Browsing Category

Viva la libertad

Fete pe drum

Covasna I

Covasna e ca un sat mare, din poveste. Cu mere de aur, cu ursi nazdravani, cu cai fantastici, cu fete cu par de matase si baieti cu palaria pe-o ureche. Un sat unde viata e blanda, domola, unde palinca e dulce ca mierea, mancarea gatita din inima, unde e cald si bine.

Pana a vizita acest tinut, auzisem de Covasna datorita Printului Charles, care si-a luat o mosie acolo, ferit de ochii lumii mondene, in Valea Zalanului, in care noi n-am ajuns pentru ca drumurile nu erau foarte practicabile. Stie Printul unde sa-si caute linistea.

Covasna e in inima Tinutului Secuiesc. Jur-imprejur numai secui, care au un fel de a vorbi romaneste foarte dulce. Dar, in general, ei vorbesc maghiara. Si mie, sa va spun sincer, cat am fost acolo mi-au inflorit urechile – cat stateam ascultam cum vorbesc localnicii. Nu intelegeam absolut nimic si asta aducea plus valoare acestei experiente fonetice.

Sa povestesti despre Covasna e ca si cum ai povesti despre toamnele si iernile la bunei. Eu asa m-am simtit acolo. Invaluita intr-un cocon moale, de lana, tinuta la cald, mai ales ca in primul hotel in care am stat, Castelul Daniel (un conac restaurat de o tanara familie care a parasit Bucurestiul pentru a se dedica acestei frumoase nebunii), aveam semineu in camera, in care aveam grija sa nu se stinga focul, hranita cu mancaruri simple si delicioase, leganata de apusurile spectaculoase de peste dealuri, adormita de legendele despre cetati, munti, vulcane, lacuri si zane.

Covasna e o mare legenda, de fapt. In toate zilele cat am fost acolo, 4 la numar, istoria fiecarui loc incepea cu o legenda. Pana acum aud vocea dulce a ghidei noastre, Imola, care depana firele de matase ale istoriei acestui tinut magic.

Sa povesteti Covasna intr-un singur text ar fi o obraznicie. De aceea, va invit intr-o calatorie virtuala mai de durata, dupa care sunt sigura ca urmatoarea destinatie va fi deja decisa.

Fete pe drum

Odesa, in mai putin de 12 ore

Vineri noaptea, dupa filmari si o cupa de sampanie (bine, 3) in cinstea unei prietene care implinise 27 de ani (cea mai frumoasa combinatie de cifre), am trecut repede pe la magazin, am cumparat covrigi cu tarate si susan, un litru de chefir, mi-am chemat un taxi si am zburat acasa. La 1:00 urma sa ne pornim, cu Ilinca si un autocar de oameni faini, la Odesa.

Si ne-am pornit. Acum, scriind de acasa, dupa un somn de 12 ore, ca sa-mi revin, stiu sigur ca la Odesa vara nu mai merg. Si ma bucur ca am aflat-o la un pret atat de mic, doar vreo 15 euro, cheltuiti pe inghetata, limonada, milk shake, o branzoaica si un pranz, incat nici nu-mi mai pasa de picioarele care mi s-au umflat ca buturugile si toate orele petrecute la vama intr-o asteptare, aproape metafizica, a unui vames care ne-ar elibera din acel purgatoriu.

Eu, ca si oamenii care au organizat aceasta escapada, am crezut naiv ca vom intalni zorii pe malul marii. Pana la urma, cat e pana la Odesa? Cateva ore de drum? Si noaptea la vama trebuie sa fie liber. Naivii! La vama chiar era liber, doar ca asta nu inseamna ca nu vei sta si vei astepta nu stiu ce. 

Rasaritul, pe care planificam sa-l intalnim pe plaja, l-am intalnit in vama.

La 9:00, dupa 8 ore de drum, eram pe plaja Lanzheron. Daca va voi spune ca in viata mea n-am vazut o plaja mai plina de oameni, va rog sa ma credeti. Stergarele si paturicile erau asternute pana la intrarea in apa. Daca ti-ar fi venit in cap nefericita idee de a face un castel de nisip sau mai stiu eu ce jocuri tipice pentru plaja, ai fi ramas cu buza umflata. Pentru ca domle’, lumea la Odesa e pusa serios pe prajeala!

