si mama au fost in total 7 cazuri de siniucidere.

Ca mama, autoarea isi face multe griji si vorbeste deschis cu fetele ei despre conditiile mintale si adictiile din familia lor, conversatii pe care ea nu le-a avut niciodata cu parintii sai.

Cariera de actrita, desi a inceput cu succes, pina la urma nu i-a reusit asa cum si-ar fi dorit. Mariel a renuntat la anumite oportunitati dupa ce a nascut fetele, nu a avut norocul sa obtina acel rol important care sa ii aduca faima dorita, a fost foarte aproape de a fi aleasa ca actrita principala pentru cateva filme foarte vestite, inclusiv “Basic Instict”, care a lansat-o pe Sharon Stone. Desi i s-a spus ca rolul din “Basic Instict” este al ei, in ultima secunda il pierde in favoarea lui Sharon Stone. Mariel vorbeste in carte si despre cultura din Hollywood, care este una foarte discriminatoare fata de femei si distructiva – plina de droguri, sex si alcool.

Autoarea recunoaste ca sufera si ea de anumite obsesii, mai ales legate de mincare si de corpul ei, a incercat foarte multe diete care le-a dus la extreme, a cautat si a incercat tot felul de programe de “self-help”, a descoperit yoga, meditatia si si-a transformat modul de viata in unul foarte sanatos. A reusit sa gaseasca o noua dragoste cu care isi imparte viata.

It wasn’t that Bobby was the solution to my problems so much as that he came along at a time when I was ready to be the solution to my own problems.

In prezent ea se dedica, impreuna cu noul partener de viata Bobby Brown, promovarii unui mod sanatos de viata atit spiritual, cat si fizic, tine discursuri publice si vorbeste deschis despre dificultatile sale si cele din famila ei, despre adictii si boli mintale, sperind ca va inspira si pe multi altii care trec prin experiente similare, sa gaseasca lumina la capatul tunelului.

Spre sfirsitul cartii, autoarea, aflindu-se in Cuba, unde se filmeaza intr-un film despre Ernest Hemingway, reflecta ce inseamna pentru ea sa fie parte din familia Hemingway si cum a inteles ea genialitatea bunelului sau.

I am a Hemingway in name, in appearance, and in character. I don’t go to bullfights or kill big game. But the Papa (asa era numit Hemingway de cei dragi) I feel here at the Finca Vigia (casa in care a trait Ernest Hemingway in Cuba) is a more familiar type, someone who loved so deeply that it hurt him to show it, a man who was so aware of his own vulnerability that he built walls around it and shunned those closest to him… When he left my grandmother, Hadley, shortly after my dad’s birth, he weighed a life of normalcy and love against a life of creative devotion. It is said that he loved Hadley more than any woman he was ever with, and that in leaving her he chose to be Ernest Hemingway, Great Writer, rather than Ernest Hemingway, man, husband, father. No one can say for sure, but I imagine that he felt cornered, that he felt that he couldn’t have both lives.

Mariel la moment a cumparat drepturile de autor pentru cartea “A Moveable Feast”, cartea ei preferata din cele scrise de bunelul sau, si este in proces de ecranizare a acesteia.

Lecturi

“Dincolo de limita aceasta biletul isi pierde valabilitatea” de Romain Gary

Unele carti le citesti dintr-o rasuflare. Asa a fost si cu “Dincolo de limita aceasta biletul isi pierde valabilitatea” de Romain Gary. O carte pe care am citit-o intre cateva aeroporturi si avioane, agasata la culme cand mi se inchideau ochii, incapabili sa mai reziste oboselii si moleselii care ma apuca in ultimul timp atunci cand zbor.

Cati barbati parasesc o femeie “prea solicitanta” doar pentru a “salva onoarea”, adica din lasitate, pentru ca sunt constienti de insuficienta lor si simt venind clipa in care vor fi descoperiti? Cati barbati “se desprind” astfel pentru ca nu mai au cu ce face fata, iar lumea ii crede “mari consumatori”, pe cand lor le trebuie varietatea pentru a le trezi micile nevoi?

