Din viață

Ziua in care pamantul sub picioarele femeilor va fi ferm

Cand s-a vorbit despre #metoo, am vorbit si eu. Si am incurajat toate femeile sa o faca. Am publicat scrisori anonime. Am aparut in mass-media. Bunaoara, azi m-am vazut intr-un video pentru ZdG, in care povestesc despre experienetele de hartuire sexuala prin care am trecut in adolescenta. Sunt constienta ca fac totul asa cum trebuie. Stiu ca trebuie sa vorbesc. Stiu ca eu sunt cea care voi permite altor femei sa vorbeasca. Dar de fiecare data cand povestesc despre ceea ce s-a intamplat, undeva in spatele tuturor rationamentelor, este o voce care imi inchide gura: „Ei si ce, mare treaba… Ce atata povestesti despre asta? Lasa, nu mai face atata istorie din asta. Trebuia sa fii si tu mai atenta. De parca nu tii minte… Prima data cand s-a intamplat, purtai un sort scurt. A doua oara, cine te-a pus sa mergi in atelierul unui pictor? Ei lasa, la 15 ani nu-ti dadeai seama ce te poate astepta acolo?”

Si aceste cuvinte rasuna in capul meu, nu din gura vreunei vrajitoare din Padurea Fermecata. Si simt vina. Simt rusine. Pentru ceea ce mi s-a intamplat candva. Pentru faptul ca n-am putut sa opresc umilinta prin care am trecut. Ca n-am stiut sa ma apar. Ca am cazut in capcana. Mi-e rusine ca n-am fost in stare sa controlez nimic. Si ar fi trebuit sa pot. Cum? Nu stiu. 

Cand stateam in fata sefului, care urla la mine ca pentru asa un salariu ar trebui sa-i fiu sclava, intelegeam ca limitele permise de relatia angajator-angajat au fost demult incalcate. Stiam ca as putea aduna un dosar intreg impotriva lui, dar undeva in adancuri ma simteam incapabila sa fac un pas spre usa si sa-i spun ca nu are niciun drept sa vorbeasca in asa mod. Stiam ca merg impotriva intregului meu sistem de valori. Stiam. Dar fizic nu puteam sa ma misc. Ceva ma tinea dreapta, cu ochii fixati intr-un punct. Si muta.

In spatele oricarui curaj, chiar si celui mai ordinar, sta o comisie de evaluatori, cativa jurati si o sala intreaga alcatuita dintr-un public venit sa vada cum ma voi impiedica de firul microfonului si voi cadea de pe scena. Si tot acest bal mascat e moderat de o femeie care le stie pe toate. Toti acesti oameni, complet anonimi, sunt cei care emit judecati, pun note, isi dau cu parerea, de cate ori ies in fata. Ei stiu intotdeauna mai bine, mai ales ce e mai bine pentru mine.

Dar cine nu a trecut sau nu trece prin asta? Mai ales atunci cand esti femeie si esti conditionata sa te supui unei autoritati. Chiar daca tu, cu toata vointa pe care o ai, lupti cu aceste stereotipuri, cu aceasta stare de lucruri, bagajul cu care te-ai nascut e cu mult mai greu decat cele cateva razvratiri pe care ai reusit sa le aduni in cei cativa ani de viata, care, la scara istoriei noastre de femei oropsite, nu inseamna nimic. O picatura in ocean.

Fiecare femeie care iese in fata, plateste un pret pentru asta. Nimeni nu s-a nascut fara frica, fara prejudecati, fara un program de comportament, scris de-a lungul generatiilor anterioare. Noi suntem prodsul femeilor care au fost pana la noi, care au lasat in profunzimile noastre amprentele mizeriei, razboaielor, pedepeselor nemeritate, foametei, mortii, rusinii, nedreptatii si umilintei. Cu asta ne-am nascut. Si de asta nu scapi cu una cu doua. Iar la toata aceasta mostenire, mai adaugati si imperativele epocii noastre – cel al fericirii si succesului. Or, noi toate trebuie sa aratam, sa povestim, sa emanam succes si fericire. Si am ajuns sa ne fie rusine, sa ne simtim vinovate, daca fericirea si succesul nostru e mai palid decat cele pe care le-am vazut afisate in retea.

Dar in pofida la toate astea, de-a curmezisul drumului istoriei, indarat (de la „indaratnica”cum imi spunea bunica) si razvratit, va veni si ziua in care comisia de evaluare va disparea. Si aceasta zi va veni pentru multe femei, pe drumuri numai de ele stiute.

Ziua in care, atunci cand voi vorbi despre experientele mele neplacute, nu va mai fi nicio voce care sa ma faca sa simt rusine si vina.

Ziua in care nu va trebui sa demonstrez nimanui nimic. Doar sa fiu. In dreptul meu si in puterea mea, cu ambele picioare infipte in pamant.

 

Text: Diana Guja

Foto: arhiva personala

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Today's Posts: November, 12