Noi, ajungand destul de tarziu, am putut doar sa ne inghesuim mai in spate, la cativa metri buni de apa. Si, evident, ca sa ajungi la mare, trebuia sa gasesti loc sa pasesti, deoarece stergarele si sezlongurile erau atat de apropiate unele de altele, incat uneori nu stiai cum sa procedezi, sa calci pe stergarul omului sau sa sari intr-un picior, ca sa poti trece. In apa era ca la piscinele pentru copilasi. Om peste om.

De aici nu se vedea adevarul de pe plaja.

Intrai, te balaceai 3 minute, ca sa nu spui ca ai venit la mare fara sa ii simti temperatura, si ieseai. Ca sa faci drumul cu obstacole in sens invers.

Ceea ce m-a mirat cel mai mult insa, este ca nu era niciun dus, niciun robinet cu apa, nu se vedea niciun veceu in imediata apropiere de plaja. Si asta in conditiile in care un sezlong costa 100 de hrivne pentru o zi, iar o inghetata mica – 20 de hrivne, deci, economic vorbind, banii se invartesc bine pe plaja din Odesa.

Dupa plaja, ne-am plimbat prin centru. Orasul fierbea alene sub un soare ametitor. In spatele Garii Maritime se inalta o scena. Pe Scara Potemkin – alta scena, gigantica.

Scena de la poalele Scarii Potemkin

La Opera se pregatea covorul rosu pentru ceremonia de inchidere a Festivalului de Film de la Odesa.

Covorul rosu din fata Operei.

Pe Deribasovskaya, terasele, ca ciupercile dupa ploaie. Toate mari, frumoase, fara garduri si alte ocoluri, atat de dragi proprietarilor de localuri din Chisinau. In comparatie cu plaja, centrul Odesei este foarte frumos, larg, aerisit, cu cafenele, baruri si restaurante pentru toate gusturile.

Pranzul l-am luat la Puzata Hata.

Am vrut s-o alint pe Ilinca cu gastronomia ucraineana, ea insa nu prea s-a lasat convinsa. Pana la urma, a trebuit sa manac singura parjoala de Kiev (foarte gustoasa si calorica), portia enorma de pireu din carofi si portia generoasa de coltunasi cu visina, presarati cu zahar si unsi cu unt si smantana din abundenta. Ilinca a mancat doua portii de okroshka. La Puzata Hata gatesc tot atat de gustos, iar preturile sunt tot atat de accesibile ca acum cativa ani, ceea ce pentru un oras ca Odesa este, totusi, placut.

Desertul l-am luat intr-un local dragut, unde se coceau pe loc branzoaice urcainesti si strudel, cu un decor foarte placut, Львівські пляцки.

Dispozitia de ieri. La Львівські пляцки.

Unicul lucru pe care l-am gasit incomod la ei este faptul ca personalul nu vrea sa vorbeasca in rusa, dar nici engleza nu o cunoaste. Pentru un oras atat de turistic, cum este Odesa, acest tip de nationalism este, cel putin, prostesc.

La ora 16:30, ne-am pornit spre Chisinau. Am ajuns in oras la 23:00. Stiti ce mi-a lipsit cel mai mult pe traseu? Statiile de alimentare pe care le avem in Moldova. Cu magazin, cu cafea, cu sandwishuri, cu veceuri normale.

In concluzie:

  1. Ma bucur ca i-am aratat Ilincai un oras nou si ca am avut o zi impreuna.
  2. La Odesa vara nu mai merg. Planul era sa plecam in trei – eu, Ilinca, mama- pentru un weekend. Planul a fost cu succes si bucurie anulat.
  3. Tot mai greu suport calatoriile cu autocarul.
  4. Tot mai greu suport noptile in afara unui pat. Am ajuns acasa varza murata – umflata, cu pielea deshidratata, cu parul pai.
  5. E o mare greseala sa nu-ti iei, pe soare si caldura mare, o palarie. Ieri, si eu si Ilinca, am simtit aceasta scapare. In cap fierbea intr-atat, incat am baut niste pastile demult expirate, pe care le-am gasit in trusa pentru calatorii.
  6. Marea e frumoasa cand poti sa o vezi, nu cand privelistea ti-o acopera cateva mii de oameni.

Calatoriti, dar faceti-o cu cap, invatand din greselile altora.