Cartea trateaza un subiect foarte delicat si aproape tabu – declinul sexualitatii masculine dupa 50 de ani. Eroul principal, un afacerist francez, Jacques, de 59 de ani, este indragostit nebuneste de Laura, o tanara din Brazilia, cu 37 de ani mai mica, cu care el isi traieste prima, dar si ultima dragoste, in camera ei de hotel, in week-enduri la tara, sau in cartierele pariziene faimoase pentru imigrantii din tarile africane, in care Jacques mergea sa-si gaseasca amintirea virilitatii lui.

Monologurile interioare ale lui Jacques sunt dure si sincere. Asa cum si intrevederile lui cu medicii, care ii inteleg problema, dar nu vor sa-i vina in ajutor, pentru ca el comite crime dupa crime impotriva prostatei. Si pentru ca dupa o anumita varsta, tot de ce trebuie sa fie preocupat el ca barbat, este sa ejaculeze cat mai repede, chiar si cu riscul de a-si lasa iubita nesatisfacuta.

“Tabloul de vanatoarea” este intotdeauna alcatuit din nesiguranta. Acea “ea nu ma mai face sa mi se scoale”, care trece in mod atat de elegant inferioritatea asupra femeii si o lasa culpabilizata, convinsa ca nu este la inaltime, ca nu este destul de “erotica”, destul de “provocatoare”, este o fraza tipica a acestor stapani de septel, care nu ascunde in realitate decat un melc pe care au toate chinurile din lume sa-l faca sa iasa la iveala.

Declinul sexualitatii eroului, vine odata cu declinul afacerilor sale, pe care el le asemueaza cu declinul omenirii. Remarcabile sunt si dialogurile lui cu alte doua personaje masculine de varsta sa, ambii trecand prin aceeasi drama a libidoului care nu mai gaseste iesirea. Bunaoara, fratele sau nu oboseste sa-l convinga sa renunte:

Esti in declin, batrane. In coborare. O stii foarte bine. Este panta. Nu o mai urci niciodata. Stiu despre ce vorbesc. Eu nu mai valorez nimic pentru o femeie. Acum, de fiecare data cand regulezi o fata fara sa o platesti, o exploatezi.

Sau de exemplu, Dooley, un afacerist american, foarte puternic:

Inainte, ma uitam la o femeiusca pentru a vedea daca imi place; acum, o privesc si ma intreb: si daca nu este o clitoridiana? Daca e o vaginala?

Pe langa aceste monologuri, dialoguri si replici dure, textul abunda de tandrete, de dragoste, de constructii de fraze pe care puteam sa le citesc de cate trei-patru ori. Moi, crocante, pline de seva, proaspete, ca serile de mai, Romain Gary isi alege cuvintele cu o grija extrema.

“Dincolo de limita aceasta biletul isi pierde valabilitatea” m-a facut sa caut carti, tot atat de gustoase, despre declinul sexualitatii la femei, un subiect care imi pare si mai tabuizat, si mai neglijat, daca nu chiar inexistent.

Recomand aceasta carte cu mult drag femeilor care au trait experienta barbatilor trecuti 50 de ani si chiar de 60, care si-au pus intrebari, care poate inca si le mai pun. Dar o recomand si femeilor care inca nu au trecut prin statia barbatilor la capat de drum, dar o recomand si barbatilor pentru a vedea cum e acolo, dupa o anumita varsta, in cazul in care nu au ajuns, sau a compara experientele, in cazul celor care au ajuns.

Cartea poate fi gasita la librariile “Cartier”, fiind una din cartile aparute la ei.

Lecturi

“Into Thin Air” de John Krakauer

“Into Thin Air” este o istorie reala povestita de John Krakauer bazata pe propria sa experienta in expeditia pe muntele Everest din anul 1996. John Krakauer este jurnalist de profesie si a facut parte din aceasta expeditie ca sa scrie un articol pentru revista “Outsider”. Autorul este un aventurier pasionat de munti din tinerete. La inceput s-a planificat ca el sa mearga doar pina la “base camp” (tabara aflata la vreo 5,000 de metri inaltime unde cei care doresc sa urce pe Everest petrec timp sa se aclimatizeze inainte de urcus). Aici, la “base camp”, urma sa documenteze comercializarea muntelui Everest. Apoi autorul, care a fost si el un alpinist de mare altitudine in tinerete, a hotarit, totusi, sa urce tot muntele si a rugat revista sa amine publicarea articolului cu un an, ca el sa se pregateasca fizic pentru urcus. In final, a scris un articol si apoi o carte despre toata experienta de a face parte dintr-o expeditie care a urcat muntele Everest.

