Fete pe drum

William si linistea

De ceva timp incerc sa-mi amintesc cum am ajuns in a cincea zi din 2017 pe o penisa, undeva pe un rau intr-un orasel olandez. Orasel mic si pierdut, numele caruia pana azi nu stiu sa-l pronunt corect. Si inca nu mi-am amintit.

Sa ma intelegti corect – stiu cum am ajuns. Cu avionul, apoi trenul, apoi autobuzul. Eram treaza si in deplinatatea facultatilor mintale. Ceea ce nu-mi aduc aminte este la care cotitura am luat acea decizie. Totul s-a intamplat foarte rapid.

In schimb, tin minte foarte bine momentul in care am intrat in unicul bar din centrul oraselului, chiar in pietisoara, pe diagonala de biserica. M-a invitat capitanul. Ma rog, capitanul… Tipul caruia ii apartinea penisa si inca vreo trei iahturi rablagite. Erau acolo trei barbati – un rocker batran si nitel ridicol, un sofer de camion, gen mascul feroce, si un tip, cel mai tanar dintre toti, care incerca sa lege capat de vorba cu mine. Eu insa nu-l auzeam bine si nici nu-i intelegeam engleza. Mai era si femeia de la bar, trecuta de 50 de ani, dura, cu miscari precise, trasaturi ascutite si zambet ironic, incarnarea tipeselor din filmele americane, care scot orice betiv afara, dintr-o singura miscare.

Toata seara am stat cu ochii lipiti de peretele din fata, numarand sticlele de alcool. Cateodata mai sorbeam din halba de bere. Capitanul facuse cinste. In mai putin de doua ore, am plecat. Capitanul si-a cerut scuze ca m-a dus intr-un local atat de plictisitor, apoi mi-a spus ca femeia de la bar ii fusese multi ani amanta. Apoi a tacut.

Ca sa ajungi pe penisa noastra, trebuia sa treci de o alta penisa, mai mare, transformata in casa de locuit. Paseam pe un podisor mobil, construit din scanduri, apoi treceam pe sub geamurile oamenilor, faceam inconjurul penisei-casa, si ajungand in dreptul penisei noastre, saream peste bord.

Noptea, pe lapovita, cand vedeam intre cele doua nave fasia de apa neagra, ameteam. Dar saream.

Intr-o zi, era sambata, nu am putut ajunge de la cabina mea, din spatele penisei, la cabina capitanului, in fata. Toata noaptea ninsese, iar sub stratul de zapada era o pojghita de gheata. Nu puteam face nici trei pasi. Capitanul mi-a facut cu mana de la geamul cabinei de navigatie, apoi a deschis usa si a inceput sa ma strige. I-am explicat, mai mult prin semne, ca nu am cum veni, mai ales ca o parte de punte era foarte ingusta si nu avea balustrada. S-a enervat. Si asa cum era inalt, aproape doi metri de om neindemanatic, a facut cativa pasi mari pe puntea lunecoasa, incaltat in sabotii lui de cauciuc, si a ajuns langa mine. Voia sa-mi spuna ca sunt o fricoasa. Si o proasta. De aceea ca frica vine la pachet cu prostia. Asa vedea el lucrurile. Mi le-a spus si mi-a intins o cana de cafea.

Si a plecat.

Am coborat in cabina, am inchis dupa mine usa mica, din metal greu. Cabina avea cativa metri patrati. Incapeau o soba mica, un frigider, tot atat de mic, o noptiera, doua paturi fixate in perete, unul fiind transformat in debara, si doua dulapuri, pline cu de toate, inclusiv cu lazi de vin si bere. Era cald. Si liniste. Din toate comoditatile aveam o caldare. Si cateva sticle cu apa de robinet. Si un ceainic. Imi faceam cate un ceai fierbinte, scoteam cate o gofra olandeza, o acopeream cu un strat gros de frisca zbatuta, luam cartea langa mine si ma simteam om. Un om in mijlocul unui rau, desprins de lume, singur in fata destinului.

Ziua insa, cand aveam de lucru, singura sau alaturi de capitan, nu ma mai simteam om. Eram o masinuta. Faceam curat in cabina lui si in iahtul pe care il renova pentru vanzare. Spalam geamuri si punti, rodeam usi, frecam mobila. Iar seara – gateam.

Capitanul era nervos. Uneori avea accese de furie si dadea din picioare, ca un copil de 3 ani, dupa care isi cerea scuze. Intr-o zi, dupa o scena de asta, i-am spus sa inceteze. A fost surprins. Nici nu stiu de ce. Probabil nu s-a asteptat sa-i spun ca e insuportabil si infantil.

Seara beam impreuna cate o sticla de vin frantuzesc. Avea rezerve. Si doua amante frantuzoaice. Ambele la Paris. Una era dragostea vietii lui. Mai matura decat el cu vreo 15 ani. Alta, femeia cu care era intr-o relatie numita „stabila”, era o jurnalista. Intr-o seara am vorbit cu ea la telefon. Avea o voce placuta.

Uneori ma intrebam ce gaseau femeile la el. Un barbat care a trait toata viata singur, pe apa, ursuz, nervos, incapabil sa-si gestioneze emotiile, alcoolic. Desi, pe fotografiile din tinerete, arata a baiat inteligent si cu caracter. Dar viata si apa le-a tocit pe ambele.

Cel mai fericit moment din zi era cand ieseam de la el seara tarziu. Imi umpleam sticlele cu apa, le puneam in torba, imi bagam picioarele in saboti si ii spuneam „noapte buna”. Il lasam cu un vin abia inceput, ingandurat, cu varful degetelor agitate si picioarele intinse sub masa. In urma mea, bucataria ramanea luna. Atunci am inteles cat e de greu sa lucrezi in casa cuiva.

In cabina mea erau carti. Ardea focul. Se auzea apa, lovind peretii exteriori ai penisei. Si asta era unica legatura pe care o aveam cu lumea de afara. Incuiam usa. Ma descaltam. Imi spalam dintii deasupra caldarii. Ma schimbam in pijama. Luam o carte si ma ascundeam in patul fixat de perete. Plecam in alta dimensiune. Capitanul ramanea undeva departe, cum numai o galaxie vecina poate fi.

William mi-a daruit atata liniste. Si el habar nu are.

 

Text: Diana Guja

Foto: din arhiva personala, din perioada de pe penisa

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: October, 16