Foto: Ilinca

Când copiii dorm

În așteptare

În timp ce îmi săruta apăsat spatele și îmi masa fin, dar rapid clitorisul cu degetele umezite cu saliva, eu mișcam bazinul ritmic, dar lent cu genunchii lipiți de coapsele lui. În poziția asta este comod sa-i mângâi periodic testiculele tari și pot apuca strâns penisul fierbinte de la bază, împingându-l în vagin, dictând ritmul. Sunt momente în care am nevoie să-l simt mai mult, mai aproape, mai adânc- Și în vagin, și în palme și pe buze și sâni. Și în inimă și creier, mai ales în creier trebuie să fie în totalitate al meu…

Nevoia asta de a-l simți cu corp și suflet se acutizează mereu după despărțiri lungi sau scurte în care cineva dintre noi pleacă într-o deplasare, după pauze lungi fără de sex. Lungi, însemnând maximum două săptămâni. Acum însă a trecut aproape jumătate de an fără de sex, fără orgasm. Jumătate de an am dormit în același pat, cu sânii lipiți de spatele lui, fără să se atingă măcar o dată de vaginul meu, de vulve, de clitoris. Doar de sâni. Îi mângâia, pupa sugea și ejacula abundant peste ei mai ales dimineața în duș, când nu-mi mai puteam ține dorințele în frâu și îmi imfigeam buzele în penis. Îi sugeam tare testuculele, îi lingeam repede și hapsân vărful penisului cu limba tare, apoi îl înghițeam, apoi masam cu palmele ude. Toată dorința mea fără răspuns, acumulată timp de câteva luni, se transforma în cinci minute de plăcere carnală pentru el și satisfacție psihologică pentru mine, urmată de o foame tot mai pronunțată de sex. Probabil n-a mai vut niciodată în viața lui atâta blowjob pasional, cât în perioada mea de abstinență. Noroc că trebuie să meargem în fiecare dimineață la serviciu, altfel îl sufocam. După doar o lună de abstinență, fanteziile începuse să o ia razna. Cu cât mai acută e nevoia de sex, cu atât mai bolnăvicioase devin fanteziile: „Penisuri exagerat de mari, sex în grup, monștri cu tentacule și uriași….dar până și gândurile despre sex trebuiau limitate. Excitarea sexuală și respectiv orice tip de sex puteau provoca pierderea sarcinii. Placenta praevia- este inscripția din carnetul prenatal despre care nu auzisem nimic până atunci, dar farmecul căreia l-am putut simți din plin. Jumătate de an au luptat în mine instinctul matern cu cel carnal. A câștigat rațiunea. Dar zău, nu a fost deloc ușor. A durat 6 luni să aud fericita noutate: „Placenta non praevia. Puteți face sex, o dată pe săptămână, fără prea mult fanatism”.

Pentru prima dată în ultimii câțiva ani ideile pentru raportul anual la care lucram, arau întrerupte ștrengar de imagini erotice. Demult nu-mi mai pusesem problema ce să îmbrac în pat, dacă mi-au mai rămas pe undeva lumânări parfumate… Până la finele zilei de muncă messengerul lui era plin de aluzii și… pur și simplu doldora de sex. Câte idei de implementat într-o singură noapte. Cât de grele și totodată dulci sunt ultimile ore de așteptare.

…După aproximativ 2 minute de mișcare ritmică a bazinului încep să gâfâi. Sunt moartă de oboseală, fesele abia de se ating de picioarele lui pentru că nu-i las penisul să intre decât pe jumătate. Mi-e frică, mi-e greu, mi se face somn. Nici el nu insistă să împingă mai mult… Ar fi fost perfect acum să se culce deasupra mea să-i simt greutate de-a lungul întregului corp și penisul adânc, adânc să doară. Închid ochii si îmi aduc aminte cum îmi place să-i strâng penisul între picioare în timp ce el se mișcă lent apăsându-l puternic în vagin. În drum se freacă de clitoris, înnebunindu-mă. Apoi desfac picioarele și-l las mai adânc, mișcările-i devin mai rapide, testicuele i se izbesc de zona dintre vagin si anus, îmi astupă urechile strîns cu ambele palme și-mi sărută sânii, îmi suge sfârcurile.

…periodic, burta-mi tresare involuntar, amintindu-mi că nu suntem singuri in iluzoria noastră intimitate, eu respir, ca după un semi-maraton, și încep a-mi tremura picioarele de la efort. În locul strigătelor de plăcere bufnim ambii într-un râs sonor, isteric, exact ca cel din copilărie, care apărea parcă fără un motiv clar în cele mai nepotrivite momente… în clasa de studii sau la masă cu familia și pe care nu-l puteau opri nici țipetele disperate ale părinților, nici notele de doi în jurnal. Gâfâind de oboseală și încercând să-mi trag aer între crizele de râs, fac câteva încercări nereușite să cobor din brațele lui. Burta mare și 10 kg în plus nu mă ridic independent pe șezute. Am omis cumva acest detaliu în fanteziile coapte timp de jumătate de an de abstinență. E bine că măcar simțul umorului nu este afectat de sarcină.