Autorul se focuseaza in carte pe 2 echipe, cea din care facea el parte, condusa de ghidul Rob Hall si cealalta condusa de ghidul Scott Fisher, ambii erau ghizi montani de mare altitudine, cu o experienta incredibila si foarte respectati in domeniul alpinist.

Cartea este foarte captivanta si se citeste usor, este scrisa si documentata extrem de bine, a primit mai multe premii, iar evenimentele redate sint traite personal de autor, care a pornit intr-o misiune jurnalistica ce se transforma, pina la urma, intr-o tragedie. O furtuna, iresponsabilitatea unor membri ai echipei, comunicarea neadecvata, decizii gresite, la o asa inaltime, au costat viata a 8 oameni, inclusiv si a ambilor ghizi, Rob Hall si Scott Fisher.

Cum actioneaza oamenii cind sint la limita dintre viata si moarte, un om care a revenit la viata miraculos dupa ce toti l-au crezut inghetat si mort, cum sa rezisti inconjurat de gheata, in frig constant si in lipsa de oxigen, toate sint relatate foarte detaliat in carte si autorul reuseste sa imbine cu succes stilul de jurnalism de investigatie cu talentul sau de scriitor. Vedem si puterea naturii, si ambitia umana, si dorinta de a ajunge acolo unde ajung foarte putini – “on top of the world”, si dorinta de a lupta si a indura durere, doar pentru a dovedi ca omul poate invinge natura sau, cel putin, poate fi egal cu ea.

I quickly came to understand that climbing Everest was primarily about enduring pain.

Autorul reuseste sa ne explice noua, celor care nu sintem alpinisti profesionisti, care este farmecul acestei activitati si de ce unii oameni sint gata sa mearga la astfel de riscuri, pentru a incerca sa autodepaseasca conditia umana si sa vada care sint limitele ei.

In carte se simte si sentimentul de vinovatie al autorului, din cauza ca el a supravetuit si ca nu a facut mai mult ca sa ii salveze pe altii.

I thought that writing the book might purge Everest from my life… It hasn’t, of course. Moreover, I agree that readers are often poorly served when an author writes as an act of catharsis, as I have done here. But I hoped something would be gained by spilling my soul in the calamity’s immediate aftermath, in the roil and torment of the moment.

Dupa ce a aparut cartea, au urmat si controverse, autorul a fost criticat, pentru ca a indraznit sa puna la indoiala deciziile luate de alpinistul rus Anatoli Bourkeev, care a coborit muntele inaintea clientilor lui si fara oxigen, dar care apoi a facut incercari de a-i salva pe cei blocati de furtuna si a reusit sa salveze doi oameni. Bourkeev a scris si el o carte despre aceasta expeditie, ca raspuns, “The Climb”, un an mai tirziu, din pacate, a decedat intr-o avalansa pe muntele Annapura.

In general, oamenii care pornesc in asa expeditii, in marea majoritate, sint documentati si stiu ce au de infruntat, isi asuma aceste riscuri, dar cartea se focuseaza si asupra faptului ca muntele Everest a devenit prea comercializat si probleme ca gunoiul, excrementele umane lasate pe munte, munca foarte riscanta care o fac “sheppards” (oameni locali platiti sa duca rechizitele necesare si sa pregateasca calea in anumite locuri grele de trecut), imposibilitatea helicopterelor de a ajunge la o asa inaltime pentru a-i salva pe cei accidentati, acceptarea a prea multor oameni pe munte in acelasi timp si crearea de trafic pe munte, toate acestea, pina la urma, pun in pericol atit viata umana, cit si natura.

Din cauza acestei comercializari la maximum, muntele Everest este incercat nu doar de alpinisti profesionali, dar si de multi amatori, care cred ca, cu ajutorul ghizilor cu multa experienta si a oamenilor locali angajati, ar putea reusi sa ajunga pe virful muntelui. Autorul este critic in privinta acestor amatori si in carte vorbeste destul de aspru despre una din membrele expeditiei, Sandy Pittman, care isi aduce si masina de espresso pe munte.

Pina in 1996, anul expeditiei relatate in carte, 630 de oameni au urcat muntele Everest, din care 144 au murit, incercind, 80% din decesuri au avut loc in timpul coboririi, iar costul de a face parte dintr-o expeditie pe munte e un jur de $65,000.

