Părțile corpului

Vreau să trăiesc cât o cioară.* De ce #fără_zahăr?

Mâine se împlinesc patru săptămâni de când nu consum zahăr adăugat (alături de alcool și aluat). Nu este prima dată când trec prin perioade de abstinență, aceasta, însă, e cea mai lungă.

Cele mai dese întrebări care mi se pun este cum rezist, ce fac când mi-i poftă de ceva dulce (de cele mai multe ori se are în vedere prăjituri/bomboane, ciocolate), dacă vreau să renunț la zahăr pentru totdeauna și de ce fac asta.

Voi răspunde la toate întrebările, aici și pe Instagram.

De ce am decis să nu consum zahăr?

Despre slăbiciunea pe care o am pentru dulciuri am scris de câteva ori pe blog. Apogeul a fost acum 3 ani, când i-am făcut o scenă Ilincăi, deoarece mi-a mâncat coșulețul cu cremă. Așa am înțeles că am o problemă pe care ar fi bine s-o rezolv.

Atunci a fost prima dată când am renunțat conștient la zahăr pentru două săptămâni. Asta m-a ajutat să mă uit mai calm la dulciuri.

Între timp și peste ani, am scăpat de 10 kg. S-a schimbat felul în care arăt și cum mă simt. De aceea am crezut că pot deja să-mi permit orice și am început să mănânc iar dulce. Mai calm decât până în 2016, dar nu exclud că aș fi putut merge mai departe.

Simplu și pe scurt – eram dependentă de zahăr. Când am realizat asta, am început să privesc cu alți ochii inelele cu cremă de migdale. Nu mi-a plăcut deloc gândul că sunt un om care nu-și poate stăpâni slăbiciunile.

Alt motiv este că trecerea anilor îmi aduce o claritate tot mai mare asupra ceea ce mânânc. Gândurile mele tot mai des se îndreaptă spre o conștientizare a impulsurilor mele alimentare, spre analizarea momentelor în care vreau să mă năpustesc asupra unui tort cu multă-multă cremă. E tortul ceea de ce are organismul meu nevoie sau poate nevoia e în altă parte și nu e nici măcar a organismului?

Un alt motiv este intenția de a avea o viață sănătoasă, în care să mă pot bucura de un corp care să funcționeze bine și să arate bine. Or, zahărul nu este un prieten bun în acest caz. El e mai degrabă tipul cela dubios care de fiecare dată te convinge să mergi în locuri periculoase unde se întâmplă lucruri stranii și palpitante. Poate nu vei păți nimic, nici prima și nici a cincea oară, și vei muri la adânci bătrâneți, dormind în patul tău, dar poate că vei fi înjunghiat/ă la a treia escapadă. Eu zic că e mai bine să nu te legi cu oameni dubioși. Iar dacă deja ai făcut-o, să încerci să scapi de ei. Așa e și cu zahărul.

În fragedă tinerețe, care la mulți se întinde hăt după 40 (deși corpul este de altă părere) tindem să credem că vom fi veșnici. Că nimic nu ne va lua, că nu vom ajunge ca părinții noștri, că bolile din familie vor decide să ne înconjoare etc. Vine însă o zi, în care înțelegi că de unele lucruri poți să fugi… numai dacă fugi. Și ar fi bine ca această zi să nu vină la 50 de ani. La mine ea a venit pe la 35.

Eu vreau să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a nu-mi impune organismul să ducă povara eredității, unde e loc de cancer, de hipertensiune, de obezitate, de diabet, de ciroză (nu de la alcoolism). Probabil nu voi scăpa de toate, acum nu am de unde ști. Ceea ce știu însă e că deja sunt prima femeie pe linia maternă din ultimele câteva generații care nu suferă de supraponderabilitate după vârsta de 35 de ani. Eu am revenit la kilogramele și la energia de la 20 de ani și asta, inclusiv, datorită reducerii considerabile a consumului de zahăr.

Mama uneori râde și spune că vreau să trăiesc cât o cioară. Da, vreau. Cât o cioară destul de sănătoasă la 100 de ani. Și dacă pentru asta va trebui să exclud zahărul, o voi face. Pentru că pot.

*e vorba de o cioară mitologică, care cică ajunge la 300 de ani, pentru că, în realitate, ciorile pot ajunge maximum la 70 de ani.

Foto: Sharon McCutcheon /Unsplash

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: June, 19