-N-am putere nici să-mi îmbrac chiloții, îi zic. Cuprinde-mă te rog, vreau să dorm.

Text: M.

Imagine: google.com

Arta

Imbolnavesc de arta, de la 1 euro in sus

In ultima mea vizita la Bruxelles, am fost la doua spectacole de dans contemporan, semnate de Sidi Larbi Cherkaoui, un nume sonor din valul nou al coregrafiei europene. Nu vreau sa va povestesc aici despre spectacole, vreau sa va spun doar ca tot timpul cat m-am aflat in sala, nu m-a lasat dorinta sa plang. Atat de frumos era. Incercam sa gasesc cuvinte pentru ceea ce se petrecea pe scena si pentru ceea ce simteam, uitandu-ma, dar un nod imi statea in gat si inima mi se strangea, ca intr-un cleste infierbantat. Era atat de frumos, incat durea.

Am iesit din sala transformata. Asa cum numai arta te poate transforma. Si atunci m-am gandit ca daca in Moldova am avea acces la asa ceva, am fi diferiti. Viata ar fi diferita. Relatiile intre oameni ar fi diferite. Am fi mai bogati.

Pentru fi bogati e nevoie sa investim mai intai. Sa investim in oamenii care ne pot shimba viata prin arta. Or, doar ei ne pot deschide ochii pentru a vedea dincolo de noi. Dincolo de orizont, acolo unde nu mai exista limite si unde orice e posibil.

In Moldova sunt astfel de oameni. Oameni care vor sa aduca arta chiar si acolo unde ne-am fi gandit ca nu mai e loc. Adevarul este ca pentru arta exista loc oriunde. Ea este expresia umanului prin excelenta si oriunde sunt oameni, poate fi si arta.

Tinerii de la Moldo Crescendo sunt o parte dintre acesti oameni aducatori de arta. Si cum tineretea e sora cu nebunia frumoasa, ei s-au lansat intr-o aventura care poate schimba ceva in noi. De la Est la Vest, de la Nord la Sud, atat cat cuprinde Moldova, din casa in casa de cultura.

Va imaginati sa urcati in masina, autocar, pe bicicleta sau motocicleta, si sa va faceti program cultural la Ceadir-Lunga, cu un concert de muzica clasica? Sau la Hincesti, Cimislia, Leova? Ati fost la Bahmut? Eu am fost acum, in cadrul Women SUV Maraton, si am vazut un sat extraordinar de frumos, in care exista o casa de cultura ce vazuse zile mai bune si care ar putea strange in ea oameni de peste tot.

Scriam ca fetele si baietii de la Moldo Crescendo sunt nebuni, frumosi de nebuni. Dar cum poti sa fii, atunci cand ti-ai pus in cap sa bati la usile acestor case de cultura, ca sa ti se deschida, si sa-i inviti acolo pe Bach, Satie, Ceaikovski.? Nebuni, romantici, visatori. Imposibili.

Cica, nebunia e molipsitoare. Si, chiar daca pe mine nu m-a luat niciodata varsatul de vant, am sa stau atat cat va trebui in preajma nebunilor bolnavi de arta, ca sa ma umplu de bube dulci in cap si pe corp si sa transmit molima mai departe. Hai mai bine sa murim de la arta, decat de la bautura.

Asadar, avem inca 44 de zile (numarul meu norocos) in care trebuie sa strangem 1320 de euro. O nimica toata, la cati suntem. Taxa de intrare in nemurire incepe de la 1 euro. Daca se vor strange mai multi bani, nu e bai. Sunt sigura ca fetele si baietii de la Moldo Crescendo vor gasi ce sa faca cu ei.

Facem?

Fete pe drum

Despartirea e o moarte mica. Women SUV Maraton III

De cat timp e nevoie sa te indragostesti? Mie imi ajung 30 de secunde.

-Buna, sunt Diana. Incantata de cunostinta.

Si fluturii brusc decid sa innebuneasca.

Si genunchii mi s-au inmuiat.

Si pot sa tac tot drumul. Si sa ma uit intr-o parte. Pot sa vorbesc. De multe ori, aiurea. Trebuie sa acopar golurile in care imi par stranie, ridicola. Prea indragostita. Ca o adolescenta la primele cosuri. Si totul ar fi destul de suportabil, daca m-as opri la un singur om. La un barbat, de exemplu. Dar adevarul este ca dragostea mea este imprastiata peste tot. Unul, doi, trei, patru. Si tot asa.