Desi dupa aceasta expeditie tragica multi au cerut ca sa se limiteze numarul celor acceptati sa urce Everestul, Nepal, fiind o tara saraca, care traieste din turism si din taxele care sint platite pentru aceste expeditii, nu a limitat accesul pe munte.

Cartea a fost ecranizata intr-un film produs pentru televiziune, iar in septembrie, 2015, vom avea ocazia sa vedem si ecranizarea pentru cinematografe a cartii in filmul “Everest”. Acest film, care va aparea in curind in cinematografe, este descris ca fiind un film istoric, biografic, stintiific, de actiune si dramatic si va mai fi in 3D.

Cartea a fost tradusa in multe limbi, inclusiv in romana, cu titlul de “In aerul rarefiat”.

In urma publicarii acestei carti, doua alte tragedii au urmat pe muntele Everest, avalansa din 2014, in care au decedat 16 oameni si recent tragicul cutremur din Nepal, care a cauzat o avalansa in care au decedat 18 oameni pe munte.

Autorul este cunoscut si pentru cartea “Into The Wild”, iar saptamina trecuta a publicat o noua o carte, care am adaugat-o in lista mea de citit, in care a investigat cazurile de viol dintr-un oras studentesc din SUA, cu titlul de “Missoula: Rape and Justice System in a College Town”.

Lecturi

“Women Who Write” de Stefan Bollman si Francine Prose

Deja de citiva ani am observat ca in jur de 8 Martie eu citesc carti despre femei. La aceasta carte am ajuns datorita unei postari pe Facebook de Lilia Calancea. Mai frumoasa culegere despre femei care au scris pe parcursul istoriei cu ilustratii, fotografii si portrete ale acestor scriitoare si a operei lor, nu am mai vazut.

Sint descrise in carte 47 de scriitoare care au adus o contributie enorma literaturii. Descrierea acestor scriitoare e facuta de Stefan Bollman, prefata cartii este scrisa de Francine Prose. Cartea este plina de momente biografice, de momente de glorie si de esec, de momente din viata personala si profesionala, de momente de provocare si de lupta interioara, prin care au trecut de-a lungul istoriei aceste scriitoare. De asemenea, este si o carte extrem de frumoasa vizual, poate fi o minunata “coffee table book”, care sa fie rasfoita de vreun oaspete in casa voastra.

Cartea e impartita in mai multe perioade din istoria literaturii publicate de femei de-a lungul timpului, vedem curajul scriitoarelor care in trecut scriau sub pseudonim de barbat, caci altfel nu puteau sa fie publicate, care ascundeau manuscrisele sau se deghizau in barbati; vedem curajul scriitoarelor care au scris impotriva unor sisteme si au fost persecutate pentru asta; vedem curajul scriitoarelor care nu au fost multumite sa stea in rolurile prescrise de societate, ci si-au cautat si afirmat identitatea lor adevarata.

Pina la urma este o carte despre scriitoare, in primul rind, care s-a intimplat sa se fi nascut femei, si nu despre femei care au incercat sa scrie, o carte care celebreaza aceste scriitoare, curajul lor, genialitatea lor si opera care au lasat-o sa ne inspire si sa ne atinga sufletele noastre.

Citind aceasta carte, m-am gindit si la toate femeile noastre pe care le cunosc personal ori virtual si care au scris si mi-au adus atita satisfactie si bucurie cu scrisul lor, inclusiv si femeia care a creat si scrie pe acest blog, si cele care scriu pe alte bloguri, si cele care publica carti, si vreau sa le dedic aceasta recenzie lor.

Lecturi

“Still Alice” de Lisa Genova

Still Alice, cartea de debut a scriitoarei Lisa Genova, la moment deja un film de succes, a fost la inceput refuzata de peste 100 de agenti literari. Timp de un an de zile scriitoarea a incercat sa gaseasca pe cineva interesat sa ii publice cartea fara succes, dar ea a insistat pentru ca aceasta era prea importanta pentru a nu fi publicata.

Cartea a fost scrisa din perspectiva si pentru a da glas persoanelor care au boala Alzheimer’s. Autoarea este doctor in stiinte, specializata in neurologie cu studiile facute la Harvard. In perioada cercetarii pentru carte, ea a studiat si a comunicat cu foarte multe persoane care traiesc cu aceasta conditie si persoane care incearca sa o trateze. Pina la urma ea a platit $450.00 si si-a publicat singura cartea printr-o companie -iUniverse.

