Din viață

Vreau să îmbătrânesc vie

Are mama o vecină. E femeie în vârstă. Aceasta și-a făcut un obicei prost să tragă de mâner și, dacă ușa nu e încuiată, să intre la mama în apartament. Na, are femeia treabă, doar n-o să sune la ușă! Când răposatul ei soț era încă printre cei vii, el făcea același lucru. Într-o zi m-a prins în veceu. Chiar și atunci el n-a înțeles de ce trebuie să sune la ușa vecinilor.

Săptămâna trecută, fiind acolo cu treabă și uitând că trebuie să încui ușa când intru în casă, mă trezesc cu Zoia Fiodorovna în prag.

-Dianușca, tu ești? Da mama nu-i?

-Nu-i, Zoia Fiodorovna. E plecată. Ați vrut ceva?

-N-aveți pâine?

-N-avem, Zoia Fiodorvna. Mama e plecată și n-are cine mânca pâine cât ea nu este.

-Mi-au adus copiii ăștia mâncare, dar pâine nu mi-au adus… Mă gândeam s-o rog pe mama să meargă până la magazin.

Nu e nici mama fată mare și un drum până la magazin se poate întâmpla să fie și pentru ea epuizant. Dar, mă rog, Zoia Fiodorovna e bătrână, iar în ultimul timp arătă din ce în ce mai neputincioasă.

-Zoia Fiodorovna, merg eu să vă iau pâine, stați fără grijă.

Sincer vorbind, nu-mi place să merg la magazin după pâine. Niciodată nu mi-a plăcut. Am rămas cu o amintiri neplăcute din timpul copilăriei sovietice, legate de magazinele alimentare. Dar n-o puteam lăsă pe Zoia Fiodorovna fără pâine, mai ales când o vedeam atât de puțină, fragilă, gheboșită, cu niște haine pe ea, ca vai de capul lor, de parcă nici n-a purtat vreodată rochii înflorate, sandale pe tocuri și genți asortate. Știu că a purtat. Am văzut-o.

Mi-a întins banii. Mi-a spus că sunt exact atât cât costă pâinea, dar erau mai puțini. I-am luat fără să comentez.

Drumul până la magazin e scurt și n-am avut timp să mă gândesc la ce poate face bătrânețea din noi, așa că am luat aceste reflecții cu mine, după ce i-am întins pâinea cu târâțe de grâu, de 3 lei 20 de bani și am încuiat ușa după mine.

…și doar acum câțiva ani, Zoia Fiodorovna urca pe scară și schimba becurile pe etaj, își prindea părul în coc, purta rochii și alerga iute de câte cinci ori pe zi la magazin…

Să trăiești o viață, să lucrezi ca toată lumea, să naști un copil și să-l pui pe picioare, să-ți cumperi un apartament, pe urmă al doilea, să-ți faci o vilă, să crești flori și legume, să ieși la pensie, să-ți vezi nepoții crescând, să ajungi să ai strănepoți – dar să fii atât de singură, să ajungi atât de vulnerabilă, să te desprinzi atât de mult de ceea ce ai fost cândva, să ajungi o umbră, care ocupă un spațiu transformat, cu prețul neglijenței și indiferenței tuturor, într-o peșteră, în care nu mai intră aerul proaspăt și lumina – este o adevărată dramă. Dramă țesută de-a lungul anilor din firele invizibile ale dezinteresului față de propria viață, față de cine ești și care e locul tău în lume. Drama femeii dizolvate în soț, familie, casă, nepoți.

Eu deseori mă gândesc la cum voi îmbătrâni. Care vor fi condițiile mele de viață, cât de bine îmi va merge capul, cu cine voi comunica, dacă voi continua să lucrez, cum voi arăta și ce voi purta. Văd bâtrânețea ca pe o etapă spre care trebuie să mă îndrept conștient, plină de curiozitate, cu un bagaj de experiențe, dar și confort material, cu un fizic care să nu mă părăsească la primul curent din transport, cu o minte lucidă, cu planuri pe măsura puterilor care îmi vor râmâne. Pentru că, până la urmă, contează foarte mult cum ieși din viață.

Ceea ce văd, însă, acum în jurul meu sunt oameni care, odată cu venirea bătrâneții, au murit social – și au făcut-o voluntar, iar carcasa care mai există, se târâie cum poate, cerându-și parcă scuze pentru faptul că mai respiră.

Vreau să îmbătrânesc altfel. Vie. Asta dacă nu va da vreo boală degenerativă a creierului peste mine.

 

Text: Diana Guja

Foto: JORGE LOPEZ /Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: December, 13