Nici nu mai stiu cum am ajuns in acest Women SUV Maraton. In primul rand, nu stiu sa conduc. In al doilea rand… In al doilea rand, de data asta n-a functionat. M-am suprins. Am scris unui dintre organizatori sa-i spun ca vreau sa ma alatur. Cum i-am scris, asa si am uitat. Festival, Bruxelles, Ilinca, curatirea covoarelor, peeling, regizori, filme, flirturi, discutii serioase. Sampanie. Filmari pentru emisiune. Totul se invartea ca de obicei si maratonul era doar o posibilitate printre alte posibilitati, care putea sa nu se intample in aceasta viata. Dar s-a intamplat.

Si s-a inceput. Un om care iti pica cu tronc. Al doilea. Al treilea. Al patrulea. Si intelegi ca aveai atatea prejudecati. Ca ai un cap plin cu paie. Ca te-ai construit idei false. Le-ai alimentat. Ai crezut in ele. Daca X lucreaza acolo si arata asa, inseamna ca este Y. Daca Z se uite incolo, inseamna ca are in cap XZW. Ca daca Z X scrie pe Facebook asta, inseamna ca e BMTYU.  Si doar vazand oamenii in carne si oase, ascultandu-i, dandu-le o sansa, realizezi ca din toata destaptaciunea ta nu ramane nimic, pentru ca e construita pe iluzia superioritatii tale.

In cele patru zile de maraton, noi toti am trecut prin toate fazele vietii unui grup. De la entuziasm, euforie pana la lehamite, mici momente de ura, “ce caut eu aici?”, “hai, organizati-va odata!”, “nu depasiti!” si pana la “doamne, o sa-mi fie atat de dor…”, “cand facem after-after party?” si o lista de glume pe care le intelegem doar noi, cei care am fost impreuna 24/24.

Viata mea, ca si a tuturor celor care au participat la Women SUV Maraton, este destul de plina de evenimente, de oameni, de experiente care mai de care, dar ceea ce s-a intamplat de miercuri pana azi (de fapt, deja ieri), a fost foarte special. Sa aduni 14 femei absolut diferite, sa le urci in masini diferite, sa le mani prin Moldova, de la un capat la altul, nu e lucru usor. In fiecare zi ma gandeam cand oare va veni momentul cela cand baietii care au organizat toata aceasta nebunie, isi vor strange lucrurile, ne vor lasa statiile si ne vor spune sa ne descurcam mai departe singure. Dar acea zi asa si n-a venit. Atata rabdare, intelepciune, sustinere eu demult nu am vazut. Si acum chiar nu mai vreau sa aud vorbe, precum ca in tara asta nimeni nu stie sa organizeze nimic ca lumea.

Si acum, iar despre dragoste. E suficient sa lasi mana in mana altui om. Sa te uiti in ochi. Sa imbratisezi. Sa asculti. Sa intelegi. Sa lasi spatiu. Sa mergi in varful degetelor, atunci cand celalalt doarme. Sa nu stai in dus prea mult. Sa spui “multumesc”. Sa aduci o cafea. Sa rupi in doua o ciocolata. Sa umpli paharul atunci cand se goleste. Sa pastrezi ceea ce ti s-a oferit. De la imbratisare, stranegere de mana pana la cel mai banal obiect care a devenit mascota grupului.

Pentru mine, Women SUV Maraton a fost o usa pe care am intrat intr-o alta viata. Viata in care voi invata sa conduc, in care voi alerga un maraton intreg, in care imi voi invinge fricile si voi urca pe motocicleta, dar deja nu in spate. O viata in care voi depune de 10 ori mai mult efort, pentru a ma depasi. Si toate astea, datorita oamenilor pe care i-am intalnit acolo.

Ah da… mie imi place sa ma indragostesc. Repede si pe viata.

Fete pe drum

Rotund. Women SUV Maraton II

Dacă întinzi mâna pe geamul mașinii în viteză, poți prinde vântul. Îl iei și ți-l împletești în păr. Iar mai apoi îți pui o coroană din spice, romaniță și lucernă. Coroană țesută de o altă femeie.

Dacă urci pe o bucată de stâncă, să te ardă soarele și să te bată vântul, vezi departe. Vezi femei care îmblânzesc. Fiare, stihii. Demoni.