In 2008 incerca sa o vinda cum putea direct din masina sa, prin bloguri si retele sociale. Apoi printr-o cunostinta din lumea literara a fost recomandata unui agent si a reusit in sfirsit sa publice cartea in 2009 prin Simon & Schuster. Cartea a avut pina la urma un mare succes, a fost tradusa in 20 de limbi si a fost ecranizata recent, cu Julianne Moore in rolul principal. Pentru mine aceasta scriitoare este un exemplu extraordinar de perseverenta.

Unul din motivele pentru care cartea este atit de mult apreciata este si faptul ca, desi exista multe carti despre aceasta conditie – Alzheimer’s, ele in mare majoritate sint ori din perspectiva persoanelor care trateaza si cerceteaza aceasta boala, ori a persoanelor care au grija de acei care sufera de Alzheimer’s, si nu din perspectiva pacientului. Still Alice este povestita de Alice, eroina principala, profesoare vestita de psihologie la Universitatea Harvard, cunoscuta in lumea academica pentru cercetarile ei stiintifice in domeniul lingvisticii, mama a trei copii minunati cu un sot si el vestit in domeniul academic, care la doar 50 de ani incepe sa aiba primele simptome ale acestei maladii. Alice incepe sa uite cuvinte, locuri, persoane. La inceput ignora aceste simptome si nu poate accepta ca ea, creierul, mintea ei, care a scris carti si studii stiintifice, a predat ani de zile celor mai buni studenti din lume, a crescut trei copii, ar putea acum sa o dea de gol si incetul cu incetul sa ajunga sa nu isi mai poata aminti lucruri elementare, locuri si persoane iubite.

Cartea acopera multe aspecte ale dramei prin care trece Alice, depresia si gindurile de siniucidere, alienarea si disperarea, dar si lupta si dorinta de trai o viata demna, de a fi inteleasa si respectata ca o persoana care sufera de o anumita conditie si nu o nebuna. Ea lupta pentru a nu se pierde complet pe ea si a ramine Alice. Vedem si efectele acestei conditii in relatia cu sotul si copiii, dorinta lor de o a ajuta si avea grija de ea, dar, in acelasi timp, de a-si trai viata lor si visele lor mai departe, vedem si o relatie si dragoste extraordinara dintre mama si fiica.

Spre sfirsitul cartii, cind boala deja a progresat atit de mult, incit Alice nu isi mai recunoaste nici familia proprie, ea tine in brate un bebelus si, desi creierul ei nu mai stie nici cine este ea nici ca bebelusul este nepotelul ei, ea simte dragostea sa enorma pentru el, dragostea – acel sentiment care nu se pierde niciodata si care nu poate fi distrus de nicio boala.

Eu practic nu eram in stare sa ma opresc de citit aceasta carte scrisa extraordinar de bine, povestita atit de realist si de emotionant. Ea intr-adevar da voce persoanelor care se lupta cu Alzheimer’s, conditie care, din pacate, pina in prezent inca nu poate fi tratata.

Eu recomand cartea aceasta, poate chiar mai mult ca alte carti. Citind-o, revii cu picioarele pe pamint, iti dai seama ce conteaza cel mai mult in viata, iti dai seama ca in orice clipa poti pierde multe, iti dai seama ca oamenii care sufera de anumite conditii au nevoie de respect si demnitate in primul rind. Cartea a fost ecranizata cu Julianne Moore in rolul lui Alice, rol pe care ea il joaca extraordinar de bine si cred ca va cistiga si Oscar pentru el. Eu am privit filmul, dar ma bucur mult ca am citit totusi cartea mai intii. Cartea este mult mai complexa, mai adevarata si mai buna decit filmul. Filmul m-a dezamagit un pic, de fapt nici nu stiu cum ar fi fost posibil de redat toate starile sufletesti si trairile din carte in film, de asemenea multe lucruri si evenimente din carte sint modificate in film.

Still Alice este in vinzare pe Amazon, desi a fost tradusa in 20 de limbi, nu am gasit o traducere in romana (dar poate ea exista), $3.00 din pretul fiecarei carti sint donati Societatii Americane de Alzheimer’s.