Dacă închizi ochii și o asculți, o îndrăgești. Chiar dacă până atunci ai fi jurat că planeta ta este prea departe de planeta ei.

Dacă te uiți, vezi că apusul e de culoarea lavandei. Un apus, ca poala unei rochii de mătase.

Dacă te descalți și pășești, simți. Simți cum​ se mișcă viața în pântecele pământului. Simți ritmul celor 14. Energia care se schimbă cu oboseala, răbdarea care se transformă în foc și pară, izbucnește, mistuie totul în cale. Până rămâne numai jăratic. Și fetele iar râd.

Dacă duci mâna acolo unde ți-a crescut copilul, îți auzi pulsul cu vârful degetelor. Și muzica te duce. Peste dealurile Moldovei, cioplite după chipul și asemănarea ta.

Dacă inspiri, le inspiri. Poți să te uiți la ele prin bulele de prosecco. Vezi, cum strălucesc? Ca soarele la apus deasupra Luncii Prutului.

Dacă vrei, poți să chemi furtuna. Drumul ăsta a fost tras la indigo după temperamentele lor. De la foc la potop.

Cercul trebuie închis.

Fete pe drum

Du-mă. Moldova Women SUV Maraton I

La 6 am deschis ochii. Aveam dormite 3 ore. Privirea mi s-a oprit în paharul cu un lichid cafeniu. Ah, da, e Coca-Cola din mini-bar. Suntem la Bălți în hotel. Prima noapte din Moldova Women SUV Maraton s-a consumat… m-am gândit eu și am închis ochii.

Comuniunea mea cu somnul însă n-a durat mult. Diana, coechipiera mea și pilotul luxosului Jaguar, mașina noastră în aceste zile, a pus punctele pe i. Și a trebuit să mă scol.

În viață sunt zile când nu dormi. Când e vară, când e frumusețe, când e fluturi, maci, mazăre verde și apusuri, pentru care încrucișezi degetele și spui: “Merci acolo sus. Eu am meritat. Am meritat, da?”

Noi toate cele 14 participante, în rochițe, fustițe, fundițe, cu unghii roșii, roz, albastre și verzi, cu danteluțe, bucle, turbane, sandale și pantaloni mulați, buze roșii, vișinii, cu străluci și contur, se vede că am meritat. Pentru că am fost bune, rele de bune. Bune de gură, bune de cap, bune de inimă.

Și am pornit la drum s-o cuprindem, dintr-un capăt în altul, pe cea mai bună dintre noi, pe cea mai cuminte, pe cea mai înțeleaptă. Pe femeia de la care avem să învățăm și să învățăm. Moldova.

De ieri până azi, nicio clipă nu mi-a fost rușine că am ieșit din pântecul ei, că am fost plămădită din țărna de la Zloți, apa de la Morovaia, apusul de la Sângerei, că am în ochi verdele nordului și cafeniul sudului. Că sunt una cu ea. Iar în sânge îmi curge vin.

Pentru mine acest maraton este unul al descoperirii. A țării și a femeilor cu care sunt. Și care sunt. O incursiune în verde, albastru, galben. În fierbinte. În rece. În toate culorile și stările pe care le aduce un grup. Un grup de femei diferite.

Eu nu cred că voi ajunge să dorm. Dar cele 7 ore de somn adunate în ultimele 48 de ore, fac cât 16 ore în zile de “pace”.

Diana conduce, eu scriu. Ea are liniile moi. Ea nu se grăbește. Diana e o bucățică de Moldova. Și ea mă duce, iar eu mă las.

Ps: mulțumesc băieților care au organizat această aventură! Jos pălăria!

Evenimente

Cand barbatii vorbesc barbatilor. Despre MENxx

Poti sa vorbesti si sa scrii mult si bine despre aceasta societate patriarhala, in care femeie este privita de cele mai dese ori ca personal auxiliar, poti sa organizezi proteste, sa faci studii si sa apari la teve, dar atat timp cat aceste actiuni vor fi facute de femei si pentru femei, ele vor ramane inca multi ani ca niste activitati care nu ies de pe terenul de joaca al victimelor. Care sunt tot femeile.

Stiti ce reactie au barbatii la articolele si discursurile la tema drepturilor femeilor? Reactia datului a lehamite din mana: “Ce mai vor si aeastea?”

Or, atunci cand un barbat iese si povesteste altor barbati despre cum vede el problemele femeilor din societatea de azi, cum intelege el viata lor, necesitatile si nedreptatile care li se fac, sansele ca semenii lui vor incorda urechea de doua ori mai mult decat in cazul aceluiasi discurs sustinut de o femeie, sunt net superioare.

Pornind de la acest adevar, cateva femei s-au gandit sa scoata in scena barbatii. Acestea au fost Ana Revenco (La Strada), Daniela Misail-Nichitin (La Strada) si subsemnata. Astfel, a aprut ideea care ulterior a fost botezata MENxx, eveniment la care barbatii vorbesc barbatilor despre femei. Pana acum, am organizat doua editii – prima la sfarsitul lui noiembrie, a doua la sfarsitul lui aprilie. Genericul lor a fost unul care a starnit niste semne de intrebare, curiozitate, dar si rezistenta, “MENxx: Cultura violului”. Intrebarea prefarata a publicului era: “Da’ ce, violul are cultura?”. Are, si inca de care! Numai ca nu de aceea la care va ganditi.

Primul MENxx a fost o incercare. Si a mers. Sala de la Teatru-spalatorie e fost plina. Vorbitorii, adevarati curajosi, daca sa judecam dupa numarul de refuzuri pe care le-am acumulat pana am ajuns la ei, au fost Victor Lutenco, Alexandru Lebedev si Marin Basarab.

La a doua editie, cu deja o bucatica de experienta in spate, am ochit mai bine barbatii pe care i-am vrut ca speakeri. Si n-am dat gres. Refuzuri au fost mai putine, acestea, insa, ne-au confirmat inca o data ca foarte multi barbati din Moldova considera violurile, discriminarea femeilor, abuzurile ca fiind niste probleme pur feminine, despre care ei nu au nimic de spus.

Din fericire, insa, intotdeauna se gasesc cativa care, totusi, au o opinie pe care vor sa o impartaseasca. Acestia au fost: Dumitru Alaiba (om liber), Eugen Boico (specialist in comunicare) si Dumitru Marian (producator de publicitate si film).

Despre ce au vorbit ei?

Democrația veritabilă în lume are doar o sută de ani. O sută de ani în urmă unele țări abia au început a permite femeilor dreptul la vot. Asta a indignat o bună parte din bărbați care spuneau, în toată seriozitatea, că locul femeilor este acasă, că ea trebuie să aibă grijă de copii, că nu are ce se băga în politică, că femeile nu se pricep în chestii din astea, etc. Bărbații în 2017, secoul 21, nu doar în Moldova, din păcate, au reușit doar să coboare această retorică la nivel de glume. Spunem exact aceleași lucruri. Ne permitem prea ușor să folosim sexisme, doar mascate sub forma unei glume deloc inofensive, așa cum am pretinde. Comportamentul nostru, al bărbaților, este important în a elimina chestiile acestea până la urmă. Noi trebuie să evoluăm, iar pentru asta trebuie în primul rând să fim mai conștienți./Dumitru Alaiba

Tot discursul lui Dumitru il gasiti pe acest link:

Nu o sa vorbesc despre violul consumat, nu o să pretind că știu exact de ce violează bărbații și consider că este dezgustător până la aprobarea fără drept de apel a castrării, poate chiar publice, ca să înțelegeți că sunt și un pic sadic. Nici măcar nu o să vorbesc despre săracii bărbați violați de femei, care există. Și ar fi un început bun de discurs misogin pe tema violului, dar nu azi. Pot, însă vorbi despre pornirile interne proprii, care nu neapărat duc la, dar care sigur se regăsesc în profilul unui violator. O să vorbesc despre societatea noastră, în care există foarte multe stereotipuri de gen, propagate, uneori, până la absurd și adânc înrădăcinate în majoritatea dintre noi. Și aceste stereotipuri, conștientizate sau nu, ne încadrează, deși pe intervaluri relativ scurte de timp, în categoria de misogini, aka violatori în fază incipientă, dacă să ne referim la profilul violatorilor./Dumitru Marian

Eugen Boico a vorbit despre cum intr-o relatie se ajunge la default, care poate duce la abuz si violenta, si cum se poate de iesit din aceasta situatie.

Fiind una dintre orgaizatoarele evenimentului, imi este greu sa-i pun o nota obiectiva. Cert, insa, este ca avem nevoie de astfel de intalniri, la care ar fi perfect, dintre femei sa fie doar organizatoarele. Acesta ramane un vis frumos, care ne motiveaza pentru urmatoarele editii.

Cum credeti, ce trebuie de facut ca sa aducem mai multi barbati in sala? Ajutati-ne cu un mic sondaj printre barbatii pe care ii cunoasteti.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles VI

Am ieșit din tren calmă. Prima dată în toate aceste luni. Nu mai aveam nicio amintire legată de “acea călătorie”. Am urcat scările, am luat-o la stânga. Strada din fața mea era doar o stradă.

Treceam de clădiri somptuoase, străzi pavate, angajați de birou ieșiți la masă, tramvaie, biciclete, nebuni. O față a reușit să acopere altă față. Un șir de gesturi, vorbe, promisiuni, ore de delir, extaz, urmate de așteptare, apoi dezlegare, au ajuns să fie acoperite cu alte gesturi, alte cuvinte, alte așteptări, alte deliruri. Un om a luat locul altui om.

Am ajuns la Chaussee d’Ixelles. Am intrat în primul magazin de haine. Mii de bucăți de stofă, cusute în fabrici din lumea a treia, se uitau la mine. Orice era bun, numai să arate cât mai mult din mine. Cât mai mult pentru ochii tăi, cărora eu le-am promis mântuirea.

Trei piese. Toate cu speranța că​ într-o zi…

Azi s-a întors Fabio. Era obosit, grăbit să ajungă acasă. Nici de mine nu avea chef. Și nici eu de el. Nu mă interesau nici cafeaua lui, nici exclamațiile lui fericite, nici arta lui. Incercam să mă concentrez pe brațul de iriși pe care îl duceam în vis și care era legat de prezența ta în mine – indescifrabilă, inoportună, neașteptată. O prezență pe care am descoperit-o târziu, total nepregătită, așa cum niciodată un om nu e pregătit să accepte că a crescut în​ el o tumoare. Te-am crescut în mine fără să știu.

Am cotit pe rue de Hennin. La prima răscruce, am făcut spre dreapta. Am intrat în casă, mi-am scos sandalele și rochia, mi-am tras blugii și m-am băgat în pat. Bruxelles e pe sfârșite.

Am închis cartea. Era despre tine. Despre ceea ce faci din viața ta.

Fete pe drum

Scrisori din Bruxelles V

Când am intrat în bar, l-am văzut din prima. Se rezema cu cotul drept de tejghea, întors spre ușă. M-a recunoscut. A sărit într-un picior, în felul lui de cocostârc îmbătrânit și neîndemânatic, a ignorat mâna mea întinsă a salut, m-a pupat pe un obraz și mi-a comandat o bere. Ca și a lui, că a lui e bună.

El mirosea amețitor. Sublim. Nu mai conta ce spunea, când spunea, că oricum vorbea aiurea.

– Ce parfum porți?

– E pentru femei… De Chanel. Mi-a fost oferit cândva din greșeală, dar de atunci numai pe el îl port.  Îți place?

– Îmi place.

Încerc să-mi amintesc parfumul tău și nu pot. Probabil, de aceea că nu ai unul. Sau dacă îl ai, îl ții pe-un raft colbăit și-ți amintești de el atunci când… atunci când ce, de fapt?

Azi ți-am scris în gând toată ziua. Despre spectacolele de dans contemporan pe care le-am văzut și am plâns. Despre călătoria mea cu trenul, despre curcubeul deasupra orizontului belgian, despre apusul dramatic, despre polițiștii care mă priveau dintr-un​ geam al Gării Centrale și zâmbeau mulțumiți, iar eu mă făceam că nu observ. Despre faptul că aș fi vrut să mă privesc în ochii tăi. Să mă asigur că am devenit frumoasă.

Acum e târziu. Stau întinsă în pat. Afară e un început de furtună. Când întorc capul spre dreapta și bag nasul în albia scobită de umăr, simt un miros nou, exuberant, plin de flori, scoici și șampanie. E un parfum bărbătesc, care a ajuns pe mine aproape întâmplător. E un parfum care s-ar potrivi cu cămașa ta de in fin de un albastru azuriu, cu pantalonii de in alb, bătuți de vânturi mediteraneene, cu papucii pe care francezii îi numesc “bateau”, purtați pe picior gol. Cu tine, cel fericit și frumos.

Azi pe scenă​, dansatorii și-au făcut din lut niște măști, care le acopereau în întregime capul, transformându-i în monștri. Învârtindu-se așa în neștire, ei se ciocneau de alți monștri, se îmbrățișau doi câte doi și începeau să-și scoată unii altora măștile.

Eu cred că coregraful a vrut să ne facă să înțelegem că sinceritatea și căderea în brațele celuilalt pot fi o soluție. Gândește-